Despre hărțuire și abuz sexual, de la formele fizice la cele virtuale sau
online, se vorbește de mult timp și în România ca peste tot în Europa. Iar
legislația încearcă să țină pasul cu toate manifestările recente ale acestor
fenomen. Însă există, în continuare, destulă confuzie în opinia publică și în
regulamentele care ar trebui să sancționeze faptele de tipul acesta. De pildă,
un sondaj recent realizat de Fundația World Vision România arată că peste 26%
dintre adolescenți și elevi de gimnaziu mărturisesc că li s-au trimis
fotografii nud şi li s-a cerut să trimită fotografii nud cu ei. În același
timp, din aceeași cercetare aflăm că peste 22% dintre elevii chestionați spun
ca obligarea sau invitarea unui minor să vizioneze imagini pornografice este un
abuz sexual doar într-o mică măsură sau nu este deloc. Studiul face dintr-un
proiect mai amplu al fundației, intitulat JUSTinAct, care-și propune să-i
informeze cât mai bine pe profesori, părinți și copii despre toate valențele
abuzului sexual și să schimbe mentalitatea potrivit căreia doar violul este un
delict de acest tip. A-i cere cuiva să
trimită fotografii nud este tot un abuz, dar multe lume nu conștientizează asta,
consideră Andreea Bujor, directoare de advocacy în cadrul Fundației World
Vision:
În acest sondaj am avut peste 700 de respondenți. Peste un sfert dintre
ei spun că li s-au cerut fotografii. Deci acest lucru se întâmplă și trebuie să
discutăm despre el. Copiii noștri au acces la internet, sunt extrem de
informați și noi considerăm că nu trebuie să discutăm și în continuare privim
aceste informații drept tabu. Acest lucru nu ar trebui să se întâmple. Îi
sfătuim pe toți profesorii și părinții să fie atenți la copii, să discute cu ei
aceste subiecte.
Tot o
discuție sinceră ar elimina senzația de jenă pe care o încearcă adolescenții cu
anumite ocazii surprinse, de asemenea, în sondajul World Vision. Unul din trei
adolescenţi nu ar avea încredere să vorbească cu părinţii dacă ar trece
printr-un abuz sexual, din cauza ruşinii, aflăm tot de la Andreea Bujor:
La școală nu se discută absolut deloc despre
aceste subiecte, ele sunt considerate a fi tabu în continuare. Victima, în
continuare, se rușinează și se teme de faptul că nu este crezută, că este
blamată de către comunitate. Este foarte important să educăm, să vorbim cu
copiii. În momentul în care în școli s-ar discuta mai mult despre asta, la ora
de dirigenție, de exemplu, li s-ar spune ce înseamnă abuzul sexual și faptul că
pot face o reclamație la Protecția Copilului sau la poliție, în momentul acela,
copilul ar simți că există un spațiu sigur unde poate să reclame aceste lucruri.
Iar în aceste discuții școala
trebuie implicată, căci multe dintre abuzuri se petrec chiar în incinta
instituției de învățământ. Andreea Bujor, directoare de advocacy în cadrul
Fundației World Vision:
Peste 17%
dintre adolescenți spun că la școală au fost atinși într-un mod care i-a
făcut să se simtă inconfortabil. În cele mai multe cazuri au fost atinși de
către colegi, dar un procent mai mare proporție, peste 20% spun că, în alte
contexte, nu de către colegi, au fost atinși într-un mod care i-a făcut să se
simtă inconfortabil. 51,5% spun că au avut de a face cu priviri insistente
asupra corpului lor. Iar referitor la reclamații, peste 30% dintre profesori nu
ar reclama abuzuri sexuale asupra unui minor pentru că consideră că nu ar avea
suficiente dovezi. Aici aș vrea să fac o precizare care cred că este foarte
importantă. Nici părintele, nici profesorul nu sunt instanțe de judecată. Așadar,
instanța de judecată este responsabilă să vadă dacă acest lucru s-a întâmplat
sau nu. Pentru un profesor sau un părinte, responsabilitatea față de
respectivul copil este să reclame. După aceea se vor face cercetări și se va
dovedi ce este de dovedit.
Trecând de la gimnaziu și liceu
la facultăți, o altă cercetare indică faptul că nici în mediul universitar
lucrurile nu stau mai bine. De la Cristina Praz, membră a asociației feministe
Centrul FILIA, aflăm următoarele:
Timp de 5 ani universitari, în 52 de
universități au fost înregistrate doar 15 cazuri de hărțuire sexuală. Și asta
nu e un lucru neapărat bun, nu înseamnă că aceste cazuri nu există. Înseamnă
doar că avem poate dificultăți să accesăm aceste mecanisme de raportări, să
comunicăm cu studenții și să creăm pentru studente și studenți un mediu în care
se simt în siguranță, să vorbească despre aceste experiențe și să ceară
ajutorul mai departe. Din păcate, de
cele mai multe ori, soluționarea reclamațiilor a fost recomandarea unei medieri
sau clasarea cazurilor din cauza lipsei de probe. Într-un singur caz știm că un
cadru didactic a fost concediat, dar nu prin decizia Comisiei de Etică a
universității respective, ci mai degrabă printr-o decizie ulterioară, pentru că
în primă fază nu s-a întâmplat nimic.
Aceste
informații sunt incluse într-un raport amplu realizat de Centrul FILIA despre
hărțuirea sexuală în mediul universitar, raport precedat de un studiu
exploratoriu.
Cristina Praz ne oferă amănunte: Am vorbit pe
de-o parte cu studentele și studenții și, pe de altă parte, cu cadrele
didactice pentru a vedea cum au perceput acest fenomen. Peste 30% din
respondenți au indicat că au trecut prin experiențe de hărțuire, iar aproape
40% din respondente și respondenți au spus că au fost martori la o faptă de
hărțuire sexuală. Aș menționa că aceste date într-adevăr nu sunt reprezentative
pentru că nu au fost luate de la nivelul tuturor universităților, dar sunt
niște date de început, exploratorii, tocmai pentru a avea un nivel minim de
informații legat de acest fenomen. Tot în cadrul aceluiași studiu am aflat și
că una dintre principalele cauze pe care respondenții le-au identificat pentru
hărțuirea sexuală este lipsa reglementărilor și a unor mecanisme de sancțiune.
Și tocmai modul
în care este definită și tratată hărțuirea sexuală în codurile etice sau
regulamentele interne ale mai multor universități a fost analizat de către
Centrul FILIA. Concluzia ne-o împărtășește Cristina Praz:
În studiul nostru
recent am aflat că din cele 85 de coduri analizate, doar 38 menționează
hărțuirea la un nivel minimal. Și asta nu înseamnă că se oferă o definiție a
termenului. Mai mult de jumătate din coduri nu pomenesc nici măcar două cuvinte
despre acest fenomen. Aici avem o problemă. Atunci când nu avem un regulament
etic clar de unde să aflăm ce înseamnă hărțuirea sexuală, cum este definită, ce
forme ia acest fenomen, nici studenții, nici studentele, nici cadrele didactice
sau personajul personalul auxiliar nu au de unde să afle aceste informații și
să știe cum pot fi sancționate mai departe.
De altfel,
acolo unde este abordată hărțuirea sexuală, accentul cade exclusiv pe pedepse,
nu pe educare sau pe sensibilizarea prin comunicare pentru prevenirea
fenomenului.
