Radio România Internațional

Tag: abuz

  • Directiva europeană anti-SLAPP

    Directiva europeană anti-SLAPP

    Cum practicile
    SLAPP (strategic law suits against public participation/acțiuni strategice în
    justiție împotriva mobilizării publice) sunt în creștere în UE, Comisia
    Europeană a propus o directivă care are drept scop combaterea acestor abuzuri.
    Respectiva propunere legislativă urmărește să descurajeze procesele strategice
    împotriva participării publice, adică orice formă de intimidare a jurnaliștilor
    și a societății civile prin intermediul unor acțiuni nejustificate în instanță,
    de multe ori costisitoare și de lungă durată. Numai în 2021, peste 300 de
    alerte de raportare a practicilor SLAPP au fost transmise de organizațiile
    partenere ale Consiliului Europei, acțiunile strategice în justiție împotriva
    mobilizării publice existând în mai multe state membre, ca Ungaria, Croația,
    Polonia, Slovacia, Franța, Germania, Malta sau Estonia.


    Raportoare a
    Parlamentului European din partea Comisiei pentru libertăți civile, justiție și
    afaceri interne LIBEprivind Directiva
    europeană anti-SLAPP, Ramona Strugariu a propus și susținut ideea introducerii
    unor mecanisme obiective și funcționale prin care instanțele să poată respinge
    de la început astfel de procese abuzive, folosite împotriva persoanelor
    implicate în protejarea interesului public.

    Propunerea
    Comisiei de Directivă anti-SLAPP este un excelent punct de plecare în
    activitatea noastră împotriva acestor practici. Proiectul pe care îl prezint
    comisiei LIBE urmărește să fie și mai ambițios decât propunerea Comisiei și să
    extindă aplicarea garanțiilor privind practicile SLAPP pe cât posibil, în
    condițiile constrângerilor de competență pe care le avem la nivelul UE. Opinia
    pe care o prezint își propune să lărgească definiția participării publice,
    astfel încât să se extindă la exercitarea drepturilor, înțelegând prin aceasta libertatea
    academică, libertatea de asociere și de întrunire împreună cu libertatea de
    exprimare și de informare. În plus, sfera de interes vizată în scopul
    participării publice ar trebui să includă problema libertății si pluralismului
    presei, deoarece legătura dintre jurnaliști și astfel de practici este
    incontestabilă. Una dintre principalele probleme pentru care Opinia LIBE
    propune o modificare a proiectului Comisiei este eliminarea dihotomiei
    utilizate între cererile nefondate și abuzive. Un mecanism de respingere
    timpurie a proceselor ar trebui să fie disponibil pentru toate victimele SLAPP,
    fără discriminare, iar instanțele au nevoie de o procedură adecvată pentru a
    putea lua astfel de decizii. Prin
    urmare, dorim să oferim instanțelor posibilitatea de a respinge cererile
    abuzive de SLAAP atunci când abuzul este într-adevăr foarte clar și în cazul în
    care scopul cererii nu este de a afirma, justifica sau exercita un drept.


  • Raport asupra copiilor instituţionalizaţi

    Raport asupra copiilor instituţionalizaţi

    Felul în care o
    societate gestionează problema copiilor abandonaţi este un indicator asupra gradului
    de civilizaţie pe care respectiva societate l-a atins. În secolele trecute, abandonul
    se petrecea în mod curent. Societatea modernă a răspuns cu soluţii
    instituţionale la această problemă, însă instituţionalizarea nu este suficientă
    prin ea însăşi. Cu detalii, filosoful Gabriel Liiceanu. Este un progres al
    civilizaţiei mondiale faptul că copiii abandonaţi pot fi parcaţi în centrele
    de îngrijire. Privit din afară, acest lucru este, în mod evident, un pas
    înainte, un progres. Faţă de ce anume? La sfârşitul secolului al XVIII-lea,
    unul dintre oamenii de cultură ai Europei, un idol al spiritualităţii
    occidentale, numit Jean-Jacques Rousseau, era un personaj care, trecând drept
    unul dintre marii pedagogi ai lumii, scriind tratate solide despre felul în
    care trebuie să educi copiii, îşi abandona pe bandă propriii copii, pe scările
    bisericii. Acesta era modul societăţii de atunci de a rezolva problema
    imposibilităţii de a îngriji copiii nedoriţi.


