Radio România Internațional

Tag: actori

  • Retrospectivă teatrală 2022

    Retrospectivă teatrală 2022

    La finalul anului 2022, privim cu bucurie și
    optimism spre ce s-a întâmplat pe scena teatrală din România, scenă care și-a
    reluat activitatea în mediul fizic, față în față cu publicul iubitor de teatru,
    odată cu eliminarea restricțiilor sociale datorate pandemiei de COVID-19. Un an
    plin, un an în care actorii și oamenii de teatru s-au putut reîntâlni cu
    publicul, în care scena a redevenit ceea ce este menită să fie: oglinda vie a
    vremurilor, în contact direct și nemijlocit cu oamenii.


    La începutul lunii noiembrie a avut loc cea
    de-a 32-a ediție a Festivalului Național de Teatru (FNT), ocazie în care
    publicul s-a putut întâlni la București cu spectacole din țară și
    internaționale care au fost alese de către organizatori având criterii precum:
    provocările timpului actual, inovația pe scena teatrală, fragilitatea
    financiară a lunii culturale.


    Gala UNITER (Uniunea Teatrală din România) din
    2022, din luna iulie, a fost organizată la Palatul Culturii din Bistrița (nord-vestul
    României). Întreaga ediție, cu numărul 30, a fost o reverență adusă omului de
    cultură Ion Caramitru (1942-2021), președintele timp de 31 de ani și fondatorul
    UNITER în 1990, și directorul Teatrului Național din București (TNB) din 2005.
    Dintre premiile Galei, amintim: Premiul de excelență – In memoriam Ion
    Caramitru; cel mai bun spectacol al anului – Plugarul și moartea de la
    Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași (nord-estul României), după
    textul lui Johannes von Tepl (1350-1515), unul dintre cei mai timpurii
    scriitori germani de ficțiune din Evul Mediu, spectacol în regia cunoscutului Silviu
    Purcărete.


    2022 a fost și un an în care teatrele
    independente din România au avut seria lor de premiere, revenirea la formatul
    fizic și readaptarea după lunga pauză a contactului cu publicul spectator.


    Astfel, la Teatrul Unteatru din Capitală au
    avut loc în 2022 mai multe premiere dintre care amintim: spectacolul Yonkers
    după un text de Neil Simon (1927-2018), dramaturg și scenarist american, cel
    mai premiat scriitor de la Hollywood;
    spectacolul Domnișoara Iulia după piesa celebră a lui August
    Strindberg (1849-1912), scriitor, dramaturg, poet și pictor suedez, în regia
    lui Andrei și a Andreei Grosu, printre cei mai apreciați regizori contemporani
    din România. Amintim, de asemenea, spectacolul musical Dac-ar avea gură,
    spectacol ce aduce în fața publicului problematica anxietății, a nesiguranței
    și a unei societăți în care stresul este perpetuat pentru a fi exploatat de
    marile companii. La finalul anului, în luna noiembrie, a avut loc cea mai
    recentă premieră la Teatrul Unteatru, spectacolul de dans contemporan
    Interior/Exterior, care vorbește despre problematica psiho-emoțională a
    femeii în perioada pandemiei de COVID-19.


    Teatrul ACT ne-a adus o reîntâlnire modernă cu
    lumea lui Ion Luca Caragiale (1852-1912), considerat cel mai mare dramaturg
    român, spectacol care prilejuiește întâlnirea publicului cu actorii consacrați
    ai teatrului, sub bagheta unuia dintre cei mai apreciați și premiați regizori,
    Alexandru Dabija. Spectacolul Rosto are la bază o dramatizare realizată de
    Dabija, care pune în legătură fragmente din mai multe schițe ale marelui
    scriitor. De asemenea, publicul a avut ocazia experienței unui one-woman show
    – spectacolul Fete și băieți, având-o ca protagonistă pe actrița Raluca
    Aprodu, una dintre cele mai talentate actrițe ale generației sale.


    2022 a reprezentat revenirea la normalitate
    pentru actori și public, pentru viața culturală și pentru viața scenei
    românești. Actorii au nevoie de public, de vibrația acestuia, de sala plină,
    vie, care să respire, să simtă și să reacționeze odată cu spectacolul teatral.
    Privind invers, publicul are nevoie de întâlnirea față în față cu actul scenic
    – în aceasta constă magia și anduranța teatrului.


