Tag: adapost

  • Câine abandonat, caut om bun (reluare din 17.01.2024)

    Câine abandonat, caut om bun (reluare din 17.01.2024)

    În ultima vreme, informații privind abandonarea acestora pe domeniul public sunt tot mai multe, deși o astfel de faptă este pedepsită, și ea, prin lege. Mulți dintre câinii părăsiți se înmulțesc și pot deveni agresivi.

     

    Nimeni nu își dorește să retrăiască momentele de la începutul anilor 2000, când România era pe prima pagină a presei internaționale din cauza acțiunilor violente împotriva câinilor fără stăpân! Atunci, de pildă, au fost puse bazele Adăpostului Speranța, din apropierea Bucureștiului, tocmai pentru a veni în sprijinul prietenilor necuvântători nedoriți de nimeni. Anca Tomescu, medic veterinar, director de comunicare al adăpostului, își amintește:

    Eram în baza Pallady, unde lucram ca voluntară, alături de medici veterinari și alți oameni care se implicau în salvarea animalelor, când am fost informați că s-a decis omorârea lor. La momentul acela erau 100-150 de câini în adăpost, pe care i-am preluat noi, adică mai exact mama mea, Florina Tomescu. Nu aveam unde să ducem atât de mulți câini, deci ne-am sunat toți prietenii, fiecare a ținut 2-3-5-7-8 în mașini, în case ș.a.m.d. Până când am reușit și am improvizat, să zicem, prima parte a Adăpostului Speranța, care a fost undeva în comuna Berceni, într-o fermă dezafectată, fermă pe care am amenajat-o pentru a ține câinii fără stăpân.

    A fost o perioadă grea, urâtă, cu multe probleme. Până la momentul la care ni s-a spus că trebuie să eliberăm locul! Pur și simplu, a trebuit într-o noapte să luăm decizia unde mutăm 500 de câini. Între timp se făcuseră vreo 500! Am primit moștenire un teren în Popești-Leordeni pe care nu era nimic și, de la amenajarea terenului, până când a trebuit să eliberăm terenul din Berceni, am stat poate chiar un an undeva în comuna Jilava, am închiriat niște hale. Altă perioadă grea, urâtă! Ne-am mutat în Popești-Leordeni, terenul nostru, am scăpat de chirii, că era o cheltuială enormă, unde a început efectiv adăpostul să funcționeze. Și așa am ajuns, anul acesta, să împlinim 22 de ani de adăpost.”

    De la începutul anilor 2000, până în prezent, situația câinilor fără stăpân și grija față de ei s-au schimbat mult în bine în România. Iar Adăpostul Speranța este dovada vie că lucrurile stau așa. Anca Tomescu ne invită în vizită:

    Aș începe prin a spune că există o regulă de aur în Adăpostul Speranța și anume câinii sunt prioritatea. Cine intră poate observa, de la primul padoc până la ultimul, că toți câinii cazați acolo sunt prietenoși, arată bine, se vede că sunt câini îngrijiți, câini care nu stau doar în padoc. Este foarte important ca ei să alerge, să se joace, să simtă căldura omenească și să audă o vorbă bună, să primească mâncare adecvată.

    Adăpostul, la ora actuală, are 105 padocuri, din care doar șase încălzite pentru timpul iernii. Al 7-lea va veni curând datorită bunei mele prietene, actrița Carmen Tănase, care a donat pentru a încălzi un al 7-lea padoc. Are trei clinici veterinare, una foarte bine echipată, pentru că ne-am dat seama că având atât de mulți câini, în permanență trebuie să te asiguri de sănătatea lor, să faci analize, să-i vaccinezi. N-avea rost să plătim la cabinete private. Tot în ideea de a salva bugetul și de a ne fi și nouă, și câinilor mai ușor, am făcut și un cabinet de fizioterapie, unde am tratat și tratăm câinii cu probleme paraplegice. Unii dintre ei au scăpat de cărucior, alții nu, dar fac fizioterapie.

    De asemenea, am făcut trei locuri de joacă noi. Aveam înainte unul mare, acum am mai făcut trei. Avem trei piscine construite pentru câini, tocmai pentru că ne dorim ca toți câinii în Adăpostul Speranța, indiferent de durata șederii lor, să se simtă bine și să plece din adăpost ca niște câini normali, cu un caracter liniștit și să nu fie speriați sau să nu aibă probleme de comportament.”