    Editura Humanitas
    a găzduit lansarea în volum a raportului asupra copiilor instituţionalizaţi din
    România, intitulat Copiii lui Irod. Autorul lucrării, parlamentarul Vlad
    Alexandrescu, a întreprins mai multe vizite de teren şi a cerut lămuriri cu
    privire la situaţia medicală a acestor copii. Am făcut o serie
    întreagă de demersuri pe care calitatea de parlamentar mă autorizează să le
    fac, şi anume interpelări şi întrebări parlamentare direct către instituţiile
    competente, prin care am cerut răspunsul la întrebări foarte precise cu privire
    la numărul copiilor abuzaţi, felul abuzurilor înregistrate la Poliţie,
    tratamentele medicale, tratamentele psihiatrice la care sunt supuşi copiii,
    tipul de medicaţie psihiatrică pe care îl primesc. De asemenea, am adresat
    întrebări legate de traficul de fiinţe umane din străinătate, între victimele
    căruia o bună parte sunt copii sau tineri. Rezultatul tuturor acestor demersuri
    îl aveţi astăzi în faţa dumneavoastră, graţie generozităţii Editurii Humanitas
    publicat pentru prima dată într-o carte.


    Sărăcia extremă
    pare să fie principala cauză care determină abandonul copiilor nou-născuţi sau
    de vârste mici. Experienţa traumatică prin care trec aceşti copii nedoriţi lasă
    urme adânci şi le afectează dezvoltarea psiho-emoţională normală. Revine la
    microfon Vlad Alexandrescu. Acesta este cazul a aproximativ 65% din
    copiii care sunt în grija statului. Ei provin din familii aflate într-o extremă
    sărăcie. Instituţionalizarea este unul dintre efectele sărăciei extreme din
    România. Dar o bună parte dintre aceşti copii sunt abandonaţi încă de la
    naştere sau imediat după naştere. Unii dintre ei zăbovesc în spitale înainte de
    ajunge în sistemul de protecţie al statului. Or, spitalul nu este un loc în
    care să poată să crească un copil. Din această pricină, încă de la o vârstă
    foarte fragedă, de câteva luni, trăiesc o traumă de abandon care, încetul cu
    încetul, se internalizează şi devine o suferinţă psihică.


    Perioada
    comunistă a zguduit echilibrul social printr-o generaţie a copiilor nedoriţi,
    supranumită generaţia decreţeilor. Prin Decretul de la 1 octombrie 1966,
    Nicolae Ceauşescu interzicea întreruperile de sarcină, cu câteva excepţii de
    ordin etic. În 1990,
    publicaţia americană The New York Times publica un articol despre copiii
    abandonati în anii comunismului, din cauza legislatiei ceauşiste care
    interzicea până şi metodele contraceptive. Imediat după Revoluţie, orfelinatele
    din România erau pline de copii nedoriţi, cei mai mulţi manifestând probleme
    psihice grave. Deşi cadrul legislativ de astăzi permite ca astfel drame
    să nu se mai repete, unii copii abandonaţi devin în continuare pacienţi ai
    secţiilor de psihiatrie. Vlad Alexandrescu Există o prejudecată în psihiatria
    românească. Cumva, aceasta îi face pe medicii psihiatri să îi aştepte pe copiii
    din centrele de plasament, să considere cumva, ca un fenomen normal, în
    momentul în care se deschide uşa spitalului şi apare un copil instituţionalizat.
    Desigur, după internarea psihiatrică, după instalarea unui tratament cu
    neuroleptice, psihiatrul recomandă reevaluarea periodică a copilului şi
    introducerea treptată a unei psihoterapii. Această introducere nu are loc
    niciodată.


