Tag: ADHD

  • Having atypical children in Romania


    The beginning of the 2020-2021 school year is by no means a usual one. It is atypical for most children and parents. But for a certain minority of them, the oddness and difficulties of this year only pile up on older, but equally atypical problems. These are the children with special education needs, who, under current legislation, must be integrated in regular education units.



    But the law only exists on paper, and more often than not this integration does not take place, as Anemari-Helen Necșulescu says in a recent book called “The diary of a mother. Urban scenes with children, traffic, parents, homework and others,” released by Cartex publishers. Anemari is the mother of 2 adopted children, one of whom, a boy named Emi, has been diagnosed with ADHD (attention-deficit/hyperactivity disorder).



    The book tells the story of how Anemari struggled to get Emi integrated in school, and more. Because, as the author says, “the book is not necessarily intended to solve any problems, but to open up topics for discussion. (…) Not talking about our problems and hiding them under the carpet is a lot more dangerous for our mental health.”



    And the response of the education system to students with special needs has long been one of the topics swept under the carpet in Romania. After eight years of efforts, with Emi now an 8th-grader, Anemari-Helen Necșulescu summarises the types of resistance she has faced in school:



    Anemari-Helen Necșulescu:There are a lot of forms of resistance. There is blunt opposition, when you are told ‘no’ from the start: ‘can’t do,’ ‘don’t have,’ ‘not possible.’ It so happens that this is precisely what prompts me to act. But there are also forms of disguised opposition, where people go through the motions of observing the law. I had not been aware of this form, which is why a big part of the book focuses on that and on how a parent experiences it. On the one hand, I would like teachers to read it and find the empathy to look at these children not like names in a class book or faces in a classroom, but like human beings with a story. On the other hand, I would like the parents in my situation to understand that it is not easy. Some contact me for advice, and I explain what the legislation says and how they should approach it. And it’s not easy, from writing an application and having it registered with the school to having to come back again and again to find out what to do next, to going systematically up the hierarchy to school inspectors and so on. My message for the parents in my situation is, ‘You are your child’s only hope. I know that our day to day life is already hard as it is, but as their parents, you are their only hope.’ This is how I managed to get for my child the best that can be achieved in Romania today.”



    The experiences of a child with special education needs and the efforts of their parents are told in this book with the accuracy, humour and energy of a mother who knows that, at least at first, she is all alone in this fight.



    Anemari-Helen Necșulescu:In one chapter I talk about the start of Emi’s first year in elementary school, when we ended up kicked out of the classroom. It was painful, and obviously infuriating. When this happens, you usually want to go to war. And you may be right to feel this way, but it is not the right way to go about solving your problem. You should be able to see the other parents as people who simply lack information, rather than empathy. They love their own children and focus on their needs. So you realise the solution is education. And it is your role to educate these parents because it is the only way for your child to be integrated. There is no system in school to facilitate that, no parent-teacher meetings talking about diversity, special needs, integration. You have to do this, you need to turn these other parents into your allies.”



    And since she was accustomed to living with an atypical child, Anemari-Helen Necșulescu adopted another, a five-year-old girl.



    Anemari-Helen Necșulescu:We found Rebeka on a list of children “harder to place,” and she was listed as a Roma ethnic, so I think this is why she had not been adopted sooner. When I saw that her ethnicity was disclosed in her file, although this is illegal, I was furious, as I am every time someone tells me that something is ‘impossible’. Rebeka changed my life and helped a lot in my relationship with Emi, and the fact that she is Roma was irrelevant for us. She is very dark-skinned, and this makes people behave very inappropriately, which is another challenge. I’ve seen people stare at us, because she and I look so different. In recent years, there are more and more people who adopt Roma children, and who face this segregation problem—because it is not only the child who experiences it, but the entire family. For instance, it affects Emi as well. When someone shouts ‘you, gipsy’ at Rebeka, Emi may be around, and he doesn’t feel good about it.”



    The story of Emi, Rebeka and their parents is told in “The diary of a mother” alongside the story of all the other challenges entailed by living in the crowded and busy city of Bucharest, all described with humour and empathy by Anemari-Helen Necșulescu, who proves that problems can be overcome if one has the right attitude. (translated by: Ana-Maria Popescu)

  • Ce înseamnă să ai copii atipici în România

    Ce înseamnă să ai copii atipici în România

    Este atipic pentru cei mai mulți elevi
    și părinți. Dar pentru o anumită minoritate, ciudățenia și greutățile acestui
    an nu fac decât să se adauge unui șir mai vechi de probleme… tot atipice. Mă
    refer la familiile cu copii care au cerințe educaționale speciale (CES) și
    care, conform legislației actuale, trebuie intregrați în învățământul de masă.


