Fondat în 1945 sub numele de Teatrul de Păpuşi şi Marionete Ţăndărică,
instituţia condusă în ultimii 15 ani de Călin Mocanu – preşedinte
UNIMA – România şi ASSITEJ România – a devenit în 2008 Teatrul de Animaţie
Ţăndărică. În cea mai veche instituţie de gen din ţară au pus în scenă
spectacole nume precum Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu,
Cristian Pepino, Victor Ioan Frunză, Ion Caramitru.
Directorul
Călin Mocanu, despre repertoriul Teatrului Ţăndărică: Sunt managerul
Teatrului Ţăndărică, un teatru care are 70 de ani, dar nu vorbim de bătrâneţe.
Tocmai aceasta este una dintre calităţile acestui teatru: este permanent în pas
cu ce se întâmplă, este contemporan cu copilul, cu adolescentul şi cu adultul.
Noi avem spectacole pentru copii, în principal, dar şi pentru adolescenţi şi
adulţi, cu animaţie – spectacole cum ar fi Faust, Candid, Play Shakespeare
sau Galaxia Svejk, care sunt spectacole pentru adolescenţi şi adulţi. Şi, în
rest, poveştile pe care le ştiţi, dar şi poveşti contemporane – jucăm textele
lui Vişniec şi ale altor dramaturgi contemporani europeni. Cu paşi
repezi ne despărţim de o concepţie veche, convingem publicul nostru, de toate
vârstele, că noi facem parte din marea familie a teatrului vizual. În
continuare, noi slujim teatrul de animaţie, teatrul vizual, teatrul cu dans cu
păpuşă, teatrul cu cabaret cu păpuşă… Noi avem păpuşi actori, care sunt create
de un artist plastic într-un fel anume – fiecare păpuşă este o operă artistică
şi este mânuită de către un mare mânuitor, un mare actor. Un actor păpuşar bun
trebuie să fie neapărat un actor bun, un cântăreţ bun, trebuie să aibă o
experienţă de mişcare plastică, fără de care nu vă poate sugera simbolistica
mişcării respective.
Teatrul de
Animaţie Ţăndărică din Bucureşti, este cel mai vechi teatru de marionete din
ţară. Ce are în plus, ce are diferit faţă de ceilalţi fraţi mai mici? Ne spune actorul şi managerul Călin Mocanu: În afară de vârstă, faptul că din teatrul nostru s-au
clonat foarte multe teatre în ţară – teatrul din Arad, o parte din trupa de la
Braşov, la Teatrul Ţăndărică din secţia de marionete s-a mai
făcut o secţie de păpuşi, s-au creat actori păpuşari cu păpuşa pe mână… În anii
’50, au migrat către arta de animaţie, şi acesta este un lucru foarte
interesant, actori de la ansamblul armatei, actori din tot felul de teatre,
care au devenit actori păpuşari. Ce-avem în plus? Teatrul Ţăndărică este o
experienţă de creaţie colectivă, şi atunci el este o stare de spirit, este ca o
fiinţă vie. Noi aşa înţelegem teatrul şi acest lucru ne-a călăuzit în locuri
foarte interesante, ne-a unit foarte tare şi ne-a format să luptăm într-un mod
foarte interesant. Gândiţi-vă, în 70 de ani, câte regimuri şi câte furtuni au
fost în istorie, care ne-au afectat direct. Teatrul a fost atât de puternic, încât chiar a generat la un moment dat
o mişcare europeană.
Privit câteodată drept ruda mai mică, mai modestă a teatrului, să-i spunem,
pentru adulţi, teatrul de păpuşi, în general, Teatrul Ţăndărică, în particular,
a impus noi modalităţi de expresie şi a creat un spaţiu al libertăţii de
exprimare, de rezistenţă artistică împotriva regimului comunist. Călin Mocanu: Între anii 50 şi 70 a fost creat de către toţi artiştii români,
începând de la balerini, până la sculptori, coregrafi, actori, actori păpuşari,
dramaturgi… ei au creat teatrul de păpuşi modern, care era foarte legat de
mişcarea de artă plastică românească şi europeană. Toate aceste lucruri trebuie
înţelese. Cristian Pepino spune la un moment dat foarte clar, răspicat şi fără
niciun echivoc că teatrul de păpuşi este artă plastică în mişcare. Exact asta
şi este. Şi atunci, în 70 de ani, coloana vertebrală a teatrului a fost tocmai
zona plastică în care s-a mişcat. Abordarea de texte îndrăzneţe, o scenografie
extraordinară, actori mânuitori foarte buni şi voci de actori importanţi…
aproape toţi actorii români pe care îi numim generaţiile de aur au dat vocea
multor păpuşi din Teatrul Ţăndărică. Aici, în anii 70, s-au născut
Nocturnele. A fost o mişcare care susţinea experimentul, împotriva teatrului
osificat.
În 1990, regizorul Silviu Purcărete a montat aici cu multă plăcere, după
cum recunoaşte, spectacolul Cenuşăreasa, despre care citim pe site-ul
instituţiei că nu
este o transpunere a cunoscutei poveşti a Cenuşăresei, ci o creaţie a
regizorului Silviu Purcărete, în sensul unui comentariu totodată duios şi ironic
al întâmplărilor cunoscute. Despre acea perioadă,
Silviu Purcărete îşi aminteşte:
Nu era un obicei prea grozav, dar pe atunci, pentru eficacitate,
spectacolele se înregistrau. Era o bandă, ca la radio, cu muzicile, cu vorbele…
Dădeai drumul la bandă şi mânuitorii veneau doar cu păpuşile. Nu mai vorbeau.
Acesta era obiceiul de la Ţăndărică, pentru a merge uşor. Altfel, e foarte
greu. La Constanţa, mânuitorii vorbeau. La Ţăndărică era altceva, mai ales că
ei făceau foarte multe turnee. Deci, ţin minte că a trebuit ca, pentru acest
spectacol, să fac o bandă în română, una în engleză, alta în spaniolă şi încă
una în germană. Spectacolul încă e în repertoriu, se mai joacă. Mânuitorii se
duc, săracii de ei, dar păpuşile rămân. Publicul e tot timpul un public nou…
Totul se joacă într-un dulap. M-ar amuza să mă duc să îl văd!.