    Gabriel Liiceanu
    consideră că nu doar lipsa de fonduri şi sistemul birocratic îngreunează
    investiţiile în centre de plasament în concordanţă cu epoca pe care societatea
    o traversează. În pofida controalelor efectuate,
    a semnalelor de alarmă trase de televiziuni și a articolelor de investigație, lupta cu această instituție-gigant ar putea părea pierdută. Totuşi, solidaritatea şi implicarea întregii societăţi ar putea alina
    suferinţa copiilor abandonaţi. Pe de altă parte, dacă ne-ar veni toţi
    banii din lume pentru a-i investi în astfel de centre, spune autorul cărţii,
    problema tot nu s-ar rezolva, pentru că ea este cufundată într-o birocraţie
    înspăimântătoare, care nu mai poate fi destructurată. Ce putem face fiecare
    după ce luăm cunoştinţă de aşa ceva? Singuri, absolut nimic. Ne ducem, plângem
    într-un colţ, ne stă mâncarea în gât, ne culcăm seara şi avem reflecţii negre
    despre omenire. Împreună, putem reuşi. Din asemenea puncte de iradiere se
    găsesc soluţii, pentru că indignarea este nervul vieţii unei societăţi.
    Trăieşti atâta vreme cât eşti indignat. Nu te mai indignează nimic? Eşti un om
    mort, iar lumea din jurul tău se scufundă.



    Volumul
    lui Vlad Alexandrescu, Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului va fi
    însoţit şi de un eBook lansat de către Editura Humanitas.

  • Jurnal românesc – 03.05.2017

    Jurnal românesc – 03.05.2017

    Deputatul de diaspora, Doru Petrişor Coliu, este de părere că abuzul justiţiei finlandeze faţă de cetăţenii români atinge cote inimaginabile. Potrivit lui, mamă a trei copii, Camelia Smicală, cetăţean român care locuieşte în Finlanda, este victima unor abuzuri deosebit de grave din partea justiţiei şi poliţiei finlandeze, precum şi a Serviciului de protecţie a copilului din această ţară. Doru Petrişor Coliu apreciază, într-un comunicat, că poliţia finlandeză şi Serviciul de protecţie a copilului încalcă grav dreptul la viaţă şi la integritate fizică al Cameliei Smicală. În procesul pe care finlandezii i l-au intentat pentru defăimarea autorităţilor atunci când executorii judecătoreşti i-au luat copiii, românca a suferit un alt abuz fiind condamnată la 6 luni de închisoare. Lista abuzurilor continuă cu şantajul exercitat asupra sa de către angajatori. Deputatul de diaspora a solicitat MAE să depună toate eforturile în vederea dezbaterii acestui caz de încălcare a drepturilor omului în cadrul şedinţelor ONU. Cazul copiilor luați de lângă mama lor româncă a constituit la 21 februarie tema audierilor ambasadorului Finlandei în România, Paivi Pohjanheimo, la Comisia pentru românii de pretutindeni a Camerei Deputaţilor, scopul discuțiilor fiind aflarea detaliilor legate de acest caz considerat de parlamentari ca fiind o dramă, un abuz. Ambasadoarea Finlandei la București a dat asigurări, cu acea ocazie, că autoritățile din țara sa sunt preocupate de asigurarea unui mediu sigur de viață pentru toți copii, indiferent de proveniența etnică a acestora. De asemenea, potrivit legislației privind protecția copilului, se asigură apărarea dreptului copilului sau atunci când părinții acestui nu sunt în poziția în care să-i asigure “o copilărie sigură”.



    Preţurile pentru casele şi apartamentele din România din zonele urbane vor creşte cu 8-10% până la finalul anului, comparativ cu tarifele din 2016, potrivit unei analize realizate de o companie de servicii imobiliare. Conform analizei, anul trecut, în România, preţul mediu de vânzare pentru un apartament din zona urbană a fost de 1.150 euro/mp. De asemenea, o evoluţie asemănătoare este aşteptată şi în ceea ce priveşte chiria apartamentelor din zonele urbane, caz în care, până la finalul acestui an, preţul/mp va creşte cu circa 7-10% faţă de tariful mediu din 2016, situat la 550 euro/mp. Situaţia din România este asemănătoare cu cea a multor state din Europa, creşterile de 10% pe segmentul apartamentelor din zona urbană fiind remarcate şi în ţări precum Olanda şi Spania, ajungând chiar şi până la 16% în Malta. De asemenea, pieţele imobiliare din Portugalia, Grecia şi Scoţia arată semnale concrete de stabilizare, numărul de tranzacţii fiind aşteptat să crească în aceste țări.