    Dar legea e pe hârtie, iar în practică, integrarea nu are loc, de multe ori,
    așa cum a demonstrat-o și experiența prin care a trecut Anemari-Helen
    Necșulescu, relatată în volumul recent intitulat Jurnalul unui mame. Secvențe
    urbane cu copii, trafic, părinți, teme și altele
    și publicat de editura
    Cartex. Anemari este mama a doi copii adoptați, dintre care băiatul, Emi, a
    fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenţie si hiperactivitate sau
    ADHD. Dar cartea ei nu povestește doar cum s-a luptat pentru a-l integra pe Emi
    în școală, ci – așa cum declară chiar autoarea – cartea nu-și propune
    să rezolve ceva, cartea își propune să deschidă teme de discuție. (…) A nu
    vorbi despre problemele noastre și a le ascunde sub capacul cu presiune e mult
    mai periculos pentru sănătatea noastră mintală.



    Iar unul dintre
    subiectele ascunse multă vreme sub preș este reacția sistemului de învățământ cu
    privire la elevii CES. După opt ani de confruntări, căci Emi este acum în clasa
    a opta, Anemari-Helen Necșulescu face un rezumat al tipurile de rezistență cu
    care s-a confruntat din partea școlii:

    Sunt mai multe forme de rezistență. Este
    opoziția clară, atunci când se spune nu în față: nu se poate, n-avem, nu
    există. Iar, datorită faptului că așa sunt eu construită, ăsta e declanșatorul
    care mă îndeamnă la acțiune. Dar există și opoziția mută, opoziția în care
    oamenii mimează că respectă legislația și că o pun în aplicare. De asta n-am
    fost conștientă, drept pentru care am alocat mult spațiu în carte acestui
    subiect și modului în care un părinte trece prin această experiență.

    Pe de o
    parte, mi-aș dori ca profesorii să citească volumul și să poată găsi în ei
    empatia ca, dincolo de numele din catalog și niște figuri pe care le văd în
    banca de la școală, să se gândească că în fața lor, sunt niște ființe umane
    care au o poveste.

    Pe de altă parte, mi-am dorit ca părinții aflați în situația
    mea să înțeleagă că nu e simplu. Unii mă caută ca să-mi ceară sfatul și eu le
    explic legislația, dar și cum ei trebuie să abordeze problema. Iar asta nu e
    ușor, de la a scrie o cerere în dublu exemplar pe care s-o înregistrezi la
    secretariatul școlii până la faptul că trebuie să revii pentru a afla ce s-a
    ales de cererea aia. Trebuie să citești legislația și, dacă ai prieteni cu
    cunoștințe juridice, să-i rogi să te ajute să traduci legislația pe limbajul
    tău. Apoi trebuie să insiști și s-o iei sistematic, ierarhic, până la director
    sau inspectorat. Nu trebuie să te lași, căci altfel nu se poate. Mesajul meu
    pentru părinții aflați în situația mea este: Tu ești unica speranță a
    copilului tău. Știu că e greu să ne ducem oricum viața de toate zilele, dar ca
    părinte, ești singura lui șansă. În felul ăsta, eu am obținut maximum care se
    putea obține în România de azi, pentru copilul meu.


    Peripețiile
    adaptării unui copil CES și eforturile părinților în acest sens sunt descrie în
    cartea Jurnalul unei mame cu acribia, umorul, dar și energia, unui părinte
    care știe că, măcar la început, trebuie să ducă singur lupta cu inerția.

    Anemari-Helen Necșulescu: Este un capitol în carte în care explic cum
    am început anul școlar, la clasa pregătitoare, și cum la final, am fost dați
    afară din clasă. A fost dureros, evident, dar am încercat să mă concentrez pe
    ce am învățat eu din lecția asta și cum m-am decis să abordez problema. De cele
    mai mult ori, când avem parte de asemenea necazuri, ne înfuriem și vrem război
    ca să ne facem dreptate. Poate că ni se cuvine această dreptate, dar ea nu e
    posibilă în felul ăsta.