  • Gala premiilor UNITER – moment de marcă în peisajul cultural românesc

    Gala premiilor UNITER – moment de marcă în peisajul cultural românesc

    Luni, 19 iulie, la Sala Mare a Teatrului Național I.L. Caragiale din București a avut loc ediția cu numărul 29 a Galei Premiilor UNITER. Ceremonia de acordare a premiilor pentru cele mai bune creații teatrale ale anului 2020 este un moment important în peisajul cultural românesc, iar simpla nominalizare înseamnă în primul rând vizibilitate sporită. Oana Cristea Grigorescu, critic de teatru, membră a juriului de preselecție este de părere că și anul acesta Gala premiilor UNITER s-a ridicat la înălțimea așteptărilor. Și explică:



    Am avut o gală foarte vioaie, mult mai condensată și mai consistentă aș spune, din punctul de vedere al speechurilor care au fost foarte dinamic gestionate de regizorul Bobi Pricop, în scenografia Irinei Moscu. Cred că această haină de sărbătoare a fost completată și de publicul extrem de cald. Am simțit în timpul galei, la prezentarea tuturor nominalizaților și mai ales la aplauzele adresate premianților, un flux de energie și de participare emoțională. Cred că oamenii din breasla noastră aveau nevoie de această întâlnire firească ca să-și exprime bucuria de a fi împreună într-o sală de teatru la un eveniment de sărbătoare. A fost o gală frumoasă nu doar ca aspect, ca energie, ci și una consistentă cum spuneam. Pariul de anul trecut a fost onorat nu numai prin nominalizări, ci și prin deciziile juriului final. Noi, cei din juriul de preselecție, am fost mulțumiți că toate premiile acordate sunt binemeritate și am fost încântați de lista laureaților din acest an.



    Energia despre care vorbea invitata și colega noastră de la Teatrul Național Radiofonic poate fi și descărcarea unor frustrări acumulate în 2020. A fost un an cu multe restricții, un an în care teatrele din România s-au închis, s-au redeschis și iar s-au închis. Mulți artiști au avut de suferit și probabil că cel mai afectați au fost cei independenți. Despre independenți și despre rolul lor vorbește în continuare Oana Cristea Grigorescu, critic de teatru:



    Cred că a fost o gală care ne arată că evenimentul își dorește să apațină prezentului, să surprindă specificul teatrului românesc de astăzi, al generațiilor noi care au pătruns în sistem și în afara lui, în teatrele instituționalizate și în cele independente. I-am regăsit și pe aceștia pe lista laureaților, ceea ce mi se pare un lucru important. Am sesizat o tendință de a judeca disjunctiv: ori unii, ori alții. Cred că în ultimii doi ani s-a văzut un fenomen firesc. Activitate de peste un deceniu a artiștilor și a teatrelor independente a ajuns la un punct al maturității și produce spectacole care concurează, de pe picior de egalitate, producțiile teatrelor instituționalizate. Așa încât cred că ne aflăm într-un moment în care teatrul independent și teatrul instituționalizat formează împreună mediul teatral românesc și asigură nu numai spectacolele de public, ci și performanța.



    Ce alte bucurii și performanțe urmează să mai aducă teatrul din România – fie el independent, fie instituționalizat – vom afla din programele următoare.





  • “Roma futurism”, un performance realizat de Mihaela Drăgan

    “Roma futurism”, un performance realizat de Mihaela Drăgan

    Nu pot decât
    să mă simt privilegiată că am fost una dintre cele 9 scriitoare selectate în
    acest program de rezidenţe internaţionale. A fost o super experienţă, la nivel profesional şi
    personal.     Ai fi tentat să crezi că asemenea cuvinte ies din gura unei
    debutante. Numai că Mihaela Drăgan, actriţă şi scriitoare, fondatoare de teatru
    şi trainer nu corepunde acestui profil. Are în schimb, o modestie şi un firesc
    de floare rară. Născută în 1986, Mihaela Drăgan locuieşte şi lucrează la
    Bucureşti şi la Berlin. Între altele, a făcut parte din distribuţia filmului
    Aferim, de Radu Jude, peliculă premiată la Festivalul Internaţional de la
    Berlin. Prezenţa foarte recentă de la Londra a fost un moment marcant al
    carierei sale.


    Da, a fost o experienţă unică să lucrez
    cu oamenii de la Royal Court din Londra. Programul de rezidenţe a durat trei
    săptămâni şi a fost foarte intens. Am participat zilnic la workshopuri de
    scriere cu scriitori faimoşi din Anglia şi din lume. Am văzut spectacole de teatru,
    am întâlnit artişti şi am lucrat foarte mult. Fiecare a scris o piesă nouă de
    teatru. Acum, la sfârşit suntem foarte nostalgici şi sperăm să ne revedem.
    Rezidenţa s-a concentrat pe tema noilor politici.În contextul Brexit. Pentru că
    teatrul ia poziţie împotriva a ceea ce se întâmplă acum în Marea Britanie şi
    atunci noi toţi am scris foarte politic, despre Europa în general. Am înglobat
    şi eu acest element şi am vorbit despre ceea ce s-ar putea întâmpla în alte
    ţări într-o astfel de Europă în care se adună din ce în ce mai multă ură
    împotriva imigranţilor.