    Anul trecut, aproape 90.000 de români au aplicat pentru un loc de muncă în străinătate, iar o treime dintre ei erau tineri cu vârste între 25 şi 35 de ani. Specialiştii apreciază că tinerii trebuie încurajaţi şi pregătiţi încă din şcoală pentru viitoarea profesie, iar statul trebuie să le ofere soluţii de integrare pentru a nu mai pleca din ţară. Secretarul general al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, Cristian Pârvan, a propus câteva modalităţi prin care aceştia ar putea fi sprijiniţi. Potrivit acestuia, statul trebuie să dea frâu liber iniţiativelor private. Totodată, tinerii trebuie să înţeleagă că, fără educaţie şi fără competenţă, nu pot să-şi găsească un loc în societate, iar băncile şi finanţatorii să fie mai dispuşi să rişte bani pe anumite idei ale acestora. Fiecare parte a societăţii are ceva de făcut ca lucrurile să se îmbunătăţească – mai consideră Cristian Pârvan, care crede că România trebuie să dea o şansă tinerilor să ocupe un loc de muncă şi să-şi demonstreze competenţa prin concursuri corecte.

  • Nivel alarmant al violenţei în familie

    Nivel alarmant al violenţei în familie

    Violenţa domestică este inacceptabilă şi injustificabilă
    şi reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului. Tocmai de aceea, violenţa
    împotriva fetelor şi femeilor este considerată drept una dintre cele mai
    presante probleme actuale, cu efecte dăunatoare incomensurabile, iar
    comunitatea internaţională şi societatea civilă au conchis că nu există
    circumstanţte atenuante pentru această formă de agresiune.

    In fiecare an, pe 25
    noiembrie, violenţa asupra femeilor este adusă în atenţia publică pentru a se
    conştientiza gravitatea ei. Statisticile arată realitatea dureroasă: 35% dintre femei şi fete s-au confruntat cu o formă de violenţă fizică
    la nivel global din partea partenerului sau unei alte persoane, iar în unele
    ţări, şapte din zece femei au trăit o formă de abuz în timpul vieţii lor. In
    România, trei din zece femei sunt victime ale unor agresiuni fizice,
    verbale sau psihice după împlinirea vârstei de 15 ani, arată un studiu al
    Agentiei Europene pentru Drepturi Fundamentale, care ia în calcul date adunate
    în 2014.

    De asemenea, statisticile arată că doar în prima
    jumătate a anului, la Poliţie au fost depuse aproximativ 9.000 de sesizări
    privind acte de violenţă în familie, iar consumul de alcool este o cauză
    favorizantă a acestui fenomen. In 14 judeţe din ţară nu există servicii de
    suport, în special centre de cazare, la care femeile victime ale violenţei
    domestice să poată apela, susţin reprezentanţii unor ONG-uri prezenţi la o dezbatere
    organizată de Crucea Roşie. Mai mult, în comunităţile mici indeosebi, femeile
    nu ştiu ce au de făcut în cazul în care sunt agresate.Directorul unei fundaţii care
    activează în domeniu, Cristina Horia, spune că, în cazul unei astfel de fapte,
    se poate obţine un ordin de protecţie împotriva agresorului în termen de 72 de
    ore. In acelasi timp, ea avertizează că, deşi documentul se obţine repede,
    există deficienţe legislative atunci când agresorul încalcă ordinul de
    protecţie: Ar fi necesară înăsprirea sancţiunilor pentru
    agresor. Sunt situaţii în care femeile sunt ucise chiar dacă au ordin de
    protecţie. Inspectoratul General al Poliţiei Române şi-a manifestat suportul.
    Mai avem de trecut un mic hop la nivelul Ministerului de Justiţie. Şi Codul Penal
    spune că sunt nişte sancţiuni, dar din păcate, doar 2% din plângerile penale
    ajung la nivelul instanţelor. Urmarea: agresorii nu sunt sancţionaţi.
    Cristina Horia mai atrage atenţia asupra unei alte probleme – cea legată de
    ceea ce se întâmplă după plecarea femeilor din adăposturi. Cu cât creşte
    perioada de şedere în adăpost, cu atât recuperarea lor este mai bună, consideră
    Cristina Horia, care aminteşte că, statistic vorbind, 85% dintre femeile care
    au stat minimum şase luni au fost independente la plecarea din adăpost. Nu
    există, în acest sens, servicii pe termen lung şi foarte lung, a conchis d-na
    Horia.