    Dacă tu, ca părinte aflat în această situație
    disperată, te detașezi un pic și faci un pas înapoi, poți să-i privește pe
    ceilalți părinți ca niște oameni neinformați, nu neapărat lipsiți de empatie.
    Își iubesc la fel de mult propriii lor copii și poate nu văd decât nevoile
    copiilor lor, în afara celorlalți. Așa îți dai seama că răspunsul stă mereu în
    educație. Și ție îți revine rolul să educi acești părinți, căci este singura
    cale ca să-ți integrezi copilul. Nu există niciun sistem în școală care să-ți
    faciliteze asta.

    Nu au loc ședințe cu părinții unde se discută despre
    diversitate, despre nevoi speciale, despre integrare și unde să se facă apel la
    empatie. Ție îți revine, de fapt, acest rol. Trebuie să-ți cauți și să-ți faci
    aliați pe rând. Iar pentru asta eu a trebuie să mă vulnerabilizez, să le
    povestesc părinților prin ce trec eu, cât mi-e de greu, ce înseamnă
    diagnosticul fiului meu, care sunt manifestările, care sunt provocările. Le-am
    spus că înțeleg că le e greu și lor, poate, să accepte că ritmul clasei va fi
    încetinit de prezența unui astfel de elev. Toate astea le-am făcut pentru a
    găsi o cale de mijloc pentru a conviețui.


    Și pentru că era
    exersată în traiul cu un copil atipic, Anemari-Helen Necșulescu a adoptat încă
    unul: o fetiță de cinci ani care, în prezent, are nouă:

    Pe Rebeka am găsit-o
    pe lista copiilor greu adoptabili, iar pe fișa ei scria că este de etnie romă.
    Bănuim că ăsta e motivul pentru care n-a fost înfiată mai devreme. Un copil
    ajunge pe lista de copiii greu adoptabili din mai multe motive: în primul rând,
    procesul de adopție e deschis, dar mai mulți părinți posibili refuză să meargă
    mai departe în demersul de potrivire și, în al doilea rând, un copil a stat mai
    mult de șase luni în Registrul Național de Adopții. Evident, acolo se află și
    copii cu diverse diagnostice, dar în special, etnia e un factor determinant.
    Când am văzut că pe fișă era trecută etnia ei, deși era ilegal acest fapt, m-am
    înfuriat, așa cum mă înfurii de fiecare dată când mi se spune că nu se poate.

    Rebeka mi-a schimbat viața și m-a ajutat foarte mult în relația cu Emi, iar
    faptul că e de etnie romă a fost doar o informație neimportantă pentru noi. Ea
    este, însă, foarte brunetă și asta-i face pe oameni să se comporte extrem de
    nepotrivit, iar asta e o altă provocare. De pildă, eu mă vopsesc blondă și am
    pielea foarte albă, iar contrastul cu Rebeka e izbitor. Mi s-a întâmplat odată
    ca vânzătoare de la mezelărie să se holbeze mult timp la noi când făceam niște
    cumpărături.

    La un moment dat nu s-a mai putut abține și m-a întrebat dacă e
    fata mea. I-am zis da și a continuat: Dar cu cine seamănă?. La care eu am
    replicat calmă: Cu taică-su!. În ultimii ani sunt tot mai mulți părinți care
    adoptă copii de etnie romă și care au această problemă a segrerării, căci
    problema nu este doar a copilului, ci a familiei extinse. De pildă, asta se
    extinde și asupra lui Emi. Când îi strigă un copil Rebekăi că-i țigancă, Emi
    poate fi lângă ea și nu simte nici el prea bine.


    Povestea lui Emi, a Rebekăi și a părinților lor este
    integrată în cartea Jurnalul unei mame printre celelalte provocări impuse de
    aglomeratul și agitatul trai bucureștean, toate descrise cu umor și empatie de
    către Anemari-Helen Necșulescu pentru a demonstra și că greutățile pot fi
    depășite cu atitudinea potrivită.

  • L’intégration en milieu scolaire des élèves aux besoins éducatifs spéciaux

    L’intégration en milieu scolaire des élèves aux besoins éducatifs spéciaux

    Tout comme dans d’autres pays du monde, en Roumanie aussi nous assistons ces derniers temps à une augmentation du nombre d’enfants touchés par des troubles psychiques et du développement, tels l’autisme ou le déficit de l’attention avec hyperactivité (TDAH). C’est un constat plutôt empirique, les statistiques officielles n’étant ni assez révélatrices, ni très récentes.