    Piesa va fi produsă şi în România, la toamnă, iar autoarea aşteaptă
    momentul cu nerăbdare. Mai ales că la Institutul Cultural Român de la Londra,
    unde a fost prezentată pentru început, s-a bucurat de o primire foarte bună.
    Este o piesă de teatru a cărei acţiune se petrece în viitorul apropiat.Un grup
    de vrăjitoare rome are puterea de a dezvolta şi folosi cele mai noi tehnologii
    ale momentului pentru a lupta contra neofascismului. Pentru Mihaela Drăgan
    publicul de la ICR Londra a fost o premieră. S-a bucurat să constate că locul
    se bucură de o audienţă bună, formată din români,britanici şi locuitori veniţi
    din alte zări. Experienţa la Teatrul Maxim Gorkide la Berlin o pregătise
    pentru un public foarte dechis. A
    început să colaboreze cu ei acum mai bine de doi ani.


    Pratic 80 la sută sau mai mult dintre
    actori sunt imigranţi. Şi este cel mai de succes teatru al Germaniei. Am şi eu
    o trupă de teatru aici, în România, şi lucrăm independent, fără spaţii şi fără
    buget. A fost şi este extrem de instructiv să lucrez cu un tip de teatru foarte
    asemănător care are un public mainstream: cel puţin 400 de oameni, seară de
    seară. Este o lecţie şi, în acelaşi timp, o dovadă că se poate. Sperăm să
    ajungem şi noi acolo. Eu şi colegele mele actriţe de la teatrul Giuvlipen suntem pioniere în ceea ce priveşte
    teatrul rom din România, dar pentru noi nu este important să fim considerate
    primele. Pentru noi este esenţial să aducem o viziune nouă, contemporană şi, în
    acelaşi timp să găsim formule artistice inovatoare. Prin firea lucrurilor, am
    dezvoltat în discursul artistic o conexiune cu mişcările social-politice din
    toată lumea. Şi bineînţeles a devenit o necesitate să vorbim despre rolul
    femeii, atât în comunitatea romă, cât şi în cea românească. Zilele acestea ne
    confruntăm cu o tragedie care s-a
    întâmplat la Caracal. În general considerăm că societatea progresează şi
    mentalităţile se schimbă. Uneori însă vedem cum ne întoarcem în trecut, când
    apare o asemenea dramă în care femeia este privită ca un obiect.


    Teatrul Giuvlipen, fondat în
    2014, este acum în turneu prin România. Se duc mai ales în comunităţile mici,
    dar au aşteptări mari şi vise pe măsură.

  • Teatrul radiofonic în şcoli

    Teatrul radiofonic în şcoli

    Cu mare
    popularitate în anii 1920, teatrul radiofonic pierde teren cu începere din1950,
    odată cu apariția și dezvoltarea televiziunii. În România, Teatrul radiofonic
    are aproape aceeasi vechime cu Radioul românesc. La mai puţin de patru luni de la inaugurarea
    postului public de radio (1 noiembrie 1928), în 18 februarie 1929 se transmitea
    prima piesa de teatru la microfon, Ce ştia satul de V. Al. Jean, avându-i în
    rolurile principale pe Maria Filotti si Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional
    din Bucureşti.


    Până la introducerea benzii de magnetofon (1948), teatrul radiofonic era
    difuzat în direct. În deceniile al patrulea şi al cincilea, unele spectacole se
    înregistrau pe discuri, în acelasi timp cu transmiterea lor în direct, fapt obişnuit
    şi pentru alte emisiuni, mai ales culturale (conferinţe, interviuri etc.) Din păcate,
    discurile cu teatru radiofonic, din acea perioadă, nu s-au păstrat decât,
    poate, în foarte mică măsură în arhive sau la colecţionari. Astfel, cel mai
    vechi spectacol de teatru radiofonic înregistrat pe bandă, care se păstrează în
    Fonoteca Radioului, datează din 1951: este vorba despre piesa Hagi Tudose de
    Delavrancea, cu Nicolae Băltăţeanu în rolul titular, în regia lui Ion Sahighian
    (data difuzării în premieră: 25 martie 1951).


    Şi pentru că deşi are o vârstă respectabilă, teatrul radiofonic îşi
    păstrează tinereţea, redacţia Teatru radiofonic anunţă o nouă realizare:
    Manuella Popescu, coordonator proiect, redacţia Teatru radiofonic: Putem spune că avem un nou proiect în cadrul redacţiei. Se numeşte
    Ora de teatru radiofonic în şcoli. Ne-am gândit să atragem şi publicul tânăr,
    pentru că noi mai avem un proiect în redacţia Teatru radiofonic, care se
    numeşte Radio Fiction Desk, în care mergem în licee. De această dată, Ora de
    teatru radiofonic în şcolile primare înseamnă că mergem cu o audiţie. Şi ne-am
    gândit să mergem cu Mituri şi legende, Zeii din Olimp, un scenariu radiofonic
    de Sanda Socoliuc, în regia lui Vasila Manta. Şi de fiecare dată, le povestim
    elevilor de clasele a V-a, a VI-a, a VII-a, depinde de la şcoală la şcoală,
    despre cum se face o producţie de teatru radiofonic, ce înseamnă un microfon,
    ce înseamnă o înregistrare şi avem şi o surpriză pentru ei, un actor invitat.
    Mircea Constantinescu a fost prima oară invitat, iar în aprilie, Anne Marie
    Ziegler. Ei povestesc ce înseamnă să fii actor, ce înseamnă să vii la teatru
    radiofonic, ce înseamnă să poţi intra în pielea unui personaj de fiecare dată
    şi cât de mult iubesc ei teatrul radiofonic, pentru că aceşti actori îşi
    dăruiesc foarte mult sufletul şi o parte din viaţa lor, aici, în studiourile
    teatrului radiofonic.