  • Violenţa în cadrul familiei

    Violenţa în cadrul familiei

    Imposibil de suportat, violenţa domestică este la
    fel de dificil de descris, chiar şi atunci când eşti doar un martor pasager sau
    un terapeut implicat în recuperarea victimelor. Asimilată în general
    abuzurilor fizice, violenţa în cadrul familiei ia şi alte forme: violenţă
    economică – adică crearea deliberată a dependenţei financiare a victimelor -,
    violenţa socială – izolarea victimei faţă de rude şi prieteni -, violenţa
    verbală – repetarea unor insulte care
    reduc stima de sine – sau violenţa sexuală, echivalentă în multe cazuri cu
    violul marital. Toate aceste forme, precum şi altele, sunt reglementate în
    România prin legea 217/2003, lege
    specifică din Codul Civil care se referă la prevenirea şi combaterea violenţei
    în familie. Era nevoie de o astfel de lege într-o ţară unde agenţia UE
    responsabilă cu monitorizarea respectării drepturilor fundamentale – Fundamental
    Rights Agency – indică faptul că una din patru femei a fost agresată fizic sau
    sexual de partenerul său, în 2015. Dintre
    acestea, peste 70% nu au raportat episoadele de violenţă către autorităţi.
    Unele dintre motive sunt cuprinse chiar în legislaţie, imperfecţiuni ale legii
    217/2003 aşa cum le consideră Andreea Bragă, preşedinta Centrului Filia,
    organizaţie non-guvernamentală care luptă împotriva inegalităţilor de gen.

    Din 2012, această lege s-a
    modificat, fiind introdus şi ordinul de protecţie, un instrument absolut
    necesar pentru protejarea victimelor violenţelor. Legea prevede şi servicii pentru victimele
    violenţei în familie precum şi alocarea unor resurse financiare necesare. Dar,
    de multe ori, aceste resurse nu au fost realocate de la bugetele locale. De
    aceea, uneori, ne aflăm în situaţia în care 13 judeţe nu au nici un adăpost
    pentru victimele violenţei în familie. De altfel şi ordinul de protecţie,
    introdus de-abia în 2012, nu asigură protecţia imediată. Reţeaua de Combatere a
    Violenţei Împotriva Familiei, o reţea de 24 de ong-uri din care face parte şi
    fundaţia noastră, a făcut o monitorizare
    a implementării acestui ordin din 2012. Rezultatele ne arată că, în medie,
    durează 33 de zile ca acest ordin să fie emis de la data depunerii cererii.


    În ultimul an, deşi la
    numărul de urgenţă 112 au fost înregistrate circa 150.000 de apeluri care
    reclamau acte de violenţă domestică, doar o mie de ordine de protecţie au fost
    emise. În plus, demersurile juridice prin care legea ar trebuie să protejeze
    victima sau să pedepsească agresorul sunt îngreunate din cauza birocraţiei care
    trebuie suportată, cel mai adesea, tot de victimă. De pildă, în cazul unui
    proces întregul probatoriu cade pe umerii ei, în mare parte. La asta se adaugă
    percepţia de multe ori bănuitoare a comunităţii, dar şi reticenţa autorităţilor
    de a emite ordinul de interdicţie din diverse motive. Andreea Bragă revine la
    microfon cu alte detalii: Victima
    este, de multe ori, blamată de către anturaj sau de către familie prin
    comentarii de genul Dar tu ce-ai făcut, că doar nu te bătea degeaba?. Chiar
    şi atitudinea autorităţilor este, de multe ori, ostilă sau descurajantă. Au
    fost cazuri în care victimele şi-au retras plângerea şi din cauza comentariilor
    unor poliţişti. Există o rezistenţă de genul Ce facem cu dreptul de
    proprietate al agresorului? Cum să-l dăm afară din locuinţa proprie? Dar aici
    nu e vorba de încălcarea dreptului la proprietate, ci de dreptul superior al
    victimei de a fi în siguranţă. Acum, în timpul celor 33 de zile cât durează
    emiterea unui ordin, victima continuă să locuiască cu agresorul sau, dacă se
    adăposteşte la rude sau la prieteni, ea rămâne în contact cu agresorul care
    poate să ia legătura cu ea, să o ameninţe sau, dimpotrivă, să se poarte foarte frumos. Prin
    urmare, victimele sunt, uneori, descurajate să continue acţiunea în instanţă.