     

    Dar, spune Anca Tomescu, medic veterinar, câinii nu au ce căuta într-un adăpost, ei trebuie adoptați. De-a lungul timpului, din Adăpostul Speranța au plecat spre adopție mii și mii de câini. De circa doi ani, ei urmează chiar un program special de dresaj – ʹMesagerii speranțeiʹ – pentru a fi predați ʹla cheieʹ familiei adoptive. În România, însă, în general, rata adopţiilor este scăzută, la polul opus, cea a abandonului fiind foarte ridicată. De ce?

    Abandon înseamnă lipsa educației, evident. Oamenii trebuie să înțeleagă că vei avea cu câinele respectiv situații extraordinar de frumoase, dar și situații în care probabil te vei enerva, exact cum se întâmplă atunci când ai un copil. Doar că diferența este că copilul, la un moment dat, vorbește și eventual poate să-ți spună care e problema. Și câinele roade, și câinele face pipi în casă, și câinele poate să îți fure perechea de pantofi preferată, și câinele se îmbolnăvește și are nevoie de doctor, și câinele trebuie plimbat.

    Mai e un un aspect pe care l-aș sublinia – câinele nu este un cadou de Crăciun! Nu faceți cadou animale vii, pentru că nu este normal să dai un câine într-o familie care poate nu e pregătită, nu dorește, se bucură pe moment ce drăguț este, dar pe 5 ianuarie începe serviciul și n-are cu cine să-l lase.

    Alt aspect: fenomenul vreau un câine mare, să le fie frică oamenilor când trec pe lângă mine! Păi, da, dar tu ai 50 kg, n-ai cum să ai un câine mare, tu trebuie să adopți un câine după nevoile și cerințele și necesitățile tale! Dacă, de exemplu, stai într-o garsonieră, nu poți să adopți un câine de 60 kg, dacă lucrezi 12h/zi, la fel, dacă nevasta, soțul, copilul, bunica nu doresc, nu poți să le impui să le duci un câine în casă, dacă nu ai banii necesari să îl întreții, la fel.

    Adopția, da, e minunată! Recomand oricui să adopte un câine. Îți schimbă viața în bine, toată familia va deveni mai fericită, mai responsabilă, mai prietenoasă. Dar dacă nu poți adopta și, totuși, iubești animalele și vrei să te implici, ori ești voluntar la un adăpost ori poți dona ori poți face multe altele pentru animale.”

     

    Pentru educarea opiniei publice, la Adăpostul Speranța există un Muzeu al câinilor fără stăpân. Sunt primiți elevi în vizită în cadrul săptămânii ʹȘcoala altfelʹ și a fost gândită acțiunea sugestiv intitulată ʹTocăniță pentru toți Bobițăʹ, în care se implică, la fiecare ediție, câte un VIP. Este, de asemenea, în construcție un centru destinat tuturor celor care – de la mic la mare – sunt dornici să învețe ce înseamnă grija pentru animale. “Chiar suntem convinși că, dând mai departe ștafeta bună, ea va deveni și mai bună.” – speră inimoasa noastră interlocutoare, Anca Tomescu.

  • Viaţa pe stradă, iarna

    Viaţa pe stradă, iarna

    Temperaturile scăzute
    din timpul iernii, gerul şi viscolul, în general greu de suportat, pun probleme
    suplimentare oamenilor fără adăpost, şi aşa destul de încercaţi. Asociaţii
    non-guvernamentale, precum Samusocial din Bucureşti, îi ajută în fiecare anotimp,
    evident în funcţie de condiţiile meteorologice.
    Sabina Nicolae, director executiv al Asociaţiei Samusocial: În mod deosebit, iarna împărţim
    sacii de dormit, bocancii, mănuşile, căciulile, supele şi ceaiurile calde.
    Altfel, le oferim serviciile noastre obişnuite de asistenţă socială, medicală,
    psihologică, de reinserţie profesională pe tot parcursul anului. Iarna, ca şi
    vara, încercăm să le găsim locuri de cazare sau adăposturi unde pot rămâne. În
    legătură cu sănătatea, problemele specifice sunt degerăturile. Celor care
    refuză să meargă în adăposturi li se întâmplă acest lucru. Din punctul de
    vedere al hranei, încercăm să le suplimentăm cantitatea de hrană. În plus,
    concetăţenii noştri îi ajută pe oamenii străzi, în special, dăruindu-le de
    mâncare.



