Radio România Internațional

Tag: 24 ianuarie 1859

  • 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza

    200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza

    Pe 20
    martie 1820, în orașul Bârlad, în estul României de azi, se năștea colonelul
    Alexandru Ioan Cuza, primul principe al Moldovei și Munteniei unite, cel care
    încarna viitoarea structură statală formată din cele două entități politice
    românești. Cuza a fost omul potrivit la timpul potrivit și încă din timpul
    vieții și el și elita românească erau conștienți de provizoratul domniei sale
    de 7 ani, așa cum prevedeau documentele Marilor Puteri europene care își
    dăduseră acordul pentru unire și care o supervizau.


    Pe 24
    ianuarie 1859, Moldova și Muntenia se uneau pentru a forma România, iar prin
    alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca principe al Moldovei și al Munteniei unirea
    devenea centralizată. Susținut de majoritatea actorilor politici și de elitele
    care luptaseră pentru emancipare națională și modernizare, Cuza a realizat
    reforme vitale pentru statul român: secularizarea averilor mănăstirești,
    reforma fiscală și reforma agrară.

    Istoricul Alin Ciupală, profesor la
    Universitatea București, a spus că Alexandru Ioan Cuza a fost omul de al cărui
    curaj România a avut nevoie atunci, în perioada de tranziție a unirii celor
    două principate, Moldova și Muntenia:

    Alexandru Ioan Cuza a fost înainte de toate un om foarte curajos. A avut
    curajul să-și asume un rol și o misiune într-o epocă foarte delicată, într-o
    epocă de incertitudine dar și o epocă de foarte mari speranțe. A avut curajul
    să patroneze o operă coerentă de modernizare a societății românești, a
    Principatelor Unite, el a fost cel care a introdus un sistem instituțional de
    tip modern care a pus societatea românească pe un drum către Europa.


    Din 1859 și pînă în 1863 a fost
    perioada prolifică a domniei lui Cuza, a fost perioada elanului reformator și
    al construirii unui stat nou, după model european. Însă din 1863 ceva se rupe
    în personalitatea lui Cuza care începe să se îndrepte către autoritarism și
    susținut de o camarilă profitoare punea chiar în pericol ceea ce se realizase
    pînă atunci.

    Alin Ciupală: În
    același timp trebuie să spunem și faptul că domnia lui Alexandru Ioan Cuza are
    și o parte întunecată, o parte mai puțin pozitivă. La un moment dat, Alexandru
    Ioan Cuza, principele domnitor, a luat decizia de a patrona această modernizare
    de unul singur. După lovitura de stat de la 2 mai 1864, Cuza practic rămâne
    izolat, rămâne singur, el își îndepărtează aproape pe toți colaboratorii, în
    primul rând pe reprezentanții generației pașoptiste care făcuseră foarte mult
    pentru a determina alegerea lui ca domnitor.

    Toată epoca aceasta trebuie văzută
    într-o balanță, într-un echilibru, trebuie să recunoaștem meritele domnitorului
    și în același timp să vorbim și despre nereușitele lui. Îndepărtarea lui de la
    domnie este făcută de comun acord de toată clasa politică pentru că încet-încet
    Cuza se transformase din susținătorul modernizării în cel care bloca această
    modernizare. Eroarea politică pe care Cuza a făcut-o a fost aceea că nu a
    înțeles că modernizarea nu este posibilă în absența liberalismului.


    Reacția
    elitei române la noua atitudine a lui Cuza față de politică nu a întârziat. Pe
    11 februarie 1866, la 7 ani de la alegerea sa de pe 24 ianuarie 1859, Cuza a
    fost înlăturat de la putere de armată și de cei care îl susținuseră. I-a urmat
    la tron Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege Carol I, în timpul
    căruia România avea să se așeze pe baze solide.

    Alin Ciupală consideră că perioada
    lui Cuza și perioada lui Carol I trebuie privite una în continuarea celeilalte
    și nu la concurență:

    Continuitatea
    este importantă pentru că, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, principele
    Carol, oamenii politici din jurul lui, nu au făcut absolut nimic pentru a
    desființa măsurile adoptate în timpul lui Cuza. Dimpotrivă, toate acele
    inițitative, toate proiectele începute de Cuza vor fi continuate de-a lungul
    celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea. De altfel, trebuie să spunem că
    după 1866 principele domnitor și apoi regele Carol I nu a făcut niciun efort pentru
    a bloca imaginea publică a predecesorului său, ba dimpotrivă. Carol cumva și-a
    construit propria imagine în continuarea celei a lui Cuza.