    7.179 personnes touchées par l’autisme étaient enregistrées en Roumanie en 2012, selon les chiffres fournis par le ministère de la Santé, mais, de l’avis des spécialistes, leur nombre serait beaucoup plus grand. A partir des statistiques de l’OMS, l’association « Sauvez les Enfants » estimait, en septembre 2015, que sur les 3,8 millions d’enfants roumains, plus de 760.000 mille étaient confrontés à un problème de santé mentale, 13% étant touchés par des troubles d’anxiété, 5% par le trouble du déficit d’attention avec hyperactivité, 0,2% par l’autisme et par des troubles envahissants du développement.

    Or, l’intégration en milieu scolaire de ces enfants n’est pas toujours facile. La loi de l’éducation prévoit la scolarisation et l’octroi d’un soutien aux enfants aux besoins éducatifs spéciaux. Une législation secondaire définit les types de services de soutien à accorder. En bénéficient les enfants qui, suite à une évaluation, ont obtenu un certificat délivré par un centre d’orientation et d’assistance pédagogique.

    En vertu de ce certificat, les enfants aux besoins éducatifs spéciaux peuvent s’inscrire à n’importe quelle école publique où ils devraient recevoir une assistance psychologique et un enseignant qui les aide à s’intégrer dans le milieu scolaire et à assimiler les connaissances dispensées. Comme d’habitude, la situation semble beaucoup meilleure sur le papier. Robert Florea, coordinateur du Centre d’orientation et d’assistance pédagogique, de Bucarest explique : « Malheureusement, du moins à Bucarest, on ne dispose pas d’un nombre suffisant de professeurs pour fournir cette assistance. Alors, les enseignants spécialisés peuvent s’occuper une heure ou deux par semaine, tout au plus, de ces enfants. 4 à 6 heures par mois accordés à un tel enfant ne suffisent pas. Les formes de soutien et la démarche éducative dont bénéficient ces enfants doivent certainement être améliorées. »

    Malheureusement, les problèmes administratifs et le manque de personnel ne sont pas les plus grands défis à relever pour soutenir ces enfants. Le milieu scolaire, où un enfant touché par l’autisme ou le trouble du déficit d’attention avec hyperactivité doit s’intégrer, pose des problèmes encore plus difficiles à résoudre. Il s’agit notamment de l’attitude des autres élèves et de leurs parents. Maria Teodorescu est enseignante accompagnatrice dans une école secondaire de la capitale : « Une meilleure préparation psychopédagogique est nécessaire pour approcher ces enfants. Les parents des autres élèves devraient également se montrer plus compréhensifs. Une meilleure collaboration serait également salutaire entre les professeurs chargés de soutenir ces enfants, les professeurs accompagnateurs, les autres enseignants et les parents. Pour que ces enfants soient acceptés, il faut organiser des activités qui fassent comprendre aux élèves normaux ce qu’est la tolérance, car la plupart ignorent ce que cela veut dire. »

    Cultiver la tolérance est nécessaire, mais cela ne suffit pas. Les élèves d’une classe qui accueille un enfant touché par un tel trouble, ainsi que leurs parents, doivent savoir en quoi consiste, en fait, ce trouble. Mère d’un enfant touché par le trouble du déficit d’attention avec hyperactivité, Anemarie Necşulescu nous fait part de son expérience : « En fait, les enfants touchés par ce trouble du comportement ont besoin d’attention. Il leur est difficile de se concentrer pendant une plus longue période de temps et ils finissent par perturber les cours: ils parlent alors que personne ne leur a adressé la parole, ils sont impatients et ne peuvent pas se tenir tranquilles, ils dérangent leurs collègues. Un instituteur qui doit gérer une classe d’une trentaine d’élèves ne peut pas faire face à une telle situation. L’intégration de ces enfants dans leur milieu scolaire doit être considérée aussi du point de vue des parents des enfants normaux, qui ne connaissent rien sur ces troubles, et c’est de cette ignorance que naissent la peur, le jugement et le rejet. Là où l’entente mutuelle fait défaut, la situation peut devenir extrêmement tendue, surtout lorsque, marginalisé et frustré, l’enfant touché par un trouble du développement devient violent.

