Recunoscută ca
teritoriu predilect de păstrare a tradiţiilor populare, zona rurală românească
înglobează, de asemenea, regiuni încărcate de probleme economice şi sociale.
Multe dintre ele se regăsesc în modalitatea specifică de organizare a satului
românesc post-comunist: gospodăria de subzistenţă. Conform statisticilor, 46%
din populaţia României trăieşte la sat unde în 3,6 milioane de gospodării,
agricultura e practicată mai ales pentru traiul propriu al deţinătorilor.
Aceste date fac din România ţara care înglobează cam jumătate din agricultura
de subzistenţă a UE. Aici îşi duc traiul ţăranii de azi care, din păcate, cu
modul lor propriu de a trăi şi a face agricultură, fac cu greu faţă concurenţei
firmelor care practică agricultura industrială. De pildă, conform unor date mai
vechi provenind de la Institutul Naţional de Statistică, între 2002 – 2010, au dispărut 150.000 de ferme
mici, în timp ce procentul marilor ferme a crescut cu 3%. De asemenea,
terenurile deţinute de aceste ferme mari s-au înmulţit în ultimii ani, după cum
ne spune şi Ramona Duminicioiu, coordonatoarea de campanii în cadrul asociaţiei
Eco Ruralis. Foarte multe corporaţii, atât româneşti, cât şi
străine, au cumpărat milioane de hectare de terenuri agricole în ultimii 20 de
ani. Momentan, aproape jumătate din terenurile agricole din România sunt
deţinute de corporaţii, în timp ce milioane de ţărani – în România sunt peste
4,7 milioane de ţărani activi – deţin cealaltă jumătate. Deci suprafeţele
noastre se diminuează pe zi ce trece.
Afectaţi fie de
îmbătrânirea populaţiei, fie de lipsa mijloacelor tehnice de a lucra pământul
în continuare, mulţi îl vând. Fermele mici, tipic ţărăneşti, din care fac parte
şi gospodăriile de subzistenţă, fac greu faţă şi altor reglementări menite să
încurajeze producţia pe scară mare a produselor agricole. Iar ţăranii, laolaltă
cu civilizaţia tipică sătească pe care au creat-o şi pe care o perpetuează din
ce în ce mai greu, se simt ameninţaţi şi-şi văd multe drepturi încălcate,
consideră Ramona Duminicioiu. Nu
putem produce nimic dacă nu cumpărăm seminţe de la mari firme sau de la surse
aşa-zis autorizate. Iar seminţele noastre care produc hrană nutritivă şi
sănătoasă sunt considerate ca fiind neconforme cu standardele. Seminţele sunt
reglementate pentru a avea acces pe piaţă conform unor norme internaţionale pe
care România le-a adoptat. E vorba de anumite criterii: seminţele trebuie să
fie uniforme, stabile şi distincte. Seminţele ţărăneşti sunt conforme
criteriului de distinctibilitate, dar nu le respectă pe celelalte două. Sunt
foarte diverse din punct de vedere genetic şi tocmai asta le dă posiblitatea să
se adapteze la condiţiile de mediu vitrege şi să confere produselor ţărăneşti o
valoare nutritivă înaltă. Spre deosebire de ele, cele hibride, moderne sau