    Dacă citim manualele
    de școală de istorie, dacă ne uităm la tot ce a însemnat marcarea în
    posteritate a lui Alexandru Ioan Cuza, o să descoperim până la primul război
    mondial foarte multe fapte și evenimente care îl au în centru pe Cuza. Sigură
    că a existat și un interes politic. Regele Carol I punându-se în continuitatea
    marilor voievozi ai românilor, asumându-l cumva în discursul dinastic și pe
    Cuza, are interese politice foarte clare, până la urmă cât se poate de firești.
    În timpul domniei lui Carol I și în perioada interbelică figura lui Alexandru
    Ioan Cuza nu a fost înlăturată, nu a fost scoasă din istoria românilor. Vedem
    cum, încet-încet, istoricii mai ales dar și alți actori importanți au uitat
    părțile negative ale domniei lui Cuza și au început să vorbească numai despre
    realizările sale.


    În urmă
    cu 200 de ani, Alexandru Ioan Cuza apărea pe scena istoriei ca unul dintre cele
    mai promițătoare personaje din istoria românilor. Și-a îndeplinit misiunea, în
    ciuda defectelor și căderilor sale omenești, și anume aceea de a pune noua
    Românie pe o direcție modernă și europeană.

  • 160 de ani de la Unirea Principatelor Române

    160 de ani de la Unirea Principatelor Române

    Unirea Moldovei cu Muntenia de pe 24
    ianuarie 1859 a stat sub semnul voinței interne dar mai ales sub cel al
    conjuncturii internaționale. Proiectul național românesc nu poate fi privit în
    afara regândirii Europei. Una dintre explicații este intrarea Dunării, marele
    fluviu paneuropean, în atenția puterilor europene, a Franței mai ales și a
    Germaniei. Magistrala fluvială a Europei de la vest către est a fost reevaluată
    în imaginarul geografic și cultural. Dunărea trebuia să fie un fluviu al
    civilizației europene în care democrația, libertatea și emanciparea națiunilor
    de pe bâtrânul continent să domnească asupra despotismului oriental. Ofensiva
    Occidentului pentru eliberarea Dunării a avut ca efect unirea din 1859 și
    crearea României.


    Însă unirea Moldovei cu Muntenia, în
    special formula viitoare de organizare a statului român, a rezultat în urma
    unor vii controverse. Istoricii au arătat ca actul de pe 24 ianuarie 1859 a
    fost unul dificil, cu dileme identitare persistente pînă în perioada
    interbelică. Istoricul Adrian Cioflâncă afirmă că la sfârșitul anilor 1850 se
    întâlnesc două idei societale majore. În preajma anului 1859 se produce convergența a două teme de dezbatere:
    tema modernizării și tema unirii, care, până la revoluția de la 1848, circulau
    independent una de cealaltă. Pînă la 1859, unirea nu însemna neapărat
    modernizare, iar modernizarea nu implica automat unirea. După eșecul revoluției
    pașoptiste, energiile revoluționare s-au reinvestit într-un proiect politic ca
    unirea, subordonând acestuia proiectul modernizator. Acest proiect național
    cerea ca unitatea politică și cea națională să fie congruente. Unirea era vazută
    ca panaceu pentru toate problemele societății românești. Aceasta investiție
    disperată și supradimensionată explică aderența extinsă pe care acest proiect a
    obținut-o în epocă, dar și dezamagirile care au urmat. Unirea nu a adus automat
    o îmbunătățire a situației interne.


    Unii istorici consideră că
    expansiunea țaristă către sud-estul Europei, împreună cu anexarea Moldovei
    dintre Prut și Nistru de către Rusia din 1812, a fost unul dintre factorii care
    au făcut ca elitele moldovene să se gândească din ce în ce mai serios la
    varianta unirii cu Muntenia. Istoricul Andrei Cușco de la Universitatea de Stat
    din Chișinău este unul dintre cei care nu exclud acea posibilitate. Alternativele erau multiple,
    ceea ce s-a petrecut a fost doar una dintre alternativele posibile. Putem
    specula, luând în calcul acele alternative, ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii ar
    fi anexat întreaga Moldovă? Nu este exclus ca întregul proiect naţional
    românesc să nu se fi cristalizat în formula pe care o cunoaştem azi. Este
    foarte puţin probabil ca ruşii să se fi oprit la Nistru, era limita pe care
    deja o atinseseră în 1792. Această versiune a evenimentelor a creat o dilemă
    pentru elite, mai puţin pentru populaţia din teritoriu. De la 1812 încolo,
    restul Moldovei a mers în direcţia unirii cu Muntenia tocmai ca o contrapondere
    faţă de Rusia. Cumva, anexiunea din 1812 a grăbit proiectul de unire a
    principatelor Munteniei şi Moldovei, şi din acest punct de vedere avem o
    consecinţă pozitivă. Dar din punctul de vedere al basarabenilor sigur că
    această versiune a desfăşurării evenimentelor a creat noi şi dificile
    complicaţii.