    Cet automne, les parents de la plupart des élèves d’un collège de Ploieşti ont exigé le départ d’un élève touché par le TDAH qui, à leur avis, avait un comportement violent. Anemarie Necşulescu connaît ce genre de réaction : « L’institutrice de notre enfant n’était pas formée pour gérer le tempérament et le problème médical de notre enfant. Nous ignorions que notre fils était touché par le trouble du déficit d’attention avec hyperactivité. Nous étions souvent convoqués à l’école où on nous reprochait son comportement. Il n’était pas violent, mais il perturbait les cours. Et l’institutrice nous faisait ces reproches dans le couloir, devant les autres parents. A force de le répéter, elle a déterminé certains d’entre eux à réagir. Ils nous ont demandé de prendre notre « handicapé » et de nous en aller. Nous avons accepté que notre fils soit évalué par un conseiller scolaire. Nous avons déposé le dossier et l’enfant a été examiné, car nous souhaitions une solution à ce problème. Nous avons transféré notre enfant à une autre école, où nous avons bénéficié du soutien de la direction, car nous avons souhaité qu’il profite du droit à l’éducation stipulé par la Constitution du pays. Nous avons trouvé un thérapeute, que nous avons payé de notre propre poche, pour s’occuper de notre enfant à la maison. Nous sommes tombés d’accord avec sa nouvelle institutrice qu’au moment où elle voit la frustration de l’enfant augmenter, qu’elle lui donne une petite tâche à accomplir: essuyer le tableau noir, vider la poubelle ou aller au secrétariat chercher quelque chose. Cela allait l’aider à décompresser, à se calmer et à retourner en classe. »

    Suite à une médiation entre la direction du collège et les parents, la crise de Ploieşti a été désamorcée et l’enfant turbulent a pu retourner à l’école. De la même façon, suite à un appel à la compréhension et à la tolérance, l’enfant d’Anemarie Necşulescu a pu être intégré en milieu scolaire. (Trad.: Dominique)

  • Kinder mit Verhaltensstörungen in der Schule: Schwierige und unzulängliche Integration

    Kinder mit Verhaltensstörungen in der Schule: Schwierige und unzulängliche Integration

    Wie an anderen Orten dieser Welt hat man auch in Rumänien seit einigen Jahren beobachtet, dass immer mehr Kinder mit psychischen oder Wachstumsstörungen wie Autismus oder Aufmerksamkeitsdefizitstörung (ADHD) konfrontiert sind. Es ist eher eine empirische Feststellung, denn die offiziellen Statistiken sind weder schlussfolgernd noch aktuell. 2012 gab es 7.179 registrierte Fälle von Personen mit Autismus (laut dem Gesundheitsministerium), aber laut Fachleuten sei deren tatsächliche Zahl viel höher.



    Im September 2015 ging die Nichtregierungsorganisation Rettet die Kinder“ anhand der Angaben der Weltgesundheitsorganisation (WHO) davon aus, dass von den 3,8 Millionen rumänischen Kindern über 760.000 an einer psychischen Störung leiden. Die meistverbreiteten Fälle sind Angstzustände (13% von ihnen leiden unter Angstzuständen), 5% ADHD, 1 von 500 (0,2%) Autismus und Entwicklungsstörungen. Schwieriger aber, als einige realitätsgetreue Statistiken aufzustellen, ist der Alltag der Familie und des diagnostizierten Kindes. Besonders wenn wir über Eingliederung in der Schule sprechen. Das Bildungsgesetz sieht die Integration und die Gewährung von Unterstützung den Kindern, die laut Gesetz Kinder mit besonderen Bildungsbedürfnissen genannt werden. Es gibt auch eine Sekundärgesetzgebung, die die Unterstützungsformen und –dienstleitsungen vorsieht. Diese kommen Kindern zugute, die infolge einer Evaluierung ein Zertifikat zur schulischen und beruflichen Orientierung, ausgestellt von Zentren für Bildungsressourcen und –assistenz, erhalten haben. Anhand dieses Zertifikats können sich Kinder mit besonderen Bildungsbedürfnissen in eine beliebige öffentliche Schule einschreiben lassen. Allerdings müssen sie dort psychologische Beratung von einem Unterstützungslehrer hinsichtlich der Erleichterung des Lehrvorgangs und der Eingliederung in die Schulgemeinschaft erhalten. Wie immer sieht alles auf Papier besser aus als in der Realität. Das erfahren wir direkt von Robert Florea, dem Koordinator des Zentrums für Bildungsressourcen und –assistenz Bukarest.