    Am întrebat-o pe Manuella Popescu dacă ideea de teatru radiofonic era
    familiară copiilor: Nu, răspunsul din păcate este nu, şi tocmai
    de aceea ne-am gândit să mergem la clasele mici, pentru ca în viitor să avem
    ascultători din rândul lor. Aceasta este şi ideea. Dar, surprinzător,
    majoritatea merg la teatru, ceea ce este foarte bine. Şi noi venim cu un altfel
    de teatru, un teatru în care să stai jumătate de oră liniştit, să asculţi, să
    îţi imaginezi – fiecare copil şi-i poate
    imagina pe Zeus, pe Atena, pe Prometeu, pe Hermes, aşa cum vor ei şi intră
    într-o poveste a lor, a lor împreună cu noi. După care le-am rezervat o altă
    surpriză, facem un mini-concurs cu întrebări. Şi am avut surpriza că absolut
    toţi voiau să răspundă.


    Organizat împreună cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti,
    proiectul îşi propune, pentru început, să ajungă în şapte şcoli, unde să
    reunească două-trei clase, în funcţie de spaţiul în care este găzduit, creând o
    alt fel de oră. Vine cu detalii Manuella Popescu: Mergem noi, din
    partea radioului, împreună cu actorul invitat şi facem o dezbatere istoria
    teatrului radiofonic, despre piesa de tearu pe care o vor asculta, împreună cu
    actorul şi apoi facem o audiţie, care nu durează mai mult de jumătate de oră,
    pentru că, în general, copiii nu au răbdare să asculte. Şi la sfârşit facem
    acel miniconcurs. Totul într-o oră.


    Iar iniţiativa a fost foarte bine primită de către copii, după cum ne-a
    spus Manuella Popescu: Nu ne-a venit să credem cât de fascinaţi au
    fost, iar directoarea a spus că nu i-a văzut niciodată atât de cuminţi la nicio
    oră. Au stat şi au ascultat şi toţi aveau mâinile ridicate ca să răspundă la
    întrebările de la mini-concurs.


    Din vasta producţie radio, în şcoli ajunge deocamdată un prim spectacol.
    Manuella Popescu: Mergem numai cu Mituri şi legende. Zeii
    din Olimp în acest an, pentru că este din programa şcolară şi ne-am zis să venim
    şi în ajutorul profesorilor. Şi spre surprinderea noastră, înainte de audiţie
    am avut câteva întrebări legate de legendele Olimpului şi copiii ştiau, ne-au
    povestit câte ceva.



    În cadrul proiectului elevii au şansa să
    descopere specificul teatrului adaptat pentru radio, faţă de cel al pieselor
    scrise pentru teatrul de scândură : aici este vorba despre regizori
    specializaţi şi actori cu voci radiogenice dând dinamica şi culoarea piesei
    prin voci şi de decorul sonor, realizat special în studioul dotat cu ferestre,
    uşi, scări din materiale diferite, groapă de nisip etc. , pentru teatrul
    radiofonic.

  • UPDATE A murit actorul Radu Beligan

    UPDATE A murit actorul Radu Beligan

    Născut la 14 decembrie 1918, Radu Beligan s-a însris la Facultatea de Drept şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, însă după numai doi ani, în 1938, a devenit studentul Luciei Sturdza Bulandra la Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, pe care însă nu a absolvit-o. De altfel, Radu Beligan a fost unul dintre discipolii actriței Lucia Sturdza Bulandra și al scriitorului Eugen Ionescu.A fost profesor la Institutul de Teatru și Film, în perioada 1950 — 1965, director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, între anii 1961 şi 1969, şi director al Teatrului Naţional Bucureşti, între 1969 şi 1990.



    Actorul a fost membru de onoare al Academiei Române și a primit o serie de distincții printre care Ordinul “Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer și Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare în grad de Ofiţer, din partea Franţei. De asemenea, Beligan este doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti.



    Activitatea sa a fost strâns legată și de Radio România. Vocea marelui actor a fost auzită în nenumărate producții ale Teatrului Național Radiofonic încă din anul 1951, fiind numit și Director de Onoare al TNR. Anul trecut, Radu Beligan a inregistrat, în studioul de teatru radiofonic, spectacolul “Lecția de violoncel” care a marcat 86 de ani de la difuzarea primei piese de teatru radiofonic.



