În martie 1990, nu aveam nici internet şi nici telefoane mobile. Românii trăiau o dramatică tranziţie de la comunismul pe care îl înlăturaseră, în decembrie 1989, prin jertfă de sânge, şi democraţia reală pe care şi-au dorit-o întotdeauna. La problemele acute moştenite de la regimul comunist, tânăra societate românească se vede confruntată cu altele noi. Noile probleme ale României veneau, pe de o parte, din noile aspiraţii şi evoluţii politice, pe de alta erau situaţii cărora comunismul le interzisese manifestarea sau le rezolvase, desigur, între ghilimele, într-o manieră proprie şi specifică. Între acestea se găsea şi problema existenţei istorice, în provincia românească Transilvania, a unei semnificative populaţii ungare. Este vorba de Transilvania populată majoritar de români dar care a făcut parte, de-a lungul istoriei, din diferitele forme ale statului maghiar sau a fost principat autonom.
În 1918, la 1 decembrie, românii întruniţi într-o uriaşă adunare publică, la Alba Iulia, au luat decizia ca Transilvania să se unească cu România. Era finalul unui proces plebiscitar prin care se reuneau într-o Românie mare şi alte provincii româneşti, intrate de-a lungul istoriei, sub dominaţia unuia dintre marile imperii ajunse la graniţele românilor.
În Decembrie 1989, înlăturarea regimului comunist a eliberat atât aspiraţii nobile cât şi porniri sau intenţii tenebroase. În martie 1990, în preajma zilei internaţionale a maghiarilor, naţionalismul şi extremismul s-au exprimat şi de o parte şi de alta, şi de partea ungurilor din România cât şi de partea românilor.
Situaţia a explodat la Târgu Mureş, oraş cu o importantă populaţie maghiară, escaladarea violenţei în acele zile putând fi un studiu de caz în analiza conflictelor majoritate-minoritate din motive etnice. Colaborarea şi buna înţelegere democratică au fost înlocuite, mai ales la nivelul simplilor cetăţeni şi membri ai societăţii, cu o izbucnire greu de explicat raţional a intoleranţei şi a pornirilor vindicative. Revendicările maghiarilor le-au amintit românilor de regiunea autonomă maghiară” impusă de sovietici, în anii 50 şi, mai ales, de Dictatul de la Viena, din 1940, în care Germania nazistă a impus României să cedeze Ungariei Ardealul de Nord, o zonă ca un cuţit ce ajungea până în inima României.
Demonstraţiile de la Târgu-Mureş au fost urmate de contrademonstraţii, toate alimentate de declaraţii şi cu oameni veniţi din afara oraşului Târgu-Mureş. Imaginile din acele zile ne arată un cordon subţire de soldaţi traumatizaţi de evenimentele din acele luni din istoria României care despărţea o mare de români de o mare de unguri, cu toţii din Ardeal, din România. Au venit apoi imaginile filmate, în care grupuri de oameni se bat cu o violenţă rară. Unul dintre ei, căzut pe asfalt, este călcat în picioare şi lovit cu sălbăticie în cap de alţi aşa-zişi oameni. Am aflat că murise, apoi că a supravieţuit. Întâi s-a spus că victima era maghiar, apoi, când i s-a aflat identitatea, am aflat că era român. De fapt, nimic nu mai conta, nu mai era valabilă sau necesară nicio explicaţie, era un om pur şi simplu şi nicio vină din lume nu ar face acceptabil un astfel de tratament inuman.
Nebunia zilelor de acum 25 de ani nu s-a extins nici în timp, nici în spaţiu, nu s-a dus nici în alte părţi din Ardeal, nici nu s-a repetat în alţii ani, cu alte ocazii de înaltă trăire naţională. Asta nu înseamnă că nu au continuat tentativele de tot felul de a-i aduce pe românii şi maghiarii din România din nou la o logică de confruntare atavică. Prezentul, însă, a însemnat mereu speranţa în pace şi progres, acum în concertul european. Acum 25 de ani, la Târgu-Mureş, extremsimul a ars cât a fost alimentat. Apoi s-a retras doar în minţile unora, puţini.