    Leider gibt es zumindest in Bukarest eine unzureichende Zahl an Unterstützungslehrern. Diese können nur einen ein-zwei-stündigen Einsatz in der Woche für die einzelnen Kinder haben. Z.B. steht dieser Lehrer binnen eines Monats einem Kind, das über ein Zertifikat zur schulischen und beruflichen Orientierung verfügt, zwischen 4 und 6 Stunden zur Verfügung. Aus unserer Sicht ist das unzureichend. Die Unterstützungsformen, die diesen Kindern gewährt werden, und der Ausbildungsprozess dieser Kinder können mit Sicherheit verbessert werden.“




    Leider sind verwaltungstechnische und Personalprobleme sekundär, verglichen mit den Problemen der Kinder, die an Autismus oder ADHD leiden und sich in eine Schülergemeinde integrieren müssen. Die Schüler werden auch von ihren Eltern beeinflusst. Maria Teodorescu ist Beratungslehrerin an einer Hauptschule in der Hauptstadt Bukarest. Sie unterstützt die Eingliederung der Kinder mit besonderen Bildungsbedürfnissen in ihre Klassen. Maria Teodorescu:



    Es bedarf einer intensiveren Vorbereitung der psychopädagogischen Behandlung der Kinder, die sich in dieser Lage befinden. Es bedarf aber insbesondere eines besseren Verständnisses der Eltern, dass ihre Kinder zu einem gewissen Zeitpunkt sich in der Nähe der Kinder mit besonderen Bildungsbedürfnissen aufhalten können. Notwendig ist auch eine effektivere Zusammenarbeit zwischen dem Unterstützungslehrer, dem Beratungslehrer, dem Lehrer oder Erzieher und den Eltern. Damit diese Kinder akzeptiert werden, müssen auf Klassenebene Aktivitäten stattfinden, wodurch man den Schülern zeigt, was Toleranz bedeutet. Denn einige von ihnen kennen die Bedeutung dieses Wortes nicht.“




    Au‎ßer dem Erlernen von Toleranz müssen die Kinder und Eltern erfahren, worin diese Verhaltensstörungen im Falle von ADHD z.B. bestehen. Anemari Necşulescu ist die Mutter eines Kindes, das mit diesem Syndrom diagnostiziert wurde. Sie teilt ihre Erfahrung mit uns.



    Kinder mit Verhaltensstörungen brauchen eigentlich Aufmerksamkeit. Für sie ist es schwierig, sich für eine längere Zeit zu konzentrieren. Deshalb stören sie die Ruhe in der Klasse: Sie sprechen, ohne befragt zu werden, sie warten nicht, dass sie dran sind, sie werden unruhig in der Bank und stören ihre Kollegen. Der Lehrer allein kann in einer Klasse mit 29 oder mehr als 30 Kindern dieser Situation nicht standhalten. Die Integration muss auch aus der Perspektive der Eltern mit typischen Kindern betrachtet werden, die nichts über solche Störungen wissen und sich üblicherweise vor dem fürchten, was sie nicht kennen. Das führt zur Ablehnung und Stigmatisierung.“




    Wenn das gegenseitige Verständnis scheitert, kann die Lage sehr angespannt werden. Das besonders, wenn ein Kind mit Entwicklungsstörungen aufgrund der Marginalisierung und der steigenden Frustration seinerseits auch gewalttätig werden kann. In diesem Herbst haben die Eltern der Mehrheit der Schüler eines Gymnasiums im südrumänischen Ploieşti dagegen protestiert, dass man ein mit ADHD diagnostiziertes Kind, das laut ihnen gewalttätig war, in der Schule behält. Diese Reaktion ist Anemari Necşulescu nicht vollkommen fremd.



    Es gab eine Lehrerin, die nicht vorbereitet war, das Verhalten und das medizinische Problem unseres Sohnes, das damals noch nicht diagnostiziert war, in den Griff zu bekommen. Wir wussten nicht, dass unser Kind an ADHD leidet. Wir wussten nur, dass wir sehr oft in die Schule einberufen wurden. Bereits in der Klasse 0 erhielten wir Beschwerden über die Unannehmlichkeiten, die unser Kind hervorrief. Er war nicht gewalttätig, aber er störte immer wieder. Diese Störungen, über die mir die Lehrerin auf dem Flur in Anwesenheit der anderen Eltern berichtete, wurden zum Leitmotiv. Schlie‎ßlich gab es auch Eltern, die uns aufgefordert haben, unseren Sohn woanders zu versetzen, wir sollten unseren ‚Behinderten‘ nehmen und woanders hingehen. Wir waren offen, dass unser Kind von dem Schulberater evaluiert wird. Wir haben die Akte eingereicht, wir haben unser Kind evaluieren lassen, denn wir wollten Lösungen. Wir haben das Kind in eine andere Schule versetzt, wo wir die Unterstützung der Schulleitung erhalten haben. Wir wollten, dass unser Kind das Recht auf Ausbildung hat, so wie es in der rumänischen Verfassung steht. Wir haben zuhause einen Therapeuten eingeschaltet, den wir aus eigenen Mitteln bezahlt haben. Wir haben mit der neuen Lehrerin vereinbart, dass, wenn sie feststellt, dass seine Frustration wächst, sie ihm eine kleine Aufgabe erteilt: die Tafel zu wischen oder den Müll raus zu tragen oder ihn zum Sekretariat mit einer Aufgabe zu schicken. Somit entspannt er sich, er beruhigt sich und kommt wieder zurück in die Klasse, bereit, aufmerksam zu sein.