    Reacţiile provocate de dispariţia marelui artist nu au întârziat. Radu Beligan a fost întruchiparea desăvârșită a actorului, a omului de teatru, iar prin energia dedicată publicului de-a lungul întregii sale vieți a lăsat un mesaj fundamental: nimic nu se poate construi fără dăruire, credință în valorile fundamentale ale umanității și fără iubire, a declarat preşedintele Klaus Iohannis.



    E limpede că nemurirea și magia maestrului Beligan rămân neatinse, după 75 de ani de carieră în teatru, film, televiziune și radio, peste 80 de roluri și, cel mai important, casa încăpătoare pe care și-a făcut-o în sufletul fiecăruia dintre noi, cei care am avut o viață mai frumoasă grație artei lui — spectatorii, a scris premieul Dacian Cioloş. Dispariția dintre noi a marelui actor înseamnă dispariția unei generaţii care a marcat istoria teatrului românesc, consideră Ministrul Culturii, Corina Şuteu.



    Arta inteligentă şi profund originală a lui Radu Beligan a traversat două secole de cultură română modernă, în lunga sa viaţă acesta întruchipând roluri memorabile în teatru, film, televiziune și la radio, afirmă ASR Principesa Moştenitoare Margareta.



    Actorul Mircea Diaconu a afirmat despre dispariția maestrului Radu Beligan că este asemănătoare cu apariţia sa, adică “sub semn de lumină”, şi a adăugat că toţi actorii care au avut contact profesional cu Beligan au învăţat ceva de la el.


    Radu Beligan a fost o covârşitoare personalitate artistică și intelectuală, un mare gânditor de teatru, a declarat actorul Ion Besoiu.


    Radu Beligan a fost un stâlp al culturii românești, iar prin el tinerele generaţii erau legate, ca printr-un cordon ombilical, la cultura şi învăţăturile românești, consideră actorul Dorel Vişan, pentru care pierderea marelui artist al scenei româneşti echivalează cu pierderea unei instiuţii.

  • Basme cu cai

    Basme cu cai

    O cetate medievală recreată, desfăşurată pe 4 mii de metri pătraţi,
    cu tribună acoperită, 15 actori şi cascadori cu colaborări la filme de Oscar şi
    Globul de aur şi o nouă stagiune deschisă de o trupă de entuziaşti…de basm! Cam
    aceasta ar fi prezentarea unui proiect artistic care ne invită să ne bucurăm de
    spectacole având ca interpreţi oameni şi animale felurite, spectacole gândite
    după modelul basmelor româneşti.


    L-am invitat alături de noi pe Valentin Vasilescu, iniţiatorul
    proiectului, să ne spună cum a apărut acest proiect, numit basme cu cai: Trupa noastră face genul acesta de spectacole de mai bine de 12 ani,
    numai că le-am tot pus în scenă prin ţară, la Festivaluri medievale sau cu alte
    ocazii. Şi apoi, după vreo şase ani am început să ne dorim un loc al nostru în
    care să punem în scenă spectacole. Anul trecut am găsit o arenă, la sfârşitul
    lunii iunie. Şi anul acesta, am avut premiera pe 23 aprilie şi de atunci
    continuăm cu spectacole.


    Spectacolele se desfăşoară în aer liber, în weekednuri şi aduc
    bucurie atât copiilor, câr şi adulţilor, prin ineditul lor, ne-a spus Valentin
    Vasilescu: Sunt nişte spectacole mai rar întâlnite la
    noi în ţară. Sunt nişte spectacole nu neapărat pentru copii, încercăm să
    adoptăm moda aceasta de la desenele animate, unde există partea de glume pentru
    copii şi partea de glume şi acţiune pentru adulţi, astfel încât să nu se
    plictisească nimeni. Încercăm să punem basmele în scenă, ca într-un film, adică
    ce puteţi vedea într-un film istoric la televizor sau la cinematograf, la noi
    se întâmplă la câţiva metri de dvs. Senzaţia e un pic alta, când de la o
    distanţă mică vedeţi cai, lupi, ulii, balauri, prinţese şi cavaleri.


    Şi dacă balaurii, prinţesele şi cavalerii sunt cu siguranţă actori
    şi cascadori, am aflat că în schimb, caii, lupii, ulii sunt adevăraţi şi că nu
    au fost dresaţi forţat, iar participarea lor la spectacol chiar le face
    plăcere. Vine cu detalii, Valentin Vasilescu: Actorii reacţionează
    mai bine decât publicul. La noi în spectacol uliul zboară liber, în tribună.
    Lupul sare pe cai şi intră şi el în tribună, tot liber, fără lesă. Şi publicul
    a mai avut reţineri sau reacţii, dar până acum nu am avut plângeri, oamenii
    şi-au dat seama repede că animalele sunt foarte bine socializate, aşa că a fost
    foarte bine primit genul acesta de spectacole. Şi bănuiesc că şi din acest
    motiv. Animalele nu sunt în niciun fel constrânse să facă ce fac, lucrul
    acesta relaxează pe toată lumea. În spectacolul Balaurul pe care l-am pus în
    scenă anul trecut lupii intrau doar ca decor, dacă vreţi. Stăteau pe Măria Sa
    Împăratul Verde, după care am descoperit că le place foarte tare genul acesta
    de activitate şi peste iarnă când am creat spectacolul Giganţii am încercat să
    le dau un rol mai consistent.