    Cum urma să fie organizat viitorul
    stat? Ar fi fost vorba despre o construcție centralistă, după model francez,
    sau una federală ori confederală, după model german? Aceste întrebări au
    frământat intențiile celor care voiau unirea, de-o parte și de alta a râului
    Milcov, și, în final, a câștigat centralismul. Adrian Cioflâncă. După 1859, în constituirea
    noului aranjament statal, s-a optat din punct de vedere politico-administrativ
    pentru o formula radical centralistă. Din punct de vedere cultural, s-a mers pe
    uniformizarea identitară. Dar centralismul nu era singura formulă organizatorică
    la îndemînă la începutul secolului al 19-lea. Separatiștii optau pentru o
    confederație, adică pentru un model statal care respecta identitățile și
    interesele regionale. Interesant este ca proiectele confederative au fost
    fabricate și colportate într-o primă fază cu precădere în mediile revoluționare,
    adepte mai târziu ale unirii. Federalismul era o încercare de a scoate identitățile
    naționale est-europene de sub controlul imperiilor și a le organiza ca noi
    formule politice. Înainte de 1859, au existat câțiva autori importanți de așa-numite
    politograme, cei mai mulți fiind unioniști, care au formulat argumente în
    favoarea descentralizarii administrative. I-aș menționa pe Mihail Kogălniceanu,
    Nicolae Suțu, Ion Heliade Rădulescu, Constantin Heraclide și, mai ales, Vasile
    Boerescu.


    Cele două tabere, unioniștii și
    federaliștii denumiți separatiști, au aruncat în luptă argumente puternice
    pentru opiniile lor. În timp ce unioniștii considerau că forma centralizatoare
    ar da coerență și forță viitorului stat, federaliștii credeau că puterea era în
    descentralizare care reprezenta egalitatea dintre cele două entități, Moldova
    și Muntenia, care formaseră statul. Adrian Cioflâncă. Cele două principate trecuseră deja, fiecare în parte,
    printr-un proces de centralizare care a culminat cu Regulamentele organice din
    1831-32. În momentul unirii, cu experiența politico-administrativă la îndemînă,
    singura practică cu oarecare tradiție era legată de centralism. Tema modernizării
    a făcut ca nou-formata comunitate să fie concepută pe fondul lipsei de
    dezbateri politice profunde privind organizarea internă a statului. În al
    treilea rând este vorba de presiunile și amenințările externe. Acțiunile
    centralizatoare cele mai importante din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza
    se suprapun celor pentru recunoașterea internațională a unirii.



    Pe 5 și 24 ianuarie 1859, la Iași și București,
    Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Moldovei și Munteniei. A fost începutul a
    ceea ce se poate vedea azi.

  • Românii au sărbătorit Unirea din 1859

    Românii au sărbătorit Unirea din 1859

    Pe
    24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza – ales, cu o săptămâna înainte, domnitor
    al Moldovei – a fost votat şi de Adunarea Electivă de la Bucureşti drept
    suveran al Ţării Româneşti (Valahia) şi proclamat domn al Principatelor Unite.
    Domnia de şapte ani a lui Cuza a creat, prin reformele radicale promovate în
    epocă, temeliile instituţionale ale României moderne, consolidate, ulterior, de
    regii Carol I si Ferdinand. Supranumit Întregitorul, acesta din urmă avea, de
    altfel, să aducă, sub sceptrul său, în 1918, la sfârşitul primului război
    mondial, toate provinciile româneşti aflate, până atunci, sub stăpânirea
    imperiilor multinaţionale vecine.


    Ceremonii
    religioase şi militare, depuneri de coroane de flori şi spectacole în aer liber
    au marcat, miercuri, ceea ce unii români numesc Mica Unire, prefaţă a celei
    Mari, de acum un secol. La slujba oficiată la Catedrala Patriarhală din
    Bucureşti şi la sesiunea ştiinţifică organizată de Academia Română a participat
    şi preşedintele Klaus Iohannis, care şi-a reiterat convingerea că progresul
    României este indisolubil legat de existenţa unei legislaţii coerente şi
    stabile, care să sancţioneze abuzurile şi necinstea. Klaus Iohannis: Guvernanţii
    au datoria de a fi mai atenţi la cerinţele cetăţenilor, mai preocupaţi faţă de
    consecinţele pe termen lung ale deciziilor luate, mai deschişi dialogului. Avem
    nevoie de un stat care să fie pe măsura societăţii, pentru că românii vor o
    guvernare decentă şi eficientă.