    În plus, oamenii străzii sunt sprijiniţi să-şi facă
    noi acte de identitate, căci mulţi nu mai au aşa ceva, şi, mai ales, sunt
    încurajaţi să se ajute singuri după ce li se găseşte o slujbă. Cristian a fost
    unul dintre beneficiari. Are 24 de ani, a venit din Tulcea în Bucureşti la 18
    ani, în căutarea unor oportunităţi mai bune. Neavând însă rude sau cunoştinţe
    în capitală, mai întâi s-a ciocnit de latura dură a oraşului. Cristian: Până în prezent aş putea spune că jumătate
    din cei şase ani petrecuţi în Bucureşti am trăit pe stradă. Iarna e foarte greu
    pe stradă. Chiar şi acum mă gândesc la cei rămaşi pe stradă, fie pentru nu vor
    sau nu pot să muncească. Oare unde se adăpostesc? Am trăit şi experienţa de a
    trăi iarna pe stradă, doar învelit cu ceva. Seara nu-l prea simţi, dar noaptea,
    după ora 12, când se înteţeşte atunci… E foarte greu. De hrănit, reuşeam să
    mă hrănesc destul de bine. Nu duceam lipsă de mâncare, căci mai lucram cu ziua
    pe la unul şi pe la altul care-mi dădeau de mâncare.



    De la sfârşitul lui 2015 şi începutul anului 2016,
    lucrurile au început să meargă mai bine. Tot prin Samusocial, a reuşit să-şi
    refacă buletinul – care-i fusese furat de alţi oameni ai străzii -,
    certificatul de naştere şi tot prin ei s-a angajat. Cristian: Lucrez la o asociaţie de protecţie a mediului. Sunt axat pe partea de
    reciclare a hârtiei. Îmi place modul lor de a transporta hârtia pe
    cargo-biciclete. La început, nu mă vedeam dând la pedale, dar acum, după două
    luni, îmi place foarte mult. Acum locuiesc într-un apartament care aparţine tot
    unei ONG. Plătesc o chirie mică, dar care creşte treptat. Ideea e ca oamenii să
    înţeleagă că trebuie să muncească pentru a se întreţine.



    Nu
    toate poveştile persoanelor fără adăpost au finalul fericit din acest caz.
    Călin Niculaie Niculescu are 59 de ani şi de 13 ani locuieşte pe stradă. Atunci
    în urma divorţului şi-a pierdut casa. A încercat o aventură eşuată în Germania,
    apoi s-a îmbolnăvit de TBC. Este inginer metalurg, dar din cauza vârstei, a
    avut probleme la angajare, consideră el. Cum a rezistat pe stradă ? Cum am putut şi eu. În tinereţe am făcut alpinism, am mers în diverse
    tabere pe munte unde am deprins arta supravieţuirii în orice condiţii. Am
    dormit prin parcuri, am dormit într-o capelă dezafectată, am făcut naveta cu
    trenul la Videle şi dormeam în tren peste noapte. Am luat şi drumul
    cimitirelor, ca să cerşesc… Din noiembrie 2015, stau la un adăpost al
    oamenilor străzii. Dacă rămâi acolo, ai trei mese asigurate pe zi. E apă caldă,
    căldură… E bine…



    Iarna
    aceasta, pe lângă problemele specifice, i-a adus domnului Niculescu şi o slujbă
    de sezon, potrivită cu statura sa masivă şi barba grizonata: Nici nu mă aşteptam să primesc o
    ofertă ! Şi au fost mai multe. Deci am avut de unde să aleg. A fost o
    experienţă frumoasă. Am fost Moş Crăciun. Am lucrat şi pentru Coca-Cola. Mai am
    şi acum echipamentul, primit tot prin Samusocial. Eu n-am acces la internet,
    dar ei mă pot ajuta.



