Acum un secol, românii luptau eroic ca ultimul colţ din ţara lor să nu fie ocupată de o uriaşă forţă armată a Puterilor Centrale. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşesc să oprească ofensiva dar, în spatele frontului, Rusia se clatină sub loviturile unor revoluţii din ce în ce mai îndrăzneţe. Alături de soldaţii români, pe câmpul de luptă şi de instrucţie a fost misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, un perosnaj legendar pentru români. În Vestul Europei, Franţa şi Marea Britanie făceau eforturi uriaşe să reziste iar războiul se extindea peste tot în lume, pe apă şi pe uscat. Statele Unite ale Americii îşi păstraseră neutralitatea, în spiritul tradiţionalei doctrine Monroe şi în pofida provocărilor germane. În 1917, americanii par mai decişi ca niciodată să intre în război şi o fac, oficial, în aprilie, cu aprobarea Congresului.
La 4 iulie, soldaţii americani defilează prin Paris şi-l invocă pe generalul Lafayette, marchizul francez, erou al Războiului american de independenţă. Intrarea americanilor în Primul război american a fost un moment esenţial pentru balanţa conflagraţiei. Ea a reprezentat, totodată, şi prima implicare a Statelor Unite în conflictele de pe Vechiul Continent, implicare, de fapt, în ecuaţia internaţională, pe care nu o va mai părăsi. Până la sfârşitul războiului, peste un milion de soldaţi americani vor debarca în Europa şi cel puţin 125 de mii dintre ei îşi vor pierde viaţa. Europa se va schimba fantastic, la sfârşitul Primului război mondial, în timp ce se impun principiile naţiunilor emise de preşedintelui Wilson. Pacea globală dorită de preşedintele american a dus la crearea Societăţii naţiunilor, organizaţie precursoare a ONU, condusă mult timp de Nicolae Titulescu.
Relaţia Statelor Unite cu Europa şi cu restul lumii s-a repetat destul de repede, după declanşarea celui de al Doilea război mondial. Întâi a fost o perioadă de neutralitate, apoi soldaţii americani au căzut pentru libertate, în luptă, pe câmpiile Europei. Ziua naţională a Franţei ne-a arătat o tribună oficială care vorbeşte exact despre evenimentele de acum o sută de ani şi de ce s-a întâmplat de atunci, în acest secol. Simpla imagine alăturată a celor doi lideri charismatici, politicieni altfel, preşedinţii Macron şi Trump, exprimă istoria unei relaţii între cele două maluri ale Atlanticului de Nord. De o parte America, cu renumita Statuie a libertăţii, cadou al Franţei de acum un secol şi jumătate, de alta Franţa şi Europa, cu cimitire militare americane, din Normandia până în Sicilia, din Bretania până în Ardeni.
Defilarea de 14 iulie de la Paris a fost deschisă de un grup de soldaţi americani, o parte dintre ei în uniforme de acum un secol. În discursul său, preşedintele Macron a felicitat Statele Unite pentru decizia de acum un secol. Evocase deja bucuria de a avea aliaţi siguri, în vremuri grele, prietenia . A fost pentru prima dată când parada se încheie cu un discurs, cel al şefului statului, un discurs emoţionant şi mobilizator, care a evocat permanenţa ideii de libertate.
La acest 14 iulie, Franţa comemorează trecerea unui an de la atacul terorist de la Nisa, iar fanfara oficială a intonat melodia Nissa la bella”, imnul neoficial al splendidului oraş mediteranean, acum un capitol în istoria terorismului. Copiii afectaţi de atacul de acum un an sunt încadraţi în statutul de copil protejat al Naţiunii, menit să îi protejeze pe cei rămaşi fără un părinte din cauza războaielor, a unor situaţii aparte din istoria Franţşei şi, mai nou, din cauza terorismului. Copii Nisei se află printre aceştia, iar Emanuel Macron i-a salutat după încheierea tradiţionalei defilări de 14 iulie. Ar mai fi de spus doar că statutul de copil al naţiunii”, pupille de la Nation”, în franceză, a fost înfiinţat exact acum o sută de ani, în plin război mondial, când americanii veneau în Europa ca să lupte pentru libertate