    Infolge der Schlichtung zwischen den Eltern und den Schulvertretern hat sich die Lage in Ploieşti beruhigt. Der sogenannte Problemschüler in den Unterricht zurückgekehrt. Dank des gegenseitigen Einverständnisses funktioniert vorerst auch die schulische Eingliederung von Anemari Necşulescus Sohn.

  • Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe speciale

    Integrarea şcolară a copiilor cu cerinţe speciale

    Aşa cum se întâmplă şi în alte părţi ale lumii,
    România este martora, de câţiva ani, a creşterii numărului oficial de copii
    diagnosticaţi cu tulburări psihice şi de dezvoltare, cum ar fi autismul şi
    tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie, ADHD. Este, mai degrabă, o
    constatare empirică deoarece statisticile oficiale nu sunt nici foarte
    concludente, nici foarte recente. În 2012, erau înregistrate 7.179 de persoane
    diagnosticate cu autism (conform Ministerului Sănătăţii), însă, conform
    specialiştilor, numărul real al acestora este mult mai mare. În septembrie 2015,
    asociaţa non-guvernamentală Salvaţi Copiii estima, pe baza datelor OMS că,din cei aproximativ 3,8 milioane de copii români, peste 760.000 au o
    problemă de sănătate mintală, cele mai răspândite fiind tulburările de
    anxietate (13% dintre ei au tulburări de anxietate, 5% ADHD, 1 din 500 (0.2%)
    au autism şi tulburări pervazive de dezvoltare). Însă mai dificil decât
    întocmirea unor statistici reale este traiul zilnic al familiei şi al copilului
    diagnosticat astfel. Mai ales când ne referim la integrarea şcolară. Legea
    educaţiei prevede integrarea şi acordarea de sprijin acestor copii care,
    conform legislaţiei, sunt denumiţi copiii cu cerinţe educative speciale (pe
    scurt CES). Există şi o legislaţie secundară care prevede formele şi tipurile
    de servicii de sprijin. De ele beneficiază copiii care, în urma unei evaluări,
    au obţinut un certificat de orientare şcolară şi profesională eliberat ce
    centrele de resurse şi asistenţă educaţională. Pe baza lui, copiii cu cerinţe
    educative speciale se pot înscrie la orice şcoală publică unde ar trebui să
    beneficieze de consiliere psihologică şi de un profesor de sprijin pentru
    integrarea în colectiv şi pentru deprinderea cunoştinţelor.

    Ca de obicei, totul
    arată mult mai bine pe hârtie decât în realitate, după cum aflăm chiar de la
    Robert Florea, coordonator în cadrul Centrului de Resurse şi Asistenţă
    Educaţională din Bucureşti: Din
    păcate, cel puţin la nivelul Bucureştiului, există un număr insuficient de profesori
    de sprijin. Aceşti nu pot avea decât o intervenţie o oră sau două pe săptămână
    în cazul fiecărui copil. De exemplu, timp de o lună, acest profesor are între 4
    şi 6 ore pe care le alocă unui copil care deţine un certificat ce atestă faptul
    că are cerinţe educaţionale speciale. Din punctul nostru de vedere, e
    insuficient. Formele de sprijin acordate acestor copii şi demersul educaţional de
    care beneficiază aceşti copii pot fi, cu siguranţă, îmbunătăţite.


    Din păcate, problemele
    administrative şi de personal sunt secundare comparativ cu cele ridicate chiar
    de către colectivul de elevi în mijlocul căruia un copil de autism sau cu ADHD
    ar trebui să se integreze. De către elevii obişnuiţi şi de către părinţii lor.
    Maria Teodorescu este profesor-consilier în cadrul unei şcoli gimnaziale din
    capitală şi sprijină incluziunea în clasă a copiilor cu cerinţe educative
    speciale.

