După 30 de ani de
la prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de est, potrivit unui sondaj de
opinie, 27% dintre români consideră că regimul
comunist a făcut mai mult bine României, iar aproape 30% au apreciat că regimul
comunist a făcut mai mult rău țării. În același timp, 34,3% au ales varianta de
răspuns Lucrurile sunt mai complicate. Comunismul din anii 50 este una, cel
din vremea lui Ceauşescu este cu totul altceva. Altă cercetare sociologică,
lansată în noiembrie, arată faptul că peste jumătate dintre români cred că era
mai bine pe vremea comunismului. Genul acesta de studii au fost realizate în
mod regulat pe parcursul celor trei decenii scurse din 1989 până azi, având
rezultate ușor diferite. De pildă, la 20 de ani de la Revoluția din decembrie,
aproape jumătate dintre români
considera că înainte de 1989 era mai bine, iar 14% dintre ei credeau că era la
fel ca în prezent. Indiferent de diferențele
dintre rezultatele și metodologiile cercetărilor, este limpede că percepțiile
pozitive asupra comunismului sunt destul de numeroase, poate la fel de
numeroase ca cele negative.
Cercetătoarea Manuela Marin, de la Universitatea
din Vest din Timișoara, a analizat în câteva studii ceea ce a ajuns să fie
definit drept nostalgia comunismului. Ea consideră că, pentru a explica
fenomenul nostalgiei, trebuie analizate acele aspecte pe care românii le asociază într-o notă pozitivă cu trecutul
recent. Manuela Marin. Din câte am observat eu, acestea se referă
mai degrabă la partea materială, la acea bunăstare pe care statul paternalist
comunist le-a asigurat-o: de la stabilitatea unui loc de muncă și condiții de
viață pe care le considerau decente până la ceea ce percepeau ei a fi o
oarecare egalitate în cadrul societății românești. Mi se pare că ceea ce
apreciază unii români la comunism, retrospectiv vorbind, este, de fapt, statul
paternalist care se implică în viața cetățenilor. Ar mai trebui menționat, cu
privire la sondajele din anii trecuți, faptul că românii nu vor o întoarcere la
regimul politic de atunci, cu limitările sale impuse libertății individuale și
de exprimare. Ei vor mai degrabă o formă mixtă între bunăstarea de tip
socialist și libertatea de care ei se bucură acum
În realitate, bunăstarea de tip
socialist nu era bunăstare veritabilă. În acest condiții, ce explicații are
această percepție edulcorată a trecutului? Ne răspunde tot Manuela Marin. Trebuie să ne gândim că pentru cei care trăiau în anii 1970 / 1980,
chiar și pentru cei din anii 1960 – căci, mai nou se face o diferență între
comunismul din anii și cel din anii 80 -, era important faptul că aveau o
locuință la bloc, acces la curent electric, apă caldă și o sursă de venit
stabilă. Pentru generația născută în anii 1940 și începutul anilor 50, acesta
era maximul de bunăstare la care îndrăzniseră să viseze. Anii 70 sunt
considerați anii bunăstării socialiste, dar oamenii de atunci n-aveau cu ce să
compare nivelul acestei bunăstări. Ei își amintesc că aveau o slujbă stabilă,
că au putut să-și petreacă vacanțele în stațiuni de la mare sau la munte și că,
în anumite cazuri, și-au putut cumpăra o mașină de spălat sau un televizor.
Trebuie să-l înțelegem pe omul care s-a stabilit la oraș în acea perioadă și
care a venit de la sat. Era un pas înainte pentru bunăstarea lui materială
Toate aceste erau puse la dispoziție
de stat, deci percepția pozitivă a comunismului este și o nostalgie după un
stat paternalist. În comunism, totul era reglementat de stat: de la slujbe,
locuințe, vacanțe și chiar și timp liber. Răsturnarea rapidă și traumatică a
situației economice produsă de tranziția de la socialism la comunism i-a
dezorientat pe mulți și i-a lăsat nostalgici după o formă de implicare a
statului, implicare care, însă, avea prețul său, ne amintește Manuela Marin. Individul s-a văzut confruntat cu
o multitudine de provocări care pun sub semnul întrebării tot ceea ce cunoștea
și știa el despre viață și despre existența lui. Este vorba de ceea ce eu
numesc dispariția contractului social. Statul comunist e unul paternalist care
a făcut următoarea înțelegere nescrisă cu cetățeanul de rând: eu îți asigur
nevoile de bază, iar tu te obligi să mi te subordonezi, să pui în aplicare
deciziile partidului comunist sau ale statului
La 30 de ani după prăbușirea acestui
stat paternalist, structurile guvernamentale și administrative care i-au urmat
n-au reușit, se pare, să înlocuiască dependența de stat cu încrederea în
funcționalitatea unor instituții îți garantează anumite drepturi, ne explică
istoricul Alina Pavelescu, directoarea adjunctă a Arhivelor Naționale din
București. Sentimentul de bine și de siguranță al cetățeanului în prezent e legat de
un sentimente de încredere în ceilalți membri ai societății, în autorități și
în instituții. Și este explicabil atâta vreme cât relația dintre cetățean și
instituții nu prea funcționează bine la noi, atâta vreme cât au rămas atâtea
puncte neelucidate în istoria acestor ultimi 30 ani, care sunt legate și de
perioada comunistă, dar și de istoria anilor post-comuniști, și care constau în
perpetuarea după 1990 a unor interese personale ale unor personaje angrenate în
aparatul comunist. Ele au drept consecință lipsa de încredere a cetățenilor
între ei, dar și a cetățeanului în instituții
Pe de
altă parte, multe probleme apărute în comunism n-au fost corectate la timp.
Dimpotrivă au fost perpetuate, cu bună știință, creând confuzie printre tineri
care le consideră fenomen ale istoriei recente. Alina Pavelescu. E bizar să constați că mulți oameni tineri sau de vârstă mijlocie spun
că înainte era mai bine având în vedere faptul că oamenii care au prins acea
perioadă ar trebui să știe că, în spitale, condițiile de tratament era
cumplite, mai cumplite în unele cazuri decât acum. De pildă, fenomenul mitei în
spitale se generalizase încă din anii 1980
Dar pentru ca generațiile tinere să afle aceste
lucruri, este nevoie ca istoria comunismului să fie cât mai bine cunoscută și
înțeleasă. Așadar, educația cuplată cu reducerea așteptărilor legate de un stat
paternalist pot fi soluții ca generațiile mai tinere să depășească mentalitatea
lăsată moștenire de comunism. Și tot cei mici reprezintă, ca de obicei, sursa
optimismului, consideră Alina Pavelescu. Eu am o sursă de optmism gândidu-mă la
copiii din ziua de azi care trăiesc într-o lume mult mai deschisă decât ne-am
fi putut-o imagina noi, nu doar cei care au trăit în comunism, ci și cei care
trăiau în anii 80 în societăți democratice. Chiar dacă școala încearcă să
eludeze problema comunismului sau dacă părinții încearcă să-i țină deoparte, ei
vin în contact cu foarte multe informații adeseori contradictorii despre
același subiect. Astfel li se va forma spiritul critic, defrișând și lămurind
aceste informații. Asta e sursa mea de optimism: faptul că trăim într-o
societate deschisă. Și ca sursa mea de optimism să persiste, trebuie să avem
grijă să ne menținem societatea deschisă