    Am aflat de la Valentin
    Vasilescu că doar poveştile din copilărie îl inspiră în realizarea poveştilor
    şi în alegerea personajelor, dar nu una anume, ci ideea de personaj de basm şi
    de acţiune specifică, în care binele şi răul se confruntă, pentru ca cel dintâi
    să triumfe. Scenariile şi regia îmi aparţin, încercăm
    să creăm poveştile, astfel încât să putem să punem în valoare talentul
    oamenilor şi al cailor şi tuturor celorlalte animale. Spectacolele durează în
    jur de o oră jumătate. Suntem destul de mândri de noi, pentru că până acum am
    avut public de la 1 an şi jumătate, până la peste 70 de ani şi nu s-a plictisit
    nimeni, ba din contră, mulţi părinţi ne-au spus că cei mici n-au stat niciodată
    atât de liniştiţi.


    Arena de spectacole este pe şoseaua Chitila, în incinta Parcului
    comercial Colosseum şi are 1000 de locuri. Deşi nu au reuşit încă să le umple
    pe toate, organizatorii spectacolelor Balaurul şi Giganţii ştiu că se
    apropie momentul când vor putea spune că au jucat un spectacol cu sala plină.
    L-am întrebat pe Valentin Vasilescu cine primeşte mai bine spectacolul, copiii
    sau părinţii? La începutul spectacolului
    într-adevăr copiii sunt cei mai antrenaţi de genul acesta de acţiune, dar de la
    un moment dat mămicile, tăticii şi bunicii preiau conducerea la urale, la
    susţinut diverşi cavaleri, la scandat în tribună. Aşa că aş zice că este un
    spectacol pe care îl poate gusta la fel de bine un adult şi un copil.


    Lume, lume, haideţi la spectacol! Haideţi să vă bucuraţi de o
    atmosferă de basm! Haideţi să vă cunoaşteţi cu prinţese, cavaleri, dar şi cu
    lupi sau ulii. Profitând de vremea bună, haideţi să intrăm chiar în lumea
    poveştilor, urmărind basme cu cai.

  • Prezenţe româneşti la Berlinală

    Prezenţe româneşti la Berlinală

    Filmul românesc Ilegitim, în regia lui Adrian Sitaru, a fost
    elogiat de către cronicarii străini. Publicaţia Le Figaro apreciază pelicula care concurează în
    secţiunea Forum a Berlinalei, specificând că regizorul nu
    alunecă în capcanele unui film tezist, nu-şi judecă personajele şi semnează un
    film provocator. La rândul său, criticul site-ului Cineuropa, comentează
    că spectatorul este atras într-o dramă familială convingătoare, care
    demonstrează cât de uşor este să judeci din exterior şi cum perspectiva
    lucrurilor se schimbă atunci când eşti în centrul
    poveştii. Regizorul Adrian Sitaru a mărturisit că filmul este un hibrid
    între documentar ficţional şi scenariu imaginat, pentru că a improvizat în
    alegerea secvenţelor, în scopul de a reflecta adevărul şi trăirea autentică a
    personajelor. Ilegitim, unul dintre cele mai provocatoare filme
    româneşti din ultimii ani, spune povestea a doi fraţi, interpretaţi de Alina
    Grigore şi Robi Urs, şi iubirea lor ilegitimă. O familie în care limita dintre
    moral şi legal nu a existat niciodată. Regizorul Adrian Sitaru despre reacţiile
    de până acum: În general am avut un feedback foarte
    bun. Şi aş putea spune că selecţia noastră la Berlin se datorează în foarte
    mare măsură coproducătorilor francezi care au văzut filmul într-o fază de
    început, adică aproape acum un an, s-au îndrăgostit de el şi ne-au ajutat mult
    cu montajul, au găsit încă un distribuitor internaţional. Şi tot ei au venit cu
    ideea de a trimite filmul la Berlin. Selecţia ne-a luat pe nepregătite, mai
    ales că mai aveam de lucru la film. Reacţii favorabile am avut şi din alte
    părţi, dar cea mai mare bucurie a fost selecţia la Berlin.