    Indiferent dacă
    apelează la justiţie sau renunţă la această iniţiativă, multe femei agresate
    caută sprijin la asociaţiile caritabile, cum ar fi Asociaţia ANAIS. Aici,
    victimelor li se oferă consiliere juridică pentru pregătirea dosarului ce
    urmează a fi prezentat instanţei şi, mai ales, consiliere psihologică în
    şedinţe de psihoterapie individuală sau încadrul grupurile de suport.Dar chiar şi în acest cadru sigur şi empatic, vindecarea rănilor interioare
    durează foarte mult, violenţa psihologică având urmările cele mai insidioase
    asupra femeilor. Mihaela Mangu, preşedinta ANAIS: Multe dezvoltă atacuri de panică din cauza faptul că petrec mult
    timp, în tensiune, alături de un agresor. Ajung să le fie teamă să se mişte sau
    să facă vreun gest pentru a nu-l provoca pe agresor. Trăind atâta timp în
    tensiune şi în teamă, după ce te eliberezi rămâi cu obişnuinţa de a crede că
    ceva rău e pe cale de a se întâmpla. Stima de sine este un aspect psihologic
    care este, de la început, cel mai afectată. Îţi spune mereu că eşti proastă, că
    nu eşti bună de nimic, că nu te vei descurca singură. Toate astea repetate
    zilnic duc la scăderea stimei de sine şi asta duce la acceptarea situaţiei de
    violenţă.


    La sfârşitul
    lunii februarie, Parlamentul României a ratificat convenţia Consiliului Europei
    privind violenţa împotriva femeii şi violenţa domestică, document cunoscut şi
    sub titulatura Convenţia de la Istanbul. Care sunt principalele ei prevederi aflăm
    de la Andreea Bragă, preşedinta
    Centrului Filia: Este
    necesară introducerea ordinului de protecţie de urgenţă emis în 24 de ore.
    Convenţia de la Istanbul îl numeşte ordin de interdicţie de urgenţă şi, în
    anumite cazuri de violenţă, este eliberat de autorităţi imediat de a avut loc
    episodul violent. Un alt lucru important este faptul că această convenţie
    admite faptul că majoritatea victimelor violenţei domestice sunt femei şi
    subliniază faptul că violenţa împotriva femeilor este rezultatul relaţiilor
    inegale istorice dintre femei şi bărbaţi. Ratificarea acestei convenţii
    presupune şi prevenirea violenţei. Speram că vor fi introduse în programa
    şcolară cursuri legate de egalitatea de gen, de respectul între parteneri, de
    rezolvarea conflictelor prin non-violenţă, de recunoaşterea violenţei împotriva
    femeilor.


    În următoarea
    perioadă, România trebuie să-şi armonizeze legislaţia pentru a implementa
    această convenţie.

  • Studiu privind imigranţii din România

    Studiu privind imigranţii din România

    Conform
    unui raport, problema discriminării imigranţilor din România nu este
    percepută de aceştia ca fiind un obstacol în diverse contexte sociale.
    Birocraţia, dificultăţile de comunicare, lipsa de transparenţă şi ilegalităţile
    legate de contractele de închiriere a unei locuinţe şi contractele de muncă ar
    fi principalele probleme care îi afectează. Raportul a fost elaborat în cadrul proiectului Discriminarea
    Imigranţilor în Domeniul Drepturilor Civile şi îşi propune să promoveze drepturile omului şi să combată
    efectele discriminării şi ale intoleranţei faţă de imigranţi.