    Copleşiţi de lupta cu condiţiile vitrege în care
    trăiesc, resemnaţi, demotivaţi sau complăcându-se în situaţia cu care,
    vrând-nevrând, au fost nevoiţi să se obişnuiască, unii oameni ai străzii nu mai
    au putere să schimbe ceva, nici când primesc o mână de ajutor. Alina Mirea,
    asistentă socială la SAMUSOCIAL, ne explică această mecanism psihologic: Marea majoritate au o istorie plină de traume, provin din familii unde
    au suferit fel de fel de abuzuri şi unde au fost privaţi de multe lucruri. Un
    episod dificil, cum ar fi ajungerea în stradă, îi afundă şi mai mult în
    imposibilitatea de a-şi depăşi condiţia. Dar cu răbdare şi prin intermediul
    psihologilor şi al oamenilor specializaţi în asistenţă socială şi medicală, se
    poate îmbunătăţi un pic situaţia lor. Putem în felul acesta, dacă nu să
    schimbăm lumea, măcar să aducem un pic de bine în viaţa acestor oameni. Fiecare
    ia din binele acesta cât îi trebuie. Pe unii reuşim, măcar pentru o perioadă,
    să-i scoatem din stradă sau să le arătăm că viaţa poate fi şi altfel, dacă fac
    un efort. În schimb, alţii se bucură că au ce mânca astăzi sau că s-au putut
    spăla. Oamenii îşi pot schimba viaţa atât cât le stă în putinţă şi atât cât
    vor.



    De aceea, uneori, se mai întâmplă ca oameni ai
    străzii să refuze intrarea într-un adăpost sau să plece de acolo. Totuşi,
    asistenţii sociali nu renunţă şi încearcă, în continuare, să-i încurajeze pe
    aceşti oameni să facă schimbarea necesară până la capăt.

  • Nivel alarmant al violenţei în familie

    Nivel alarmant al violenţei în familie

    Violenţa domestică este inacceptabilă şi injustificabilă
    şi reprezintă o încălcare gravă a drepturilor omului. Tocmai de aceea, violenţa
    împotriva fetelor şi femeilor este considerată drept una dintre cele mai
    presante probleme actuale, cu efecte dăunatoare incomensurabile, iar
    comunitatea internaţională şi societatea civilă au conchis că nu există
    circumstanţte atenuante pentru această formă de agresiune.

    In fiecare an, pe 25
    noiembrie, violenţa asupra femeilor este adusă în atenţia publică pentru a se
    conştientiza gravitatea ei. Statisticile arată realitatea dureroasă: 35% dintre femei şi fete s-au confruntat cu o formă de violenţă fizică
    la nivel global din partea partenerului sau unei alte persoane, iar în unele
    ţări, şapte din zece femei au trăit o formă de abuz în timpul vieţii lor. In
    România, trei din zece femei sunt victime ale unor agresiuni fizice,
    verbale sau psihice după împlinirea vârstei de 15 ani, arată un studiu al
    Agentiei Europene pentru Drepturi Fundamentale, care ia în calcul date adunate
    în 2014.

    De asemenea, statisticile arată că doar în prima
    jumătate a anului, la Poliţie au fost depuse aproximativ 9.000 de sesizări
    privind acte de violenţă în familie, iar consumul de alcool este o cauză
    favorizantă a acestui fenomen. In 14 judeţe din ţară nu există servicii de
    suport, în special centre de cazare, la care femeile victime ale violenţei
    domestice să poată apela, susţin reprezentanţii unor ONG-uri prezenţi la o dezbatere
    organizată de Crucea Roşie. Mai mult, în comunităţile mici indeosebi, femeile
    nu ştiu ce au de făcut în cazul în care sunt agresate.Directorul unei fundaţii care
    activează în domeniu, Cristina Horia, spune că, în cazul unei astfel de fapte,
    se poate obţine un ordin de protecţie împotriva agresorului în termen de 72 de
    ore. In acelasi timp, ea avertizează că, deşi documentul se obţine repede,
    există deficienţe legislative atunci când agresorul încalcă ordinul de
    protecţie: Ar fi necesară înăsprirea sancţiunilor pentru
    agresor. Sunt situaţii în care femeile sunt ucise chiar dacă au ordin de
    protecţie. Inspectoratul General al Poliţiei Române şi-a manifestat suportul.
    Mai avem de trecut un mic hop la nivelul Ministerului de Justiţie. Şi Codul Penal
    spune că sunt nişte sancţiuni, dar din păcate, doar 2% din plângerile penale
    ajung la nivelul instanţelor. Urmarea: agresorii nu sunt sancţionaţi.
    Cristina Horia mai atrage atenţia asupra unei alte probleme – cea legată de
    ceea ce se întâmplă după plecarea femeilor din adăposturi. Cu cât creşte
    perioada de şedere în adăpost, cu atât recuperarea lor este mai bună, consideră
    Cristina Horia, care aminteşte că, statistic vorbind, 85% dintre femeile care
    au stat minimum şase luni au fost independente la plecarea din adăpost. Nu
    există, în acest sens, servicii pe termen lung şi foarte lung, a conchis d-na
    Horia.