    Într-un mesaj postat pe site-ul
    Guvernului, premierul interimar Mihai Fifor a apreciat că actul Unirii
    Principatelor, de acum 159 de ani, a fost efortul întregii naţiuni române, care
    a reuşit să dea istoriei un alt curs decât cel stabilit de harta intereselor
    externe.


    Mesajul unităţii românilor a fost purtat de la Bucureşti la Iaşi,
    capitala istorică a Principatului Moldovei,
    de un garnitură, denumită, simbolic, Trenul Unirii, tractată de o
    locomotivă vopsită în culorile naţionale, roşu, galben şi albastru. La ceremoniile
    de la Iaşi au participat Custodele Coroanei Române, Principesa Margareta, parlamentari,
    autorităţi locale şi numeroşi invitaţi din Republica Moldova. De altfel, după
    cum relatează corespondenţii Radio România, Ziua Unirii Principatelor a fost
    marcată, cu fast, şi la Chişinău, unde au fost depuse coroane de flori la
    bustul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, iar numeroşi oameni de cultură,
    istorici şi politicieni au vorbit despre importanţa acelui moment istoric.


    De
    10 ani, la Roma, într-o comuniune exemplară, creştinii români de diferite
    confesiuni – ortodocşi (majoritari), greco şi romano-catolici – celebrează împreună
    Ziua Unirii Principatelor printr-o slujbă religioasă. La Te Deum-ul găzduit,
    miercuri, de romano-catolici, au participat, cu acelaşi mesaj de unitate, şi
    ambasadorii României în Italia şi la Vatican.

  • Unire

    Unire

    Unirea într-un singur stat a fost dezideratul istoric al românilor. Sute de ani, în Evul Mediu mai ales, ţara românilor a fost împărţită în trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, cea din urmă aflată în posesia regatului maghiar sau a imperiului austro-ungar. Istoria a înregistrat şi două momente definitorii care au permis îndeplinirea acestui ideal. Revoluţia din 1848 s-a manifestat puternic şi în cele 3 principate române, lăsând urme clare în conştiinţa oamenilor. Unul dintre câştigurile acelui moment este curajul de a spune lucrurilor pe nume, astfel că generaţia revoluţionarilor de la 1848 şi cele care au urmat au afirmat cu mult curaj idealul de unire al poporului român. Mai întâi, prin unirea celor două principate, Moldova şi Muntenia. Războiul Crimeii, care a zguduit echilibrul marilor puteri europene, a adus pe tapetul internaţional dorinţa de unire a moldovenilor şi a muntenilor, care a devenit o problemă arzătoare.



    A urmat o perioadă scurtă, dar intensă, de afirmare a acestei situaţii, dar şi de maturizare a politicii româneşti din cele două capitale. La începutul anului 1859, marile puteri europene care decideau asupra soartei principatelor stabiliseră alegeri pentru domnitori, atât la Iaşi, în Moldova, cât şi la Bucureşti, în Ţara Românească. Momentul este tensionat, chiar periculos. Poziţiile pro sau contra se manifestă cu intensitate şi toată lumea ameninţă cu forţa. Unioniştii au trebuit să dea dovadă de mult curaj, dar şi de putere de decizie, manifestată în situaţii care se schimbau rapid. Nici alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi, care avea să devină primul pas al Unirii Principatelor, nu a fost simplă.



    La 5 ianuarie 1859, Cuza este ales domn al Moldovei, dovedindu-se a fi soluţia providenţială pentru o situaţie extremă, istorică. Pasul următor a însemnat alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi la Bucureşti, ca domn al Munteniei. Acest pas a fost realizat la 24 ianuarie 1859, prin votul Adunării Elective, constituită în conformitate cu toate deciziile necesare. Alegerea domnitorilor la Iaşi şi Bucureşti era reglementată de marile puteri şi nimic nu interzicea ca aceşti domnitori să fie una şi aceeaşi persoană. Ceea ce ar putea părea, acum, o glumă a fost de fapt o soluţie genială la o problemă apăsătoare care nu beneficia de înţelegerea Turciei şi a Austriei, două dintre puterile garante, care decideau asupra viitorului românilor.