    Conform
    Inspectoratului General pentru Imigrări, în România există 59 200
    de străini cu şedere legală, străini din state terţe, majoritatea aflându-se în
    tara noastră din motive familiale. Circa 12.000 de persoane au venit pentru
    studii, iar ca lucrători imigranţi se găsesc în jur de 5.800. Pe lângă aceştia,
    mai există o categorie de persoane cu o formă de protecţie internaţională, în
    jur de 2500. Cercetarea a analizat în ce măsură imigranţii au acces
    la educaţie, locuinţe, sănătate, muncă, bunuri şi servicii. In fiecare
    dintre aceste domenii au fost evidenţiate o serie de piedici în calea
    integrării. În ceea ce priveşte închirierea unei locuinţe de către
    un străin, Adriana Iordache, de la Societatea Academică Română a declarat:
    Am observat o oarecare discriminare structurală, pentru că destul de
    mulţi străini ne-au raportat faptul că proprietarii români nu vor să facă
    contract de închiriere şi să-l înregistreze la autorităţile fiscale … în
    condiţiile în care străinii au nevoie de aceste forme legale pentru prelungirea
    vizei de şedere. O altă problemă a fost preţul destul de ridicat la chirii,
    percepţia unora dintre străini a fost că proprietarii îi taxează mai mult
    pentru că sunt străini şi pentru că se crede că au mai mulţi bani. Dar în
    general interacţiunea străinilor cu proprietarii a fost una pozitivă, odată ce
    au închiriat apartamentul.. S-au întâlnit şi
    atitudini xenofobe sau rasiste în rândul unor proprietari care nu doreau să
    închirieze locuinţa străinilor proveniţi din Africa sau Orientul Mijlociu. Dacă
    ne referim la studenţii străini, dacă aceştia beneficiază de bursa statului
    român, ei nu beneficiază de locuri de cazare. O altă problemă cu privire la
    accesul lor la locuinţă a fost lipsa de servicii de consiliere de către
    universităţi. Adică ei vin aici, în România, mulţi dintre ei nu ştiu nici
    limba, în special studenţii din Africa şi Orientul Mijlociu, şi le este uneori
    greu să-şi găsească o locuinţă.


    Educaţia
    este un alt domeniu important în determinarea opţiunilor viitoare ale
    străinilor. In sistemul de învăţământ universitar, studenţii din afara Uniunii
    Europene se confruntă cu diverse forme de discriminare instituţională, de la
    taxe suplimentare la lipsa unor facilităţi cum ar fi transportul gratuit în
    comun. Adriana Iordache:
    Au fost şi studenţi multumiţi, dar destul de mulţi studenţi străini s-au
    plâns de calitatea programelor, în special de cele de limba engleză. Au fost
    situaţii în care au spus că profesorii nu-şi dau
    interesul, nu traduc toate slide-urile, personalul
    administrativ din universităţi, în anumite cazuri, nu
    cunoaşte o limbă de circulaţie internaţională. Cursurile de limba română
    oferite studenţilor de către universităţi au fost uneori percepute ca nefiind
    de o calitate mulţumitoare (erau prea rare, cursanţii aveau niveluri diferite
    de cunoştinţe de limba română şi nu se putea găsi un numitor comun). Mulţi nu
    au învăţat limba română în urma acestor cursuri. De asemenea, corupţia şi şpaga au fost menţionate şi în
    mediul universitar.


    Dacă
    ne referim la accesul la serviciile de sănătate a imigranţilor, se poate
    constata mai puţină discriminare decât în celelalte domenii studiate.
    Problemele de aici se referă la lipsa informaţiilor accesibile imigranţilor în
    limba engleză, dificultăţi de comunicare datorate interacţiunilor între culturi
    diferite şi birocraţia sistemului. Luciana Lăzărescu, coordonatorul
    acestui proiect vine cu amănunte: Spaga a fost
    menţionată de foarte mulţi. Cred că este singurul domeniu în care spaga apare
    cu cea mai mare frecvenţă. E vorba de 6 din 30 de interviuri în care oamenii au
    spus că au plătit ca să beneficieze de servicii mai bune. A mai fost
    semnalată curiozitatea personalului medical faţă de străinii de origine
    africană, în special. O altă problemă este legată de faptul că serviciile medicale
    se acordă pe baza codului numeric personal, care se alocă de către
    Inspectoratul General pentru Imigrări în momentul în care este obţinut permisul
    de şedere. Deci în perioada de la depunerea actelor şi până la obţinerea
    permsiului de şedere, străinul nu are CNP.