    ‘Ilegitim’ este un film în care umorul şi drama se îmbină
    într-o tragi-comedie despre iubire (conjugală, frăţească, trupească),
    destrămare a relaţiilor, despre alegeri pro sau contra viaţă. Este şi un film
    despre iubirea fizică între fraţi, un subiect tabu, subiect despre care se
    discuta foarte puţin, însă există cercetări de specialitate numeroase.
    Aşa rezumă Adrian Sitaru filmul Ilegitim. Tot el ne spune şi cum a început
    povestea filmului: Este
    un proiect mai special, nu are la bază un scenariu clasic, cu replici scrise,
    am lucrat mai mult ca la un documentar. Formula aceasta, un hibrid dintre
    documentar şi ficţiune a fost o provocare pentru mine de a face altfel de film,
    nici eu nu eram sigur că va ieşi. De altfel, în timpul lucrului cu actorii am
    trecut prin tot felul de faze, mai ales că unele aspecte nu funcţionau aşa cum
    îmi imaginam, aşa că am ajuns la altfel de rezolvări. Alina Grigore a venit la
    mine cu ideea unui spectacol de teatru şi cu nişte personaje foarte bine
    conturate, încărcătura emoţională a
    venit pe parcurs. Un prieten care a văzut filmul l-a comparat cu o muzică de
    jazz şi cumva mi-a plăcut comparaţia, pentru că aşa s-a creat acest film,
    muzica iese în timp ce o cânţi, nu are la bază o partitură şi nu ştie nimeni de
    la început când şi cum se va termina. Cam aşa a fost lucrul la acest film,
    partea creativă a fost contribuţia tuturor, iar eu am încercat să mă ţin de un
    fir roşu narativ până la sfârşit. Poate am dus povestea într-o zonă în care mă
    interesa, de dragoste imposibilă, discutabilă din punct de vedere moral. Şi
    materialul s-a legat şi aşa s-a ajuns la acest film, Ilegitim.



    Despre maniera atipică în care a lucrat la Ilegitim ne povesteşte
    în continuare regizorul Adrian Sitaru: Am filmat ca în
    cazul unui documetar observaţional, le propuneam actorilor să-şi propună un
    scop anume, iar ei improvizau. Aşa au încercat să se descurce cu propriile
    principii şi convingeri şi au avut propriile alegeri. Dar nu le-am impus
    niciodată să se termine într-un fel sau altul o scenă sau să spună o replică.
    Şi cred că este foarte asemănător cu felul în care funcţionăm şi în viaţă, când
    din prima replică suntem cei mai autentici. Aşa şi în cazul filmului, am crezut
    că prima dublă are cea mai mare valoare. Actorii sun foarte credibili.


    Din distribuţia filmului Ilegitim fac parte Adrian Titieni, Bogdan
    Albulescu şi Alina Grigore, dar şi actori neprofesionişti din cadrul şcolii de
    actorie InLight – Robi Urs, Cristina Olteanu, Miruna Dumitrescu, Liviu Vizitiu
    şi Mihaela Perianu. Ilegitim este cel de-al patrulea lungmetraj al
    lui Adrian Sitaru după Pescuit sportiv (2008), Din dragoste
    cu cele mai bune intenţii (2011) şi Domestic (2012),
    producţii care au câştigat distincţii importante la festivaluri prestigioase.
    Regizorul semnează şi câteva dintre cele mai premiate scurtmetraje româneşti:
    Valuri (2007), Lord (2009), Colivia (2010),
    Chefu’ (2012), Artă (2014), Excursie
    (2014). Tot în cadrul Berlinalei, în secţiunea Generation 14plus, a fost
    inclus scurtmetrajul regizoarei Roxana Stroe, O noapte în Tokoriki. De
    asemenea, la Berlinale Talents este reprezentată de actriţa Iulia Ciochină şi
    scenarista Ruxandra Ghiţescu, iar documentarul de ficţiune Hotel Dallas, de
    Livia Ungur şi Sherng-Lee Huang, a fost selectat în sub-secţiunea Panorama
    Dokumente.

  • Festivalul European de Teatru Eurothalia

    Festivalul European de Teatru Eurothalia

    Teatrul German de Stat Timişoara a organizat în
    perioada 8 – 15 octombrie a V-a ediţie a Festivalului European de Teatru
    Eurothalia. Evenimentul a reunit la Timişoara, pentru prima dată în această
    formă, opere ale unor importanţi creatori europeni, precum Oskaras Korsunovas,
    Silviu Purcărete, Jan Lauwers sau Wim Vandekeybus şi spectacole care recurg la
    noi estetici teatrale, cum sunt cele produse de Teatrul Anton Pann din
    Râmnicu-Vâlcea, Teatru-Spălătorie din Chişinău sau Teatrul
    Maghiar de Stat Csiky Gergely Timişoara.


    Andreea Andrei, selecţionerul ediţiei 2015 a
    evenimentului: Festivalul s-a schimbat foarte mult de la o
    ediţie la alta. Dacă în anii trecuţi am invitat mai multe spectacole din
    România, anul acesta am încercat să aducem mai multe spectacole din Europa,
    regizate de creatori de teatru foarte importanţi. Şi anii trecuţi, şi anul
    acesta, spectacolele au fost foarte diverse la nivel de gen şi la nivel
    tematic. Invităm spectacole de teatru, dar şi spectacole de dans contemporan
    sau spectacole de teatru-dans sau spectacole care nici nu mai pot fi încadrate
    într-un gen. Eurothalia este singurul festival din Timişoara care este axat
    doar pe teatrul european. Încercăm să construim un fel de platformă pentru
    tendinţele din teatrul european actual.