  • Fenomenul Valea Plopului

    Fenomenul Valea Plopului

    De mai bine de 20 de ani, un preot român are în grijă copii abandonați și tineri fără adăpost. În satul Valea Polopului, nu departe de Vălenii de Munte ai lui Nicolae Iorga, un alt Nicolae – părintele Nicolae Tănase a pus, cu alte cuvinte, bazele unei alte Românii. Mai bună, mai curată, mai apropiată de Dumnezeu.



    Fotografii: Valentin Țigău



  • Câinii fără stăpân – o soluţie legislativă

    Câinii fără stăpân – o soluţie legislativă

    A fost nevoie ca un copil de patru să-şi piardă viaţa pentru ca problema câinilor fără stăpân — una obositor de veche, dar niciodată tratată serios — să devină prioritară pe agenda autorităţilor române.



    Încă de pe vremea comuniştilor, când fenomenul a prins viaţă, autorităţile fie nu au dorit, fie s-au dovedit incapabile să rezolve problema câinilor comunitari. Unii vorbesc şi de indolenţă, în timp ce alţii, mai îndrăzneţi, nu se feresc să folosească un cuvânt mai dur, nesimţire.



    Într-un asemenea context, în care presiunea opiniei publice apasă mai greu ca niciodată pe umerii decidenţilor, Parlamentul de la Bucureşti a decis să dea o lege care autorizează eutanasierea, soluţie agreată, de altfel, de majoritatea populaţiei.



    Actul normativ prevede că un câine din adapost poate fi revendicat sau adoptat, gratuit, în termen de 14 zile lucrătoare. La finalul acestei perioade, autorităţile locale pot decide eutanasierea câinilor sau, în cazul în care dispun de resurse financiare, prelungirea şederii lor în adapost. Deci, eutanasierea nu este, cum au înţeles greşit unii, o soluţie obligatorie. Câinii agresivi şi cei declaraţi bolnavi incurabil sunt eutanasiaţi pe loc. Cei care iau animalele din adăposturi semnează o declaraţie prin care se angajează să respecte normele de îngrijire şi hranire, să nu-i abandoneze şi, în cazul în care nu-i mai doresc, să-i predea autorităţilor.



    Votul din Parlament, în sertarele căruia legea, în forma în care a fost adoptată, se află de numai puţin de şase ani, a fost însoţit de proteste ale ONG-urilor care apără drepturile animalelor. Altminteri, milioanele şi milioanele de euro care au trecut prin conturile acestor ONG-uri — bani proveniţi din bugetele primăriilor şi din fondurile europene – s-au dovedit complet inutile. Construirea de adăposturi, adopţiile, sterilizarea sau castrarea maidanezilor, ca soluţii de limitare a fenomenului, căci de eradicarea acestuia nu poate fi vorba, s-au dovedit neproductive. Dovadă este şi faptul că doar în Bucureşti, oras cu circa 1,8 milioane de locuitori, îşi fac veacul, potrivit unei evaluări a Primăriei, circa 65 de mii de patrupede fără stăpân. Cifra este una uriaşă nu doar pentru o capitală europeană, ci şi pentru orice urbe a lumii civilizate.



    În asemenea condiţii, nu e de mirare că, în multe cazuri, maidanezii sunt inclusi la capitolul ”alertă de călătorie” pentru străinii care vizitează capitala României.