    Raportul
    mai arată că imigranţii care vin în România pentru a munci sunt printre cei mai
    vulnerabili. Si asta pentru că demisia de la un angajator şi imposibilitatea de
    a găsi un alt loc de muncă, în 60 de zile, duce la expulzarea din ţară. Andra Panait, de la Asociaţia România
    pentru Promovarea Sănătăţii, ne prezintă câteva rezultate ale cercetării
    legate de muncă: Am observat
    că nu au fost încheiate contracte de muncă sau contractele care erau încheiate,
    fie omiteau numărul de ore efectiv lucrate, fie remuneraţia era mult mai mică.
    De asemenea, nu erau plătite la timp sau nu erau plătite deloc orele
    suplimentare. Majoritatea persoanelor se simţeau discriminate, fie în baza
    naţionalităţii, fie datorită unor afecţiuni fizice vizibile.

    Raportul a fost realizat de
    Asociaţia Română pentru Promovarea Sănătăţii, împreună cu Societatea Academică
    din România şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Iniţiatorii
    acestuia vin şi cu o serie de recomandări
    pentru ca instituţiile publice şi autorităţi să facă teste de limba
    română la recrutare, însoţite de programe de formare privind drepturile şi
    obligaţiile migranţilor. De asemenea, sunt necesare mecanisme mai eficiente de
    transmitere a cazurilor de abuz între instituţiile statului şi ONG-urile
    specializate.

  • Reacţii la cazul Fenechiu

    “Doar proştii nu se tem în astfel de situaţii” — declara, recent, de acum fostul ministru al Transporturilor, liberalul Relu Fenechiu, întrebat dacă îi e frică de hotărârea justiţiei în dosarul “Transformatorul”, în care era inculpat. Temerile i s-au adeverit. Completul de judecată l-a condamnat la cinci ani de închisoare cu executare, la plata de daune materiale şi la interzicerea unor drepturi timp de trei ani pentru complicitate la abuz în serviciu în formă calificată. Mai precis, a fost acuzat că prin firmele pe care le deţine a vândut transformatoare fabricate în anii 1970-1980 la preţuri de produse noi către o sucursală de stat de întreţinere si servicii energetice, cu complicitatea fostei conduceri a instituţiei respective.



    Relu Fenechiu stabileşte o tristă performanţă: este primul ministru român condamnat în exerciţiul funcţiunii. Sentinţa — e drept! — nu este definitivă. De altfel, colegii săi din Partidului Naţional Liberal au încercat să îl apere: “a fost un ministru bun, care beneficiază, până la pronunţarea unui verdict definitiv, de prezumţia de nevinovăţie”. Chiar şi aşa, Fenechiu a decis să demisioneze de la Transporturi, în aşteptarea unei alte nominalizări a liberalilor, premierul Victor Ponta preluând interimatul.



    Decizia justiţiei în cazul Relu Fenechiu pune capăt unui mandat de numai o jumătate de an, condiţionat, cu riscul “decapitării” sale politice, de două obiective strategice: privatizarea CFR Marfă şi deblocarea banilor europeni pentru transporturi.



    Desemnarea unui câştigător în procesul de privatizare a CFR Marfă reprezenta o precondiţie pentru evaluarea acordului cu FMI, în vreme ce deblocarea plăţilor era indispensabilă în contextul bugetului auster. Ambele au fost îndeplinite la finele lunii iunie, nu fără emoţii, însă, în cazul CFR Marfă, privatizarea derulându-se la limita eşecului din cauza interesului scăzut al investitorilor, dar şi a constestaţiilor privitoare la procedură. Este motivul pentru care Theodor Stolojan, europarlamentar din partea actualei opoziţii, declara, duminică, că Victor Ponta, ca ministru interimar al Transporturilor, ar trebui, acum, să clarifice pentru opinia publică procesul de privatizare a CFR Marfă, dar şi de ce managementul privat nu poate funcţiona la societăţile unde ministerul Transporturilor este proprietar sau pe care le administrează. “Domnul Ponta trebuie să explice de ce interesele de partid ale Uniunii Social Liberale, în prezent la putere, nu lasă managementul privat să poată funcţiona în aceste companii şi de ce în România orice metodă a economiei de piaţă nu funcţionează atunci când e promovată de către guvern aşa cum trebuie”.



    Pe de altă parte, în cazul lui Relu Fenechiu, Theodor Stolojan s-a arătat deranjat de poziţia premierului şi a colegilor acestuia liberali sau din coaliţie, care încearcă să demonstreze cât de competent a fost, când, de fapt, lucruri care s-au petrecut sub coordonarea sa au ridicat mari semne de întrebare pentru investitorii străini.