    Festivalul European de Teatru Eurothalia s-a deschis cu o producţie a Teatrului German
    – Electra, după Euripide şi Eschil, în
    regia lui Bocsárdi László, o montare care păstrează stilul scrierii originale,
    însă într-o abordare contemporană, cu o Electra foarte tânără, foarte modernă,
    în acelaşi timp o apariţie micuţă, fragilă, dar doar în aparenţă. Electra cea
    pasională, a cărei unică raţiune o reprezintă răzbunarea, este interpretată de
    actriţa Isa Berger: Nu este un spectacol uşor. Am nevoie de
    foarte multă linişte înainte de acest spectacol, să fiu eu cu mine şi cu toate
    problemele pe care le are Electra şi pe care încerc cumva să le răscolesc în
    mine. Încerc să oglindesc publicului sufletul. Cum spunea şi domnul Bocsardi, e
    foarte larg sufletul omului. Şi noi asta încercăm, să ne dezgolim sufletul în
    faţa publicului. Dacă ar fi să o aduc pe Electra în zilele noastre, nu-i
    înţeleg neapărat dorinţa de răzbunare în sensul de a-şi omorî mama, dar îi
    înţeleg această iubire în totalitate faţă de tată, pentru că şi eu sunt o fiică
    ce îşi iubeşte tatăl extrem de mult şi cred că aş face orice pentru tatăl meu.
    Aici cumva ne identificăm.



    După Electra au urmat două reprezentaţii cu
    Pescăruşul de A.P. Cehov, în regia lui Oskaras
    Koršunovas, o producţie OKT / Vilnius City Theatre,
    Lituania. O montare care a câştigat publicul după primele minute datorită
    naturaleţii incredibile a jocului actorilor. Actorul nu se poate ascunde în
    spatele personajului. Spectatorii trebuie să vadă cum, pas cu pas, actorul
    începe să trăiască viaţa personajului. Asta îi învaţă Koršunovas pe actorii
    săi, după cum povesteşte Nele Savicenko, actriţa care o interpretează pe
    Arkadina în spectacol. Nele Savicenko, despre propunerea regizorală a lui
    Koršunovas: Acest text are 100 de ani. Este o piesă cu
    adevărat veche. Ce lucruri sunt vii şi acum, în prezent? Cred că relaţiile
    dintre oameni… dintre mamă şi fiu, profesia noastră – piesa aceasta este despre
    teatru, despre cum spectacolul la care iau parte le schimbă vieţile
    personajelor într-un mod extrem, foarte puternic. După spectacolul lui Kostea,
    nimeni nu este cu adevărat fericit. Deci, relaţiile dintre mamă şi fiu, dintre
    Kostea şi creaţie, ideil despre artist, despre fiinţa umană… sunt foarte multe
    lucruri care sunt foarte importante astăzi. Pescăruşul? Este acel lucru pe care
    nu îl ai niciodată în viaţă. E un vis….



    Regizorul belgian Jan Lauwers şi Needcompany au
    venit la Eurothalia cu Poetul orb, un spectacol care problematizează
    conflictul dintre Orient şi Occident, un spectacol despre multiculturalitate,
    construit pe povestea fiecăruia dintre actorii protagonişti. L-am întrebat pe
    regizorul Jan Lauwers cum au primit actorii săi propunerea de a se expune atât
    de mult în faţa publicului: Aceasta nu este o problemă pentru
    ei. Lucrez cu aceşti oameni de multă vreme. Am căutat răspunsul la întrebări
    precum: ce fel de poveşti trebuie să spunem în teatrul contemporan, care este
    semnificaţia teatrului, cum putem aşeza din nou teatrul în centrul societăţii.
    Deci, intimitatea de a vorbi despre tine însuţi este legitimată numai când
    există vulnerabilitate şi când există, de asemenea, o abordare universală. Cred
    că poveştile lor sunt poveştile tuturor. Deci, vorbesc despre ei, dar nu mai
    sunt ei înşişi. Şi aici există o diferenţă, dată de faptul că avem o pregătire
    de performeri, nu de actori. Şi performerii întotdeauna vorbesc despre ei
    înşişi. Deci, noi încercăm să fim actori, cu acest background de performeri şi
    încercăm să găsim un mod nou de a spune poveşti. Când actorii îşi spun
    poveştile, o fac într-un fel foarte istoric. Vieţile lor sunt punctul de
    pornire pentru a merge mai departe, dincolo de ele. Încerc să le leg într-un
    mod istoric, încerc să folosesc imagini care sunt foarte autonome, independente
    de poveştile pe care le spun şi să găsesc niveluri/ straturi diferite, surse
    diferite de energie în acelaşi timp. Deci, este mult mai mult decât spunerea
    propriilor poveşti. Este un autoportret universal.