    Maria Teodorescu: Este nevoie de o pregătire mai
    intensă a laturii psihopedagogice cu care sunt trataţi copiii aflaţi în
    situaţiile acestea. Dar, mai ales, este nevoie de o înţelegere mai mare a
    părinţilor referitoare la faptul că, la un moment dat, copiii lor se pot afla
    în preajma copiilor cu CES. Este nevoie de o colaborare eficientă între
    profesorul de sprijin, profesorul-consilier, învăţător sau profesori şi
    părinţi. La nivelul clasei, pentru ca aceşti copii să fie acceptaţi, e nevoie
    de diverse activităţi prin care celorlalţi elevi să li se arate ce înseamnă
    toleranţa pentru că unii din ei nu cunosc semnificaţia acestui cuvânt.


    Pe lângă cultivarea
    toleranţei, copiii şi părinţii trebuie să afle cât mai bine în ce constau, de
    fapt, tulburările de comportament în cazul ADHD-ului, de pildă. Anemari
    Necşulescu, mama unui băiat diagnosticat cu aceste sindrom, ne împărtăşeşte
    experienţa ei: Copiii cu tulburări de comportament au, de
    fapt, nevoie de atenţie, le este dificil să se concentreze pe o perioadă mai
    lungă de timp. De aceea, ajung să tulbure ordinea în clasă: vorbesc neîntrebat,
    nu-şi aşteaptă rândul, devin agitaţi în bancă şi-i deranjează pe colegii lor.
    Învăţătorul singur în clasă cu 29 sau mai mult de 30 de elevi nu are cum să
    facă faţă acestei situaţii. Integrarea trebuie privită şi din perspectiva
    părinţilor copiilor tipici care nu ştie nimic despre aceste tulburări şi care
    se tem, cum se întâmplă de obicei, de ceea ce nu cunosc. Iar asta duce la
    respingere şi la stigmă.


    Când înţelegerea reciprocă eşuează, situaţia poate
    deveni extrem de tensionată, mai ales când, pe fondul marginalizării şi a
    creşterii frustrărilor, un copil cu tulburări de dezvoltare poate deveni la
    rândul său violent. În această toamnă, la un gimnaziu din Ploieşti, părinţii
    majorităţii elevilor au protestat faţă de menţinerea în şcoală a unui copil
    diagnosticat cu ADHD care, potrivit lor, se manifesta violent. Această reacţie
    nu îi este cu totul străină lui Anemari Necşulescu: Am avut
    parte de o învăţătoare nepregătită de gestioneze temperamentul şi problema
    medicală a fiului nostru care, la momentul respectiv, nu fusese încă
    diagnostică. Noi nu ştiam că fiul nostru are ADHD, ştiam doar că suntem foarte
    des chemaţi la şcoală, în clasa zero, şi primeam reclamaţii despre deranjul
    creat de copil. El nu era violent, dar deranja. Şi acest deranj pe care doamna
    mi-l anunţa pe hol cu ceilalţi părinţi în jur a devenit laitmotiv şi, în final,
    au apărut şi părinţi care ne-au cerut să ne mutăm, să ne luăm handicapatul şi
    să plecăm. Am fost deschişi ca fiul
    nostru să fie evaluat de consilierul şcolar. Am depus dosarul, am evaluat
    copilul pentru că ne-am dorit soluţii. Am mutat copilul la altă şcoală unde am
    avut sprijinul conducerii, căci ne-am dorit ca el să aibă dreptul la educaţie
    aşa cum este specificat în Constituţia României. Apoi am luat un terapeut acasă
    şi l-am plătit din banii noştri. Am agreat împreună cu noua lui învăţătoare ca
    atunci când vede că-i creşte frustrarea să-i dea o mică sarcină: să şteargă
    tabla, să ducă gunoiul sau se ducă până la secretariat cu o treabă. Asta îl
    face să se depresurizeze, să se calmeze şi se întoarce în clasă mai pregătit ca
    să fie atent la ore.



    În
    urma medierii dintre părinţi şi reprezentanţii şcolii, situaţia de la Ploieşti
    s-a calmat şi elevul considerat problematic s-a întors la ore. Tot aşa,
    datorită apelului la înţelegere, şi integrarea şcolară a fiului lui Anemari
    Necşulescu funcţionează, deocamdată.