    Susţinerea populară a fost uriaşă, observatorii timpului notând un vuiet de urale care s-a ridicat din oraşul Bucureşti în momentul anunţării dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unirea personală a celor două principate sub conducerea unui singur principe a fost acceptată, până la urmă, de toţi garanţii europeni, astfel că unificarea lor a continuat cu paşi profunzi şi clari, de-a dreptul administrativi. După 7 ani de domnie, Cuza a fost detronat, ducându-şi la capăt sacrificiul pe care l-a făcut pentru cauza unirii românilor. În locul lui a fost adus un domnitor străin, Carol de Hohenzollern, după o formulă evocată mereu ca finalizare de succes a unirii principatelor române.



    Documentele vremii vorbesc de patriotism în cel mai curat sens al său, de clarviziune şi sacrificiu, de pasiune şi emoţie maximă. Votul de la Bucureşti din 24 ianuarie 1859, care a realizat Unirea Principatelor, a adus lacrimi în ochii marilor bărbaţi ai neamului care luptau de la 1848 pentru acest deziderat. Unirea din 1859 a pus bazele constituirii unui stat puternic şi democratic care a devenit sprijinul moral şi efectiv al românilor care trăiau atunci în afara graniţelor Principatelor Unite. După 6 deceni, la 1918, alte generaţii au realizat unirea cu România a Transilvaniei, a treia mare provincie a românilor, aflată timp de secole sub stăpânire ungară sau austriacă. Se încheia, acum un secol, procesul istoric al unirii unui mare popor în frontierele statului propriu, un stat liber, cu o viaţă democratică şi modernă, România europeană de astăzi.

  • Cum a fost sărbătorită Unirea Principatelor

    Cum a fost sărbătorită Unirea Principatelor

    În ţară şi în comunităţile româneşti din
    diaspora a fost marcată, marţi, prin numeroase evenimente,
    împlinirea a 158 de ani de la Unirea Principatelor Române.

    Pe 24 ianuarie 1859,
    Alexandru Ioan Cuza – ales, cu o săptămână înainte, domnitor al Moldovei – a
    fost votat, în unanimitate, şi de Adunarea Electivă de la Bucureşti drept
    suveran al Ţării Româneşti şi proclamat domn al Principatelor Unite. A fost
    semnată astfel, de facto, unirea celor două state locuite de români. Trei ani
    mai târziu, pe 24 ianuarie 1862, Unirea a fost recunoscută internaţional, iar
    statul a primit numele de România. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a
    pus, prin reformele radicale promovate, temeliile instituţionale ale României
    moderne. În 1918, procesul de constituire a statului naţional s-a încheiat prin
    unirea cu Regatul României a provinciilor istorice cu populaţie majoritar
    românească aflate, până atunci, sub ocupaţia imperiilor multinaţionale vecine.

    Scena celor mai importante ceremonii a fost, ca de obicei, Iaşiul, vechea capitală a Moldovei. Mii de
    oameni au asistat, în aer liber, la un concert de muzică populară şi un Te Deum
    care au prefaţat discursurile oficialităţilor.

    În numele Guvernului, ministrul
    social-democrat al Culturii, Ionuţ Vulpescu, a spus că Unirea Principatelor e
    un exemplu de solidaritate şi consens, care ar trebui urmat şi de politicienii
    de azi: Avem de ales: continuăm cu un discurs al dezbinării şi al inculturii
    sinucigaşe sau facem o schimbare radicală în felul în care ne vedem noi toţi
    viitorul, relaţiile dintre noi, nevoia de solidaritate şi de proiect.

    Din opoziţie, vicepreşedinta Senatului,
    liberala Iuliana Scântei: Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie
    1859 a fost cel mai curajos act al statalităţii moderne româneşti şi al
    elitelor politice din Moldova şi Ţara Românească. Curajul şi viziunea unor
    oameni rămâne şi astăzi, la aproape 160 de ani distanţă, surprinzătoare, dar
    puternică.

    Şi la Arad,
    sute de oameni au marcat Unirea Principatelor printr-o gigantică horă.
    Gândurile lor s-au îndreptat şi spre Basarabia, provincia istorică românească
    anexată de sovietici în 1940 şi pe al cărei teritoriu a fost creată Republica
    Moldova de azi: Când cei care nu ne iubesc privesc
    ameninţător către Moldova, trebuie să dăm valoarea potrivită acestui
    eveniment. /     Pe viitor mi-aş dori din toată inima ca şi
    Basarabia să fie unită cu România, că am aşteptat destul, mulţi ani, ca să se
    întâmple lucrul acesta. Să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a dat o ţară, un popor, o
    limbă şi dorim ca să binecuvânteze România în continuare.

    În numele
    Guvernului pro-occidental al Republicii Moldova, ministrul Culturii, Monica
    Babuc, a trimis, de altfel, un mesaj în care afirmă că limba, tradiţia şi
    cultura naţională comune contribuie la împlinirea marilor noastre vise.