Tag: 15 noiembrie 1987

În anii 1980, criza economică şi de sistem a regimului comunist ajunsese la paroxism. În România, totul era amplificat de ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a plăti datoria externă a țării, îngreunând şi mai mult povara pe umerii populaţiei. Criza economică însemnase România raţionalizarea alimentelor de bază, a apei calde, a căldurii şi a energiei electrice pentru consumul casnic. Toate aceste lipsuri erau acut resimţite de populaţia României, în timp ce nomenclatura de partid şi de stat trăia într-o opulenţă contrastantă.

Politica de austeritate dusă la extrem a generat, în ciuda sistemului represiv, mişcări de protest. Tensiunea acumulată a răbufnit în dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1987. În noaptea de 14 spre 15 noiembrie, la secţia 440 “Ştanţe şi matriţe” a Uzinei de Autocamioane “Steagul Roşu” s-a declanşat un conflict de muncă între muncitori şi şefii lor. Scînteia care a aprins spiritele a fost reducerea drastică a salariilor, în condiţiile în care presa comunistă anunţa satisfăcută îndeplinirea planului, la care se adăugau condiţiile vitrege de viaţă. Pe 15 noiembrie aveau loc alegerile pentru Consiliile Populare, alegeri cu câştigători dinainte stabiliţi. După mai multe dispute verbale şi fizice cu conducerea, în care au fost molestaţi şeful de secţie, secretarul de partid, directorul şi preşedintele sindicatului, aproximativ 200 de salariaţi îmbrăcaţi în salopete şi cu tricolorul în mîini au pornit în marş pe străzile oraşului spre sediul Organizaţiei Judeţene Braşov a PCR. S-au scandat lozinci ca “Daţi-ne banii!”, “Jos cu dictatorul, jos cu ticăloşii!”, “Jos Ceauşescu!”, “Jos PCR!” Pe străzile Braşovului li s-au alăturat trecători şi alţi muncitori de la uzinele “Tractorul”. Circa 15.000 de demonstranţi au ajuns în centrul oraşului în faţa clădirii organizaţiei judeţene a PCR unde au distrus portrete ale lui Ceauşescu şi cărţi ale acestuia.

Forţele de represiune intervin şi arestează circa 300 de manifestanţi. Însă România avea să afle despre ce întâmpla la Braşov de la Radio Europa liberă, post care emitea din Germania Federală deoarece astfel de evenimente nu erau menţionate în presa controlată de regimul comunist de la Bucureşti. Mircea Carp îşi amintea în 1997 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre cum a trăit începutul protestelor: ”Ceea ce aşteptam de multă vreme era o schimbare într-adevăr fundamentală în România, nu neapărat prin mijloace violente, ci dacă se putea printr-o evoluţie, cum era cazul în alte ţări. Pentru noi, aşteptarea asta a atins o culme de foarte scurtă durată şi aceasta a fost răscoala de la Braşov din noiembrie 1987. Eram de serviciu când mi-a venit ştirea din ţară că la Braşov aveau loc tulburări, că muncitorimea ieşise în stradă. Conform instrucţiunilor pe care le aveam, nu numai Europa Liberă dar şi Vocea Americii, şi-n general toate mediile de informare, nu puteam să dăm o ştire decât dacă era confirmată din două surse. Or, ştirea despre ceea ce se întâmpla la Braşov ne parvenise dintr-o singură sursă, dar o sursă deosebit de importantă, o sursă de mare încredere. Vlad Georgescu, care la acea dată era directorul Departamentului românesc la Europa Liberă şi cu mine, care prezentam programul politic, am ajuns la concluzia că totuşi să-i dăm drumul pe calea aerului pentru că ar fi fost prea târziu să aşteptăm până a doua zi.”

Un alt jurnalist de la Radio Europa liberă, Emil Hurezeanu, îşi amintea în 1999 cum a dus în redacţie informaţia despre ridicarea muncitorilor braşoveni împotriva exploatării la care erau supuşi de către regimul comunist: ”Ţin minte că eram într-o seară de noiembrie, era o zi de sărbătoare la München în Bavaria catolică, şi lucram cu Vlad Georgescu pentru un program politic. Şi atunci Vlad Georgescu mi-a spus să mă duc repede peste Parcul Englezesc, care e un parc imens, la consulatul american, o fortăreaţă aproape la fel de bine păzită ca Europa Liberă, pentru că trebuia să ne dea un plic. Era penumbră, ploua, era spre seară, niciodată nu mai fusesem pus în situaţia de a lua un plic de la consulatul american de oarecare importanţă pentru ceea ce urma. Am parcurs rapid drumul care mă despărţea de consulat, am primit un plic, sigilat, i l-am adus lui Vlad Georgescu, l-a citit şi mi-a spus: Sunt mari mişcări la Braşov”. Era chiar în seara zilei de duminică 15 noiembrie când se întâmpla povestea asta. La consulat sosise împreună cu poşta diplomatică, cu curierul diplomatic de la Bucureşti, reportajul cifrat al unui corespondent de presă care fusese la Braşov şi care după aceea împreună cu demonstranţii fusese risipit. Bineînţeles că ne-am agăţat de ştirea asta, am intrat cu ea, am fost primii care am vorbit. În orele următoare şi în ziua următoare am primit foarte multe informaţii, inclusiv de la o braşoveancă care plecase din Braşov cu copilul în Belgia şi care participase la grevă. Şi bineînţeles că am transformat povestea de la Braşov şi într-o poveste internaţională, pentru că aveam legături şi cu ziariştii străini.”

Pe 3 decembrie 1987, într-o completă tăcere din partea regimului, începea judecarea a 61 de capi ai protestelor. Pe lîngă tortura fizică şi psihică la care au fost supuși, ei au fost consideraţi huligani şi indivizi declasaţi social şi moral. Au primit pedepse cuprinse între 3 şi 5 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu în altă localitate. Un caz singular a fost cel al muncitorului Vasile Vieru, tată a 5 copii, mort la 9 luni de la încheierea procesului în urma torturilor.