De vreme ce societatea comunistă
promova – strict la nivel ideologic – proletariatul, studiile superioare nu
erau încurajate. Locurile la facultăţi erau puţine, examenele dificile şi
concurenţa foarte mare. Nu e de mirare că, la începutul anilor 1990, România
avea un deficit mare în rândul absolvenţilor de învăţământ superior (în
1992, doar 5,8% din totalul populaţiei absolvise o universitate). 25 de ani mai
târziu, au apărut multe facultăţi particulare şi cele de stat şi-au suplimentat
locurile, iar situaţia s-a îmbunătăţit semnificativ. Dar insuficient în
comparaţie cu restul ţărilor europene. Ponderea absolvenţilor de învăţământ
superior este cea mai redusă din UE chiar şi în cazul celor care au între 30-34
de ani: 25,6% din totalul populaţiei de această vârstă a absolvit o instituţie
de învăţământ superior, în timp ce media europeană este de 39,1%.
Căutând
cauzele acestei situaţii, ajungem atât la mult invocata situaţie economică
precară a majorităţii populaţiei, cât şi la trăsături specifice sistemului
educaţional din România, după cum ne spune Mihai Dragoş, preşedintele Consiliului Tineretului din România. Trebuie să vedem ce se întâmplă în mediul
preuniversitar. Doar 48% dintre tineri promovează examenul de bacalaureat. De
asemenea, trebuie să se ţină cont şi de rata abandonului şcolar care a crescut
în ultimii ani, fiind acum de 18%. De asemenea, mai sunt analize realizate de
diverse organizaţii studenţeşti care indică o pondere mare de abandon şi în
învăţământul universitar, în special de la nivelul de licenţă. În jur de 35%
… 40% dintre tinerii care intră în universitate nu termină facultatea
respectivă. De multe ori, studenţii nu ajung la un profil care li se
potriveşte, ci acolo unde, uneori, sunt sfătuiţi să meargă. Odată cu începerea
cursurilor, unii îşi dau seama că vor altceva şi atunci, fie îşi schimbă
facultatea, fie se angajează din timpul studiilor şi nu mai au timp de învăţat.
Se întâmplă, de asemenea, ca unii studenţi să nu-şi mai permită costurile
învăţământului.
Motivele financiare şi economice se regăsesc, inevitabil, şi
în deciziile legate de continuarea studiilor. Pur şi simplu unele familii nu
suportă costurile educaţiei. Dar mai există şi percepţia potrivit căreia nu
merită să te chinui să faci o facultate, căci asta nu-ţi facilitează succesul
în viaţă. O percepţie greşită: statisticile indică faptul că majoritatea
şomerilor sunt persoane fără studii superioare, absolvenţii de facultăţi
reuşind într-o proporţie mai mare să se angajeze, observă Victoria Stoiciu,
reprezentanta Fundaţiei Friedrich Ebert. Întrebarea
este însă cât rentează educaţia superioară. E o investiţie costisitoare pentru
multă lume. Sunt mulţi tineri care nu se nasc şi nu locuiesc în oraşele care
sunt centre universitare. Educaţia presupune nişte costuri, în afara taxelor de
învăţământ, cum ar fi cele de locuire, de transport, de întreţinere pe care
puţini şi le permit, din păcate. Atunci apare întrebarea raportului
cost-eficienţă: este eficient să investesc în educaţia mea timp de patru ani ca
să capăt o diplomă cu care să obţin un job plătit destul de mediocru – cum sunt plătite, mai ales, la debut multe locuri de muncă din România – sau să plec în
Italia sau Spania unde fără nici un fel de diplomă pot să am un salariu minim
de 800-900 de euro? Pentru mulţi români, răspunsul la această dilemă este: nu,
nu e rentabil să investeşti în educaţie.
Realitatea contrazice aceste percepţii
care ar trebui corectate chiar de către sistemul de învăţământ şi de către
familie, consideră Mihai Dragoş. Elevii şi tinerii nu sunt ajutaţi să înţeleagă foarte bine dinamica
societăţii. Mai exact, statisticile europene arată că cererea de locuri de
muncă pentru un nivel de calificare mediu sau pentru persoane necalificate este
în scădere la nivelul întregii UE. Dar cererea pentru persoane cu studii
universitare e în creştere. Lumea tinde către automatizarea anumitor
activităţi. Deja în anumite fabrici se întâmplă asta. Vor dispărea anumite
ocupaţii sau va scăderea cererea pentru anumite calificări. Piaţa muncii se va
îndrepta către persoane cu studii superioare absolvite. Ţine şi de strategia pe
termen lung a României care, dacă vrea să rămână competitivă, trebuie să se
alinieze şi să fie pregătită pentru a face faţă acestor tendinţe. În caz
contrar, vom vedea o creştere mare a şomajului deja ridicată în rândul
tinerilor şi s-ar putea să nu mai putem să-i facem faţă peste 20/30 de ani.
Căutând cauzele ratei scăzute a
absolvenţilor de facultăţi, Fundaţia Friedrich Ebert România, prin proiectul
Monitorul Social, a luat în calcul şi fenomenul de exod al creierelor
(aşa-numitul brain drain). Oricât de semnificativ ar fi acest fenomen, el nu
oferă decât explicaţii parţiale. În România se acordă anual doar 10 diplome de
absolvire pentru învăţământ superior la 1000 persoane cu vârste între 15-64
ani, jumătate faţă de Polonia şi mult sub media UE, indică Monitorul Social. În
plus, în România, cunoaşterea de dragul cunoaşterii – valorile intrinseci ale
studiilor universitare dintotdeauna – pare să-şi fi pierdut mult din atracţie,
consideră Victoria Stoiciu: Educaţia este abordată strict din acest unghi
al eficienţei şi al felului în care ştie să răspundă la piaţa muncii. Această
abordare nu este greşită, dar reprezintă şi o sărăcire a ceea ce înseamnă
educaţia în sens mai larg, a ceea ce înseamnă universitatea. Educaţia nu se
face doar pentru a forma forţă de muncă. Este şi acesta rolul educaţiei, dar nu
e nici pe departe singurul. Educaţia mai are şi rolul de a forma cetăţeni, de a
forma persoane cu gândire critică, de ne învăţa cum să ne auto-educăm sau să ne
dezvoltăm pe noi înşine. Această dimensiune idealistă a educaţiei e azi complet
neglijată. Se pune accentul mai mult pe dimensiunea practică, iar dimensiunea
practică nu este la înălţime.
Pentru ca această
situaţie să se schimbe, experţi care coordonează Monitorul Social recomandă o
creştere a bugetului alocat educaţiei. În ultimii 10 ani, proporţia în PIB a cheltuielilor pentru
învăţământ nu a trecut niciodată de 5%, fiind cea mai mică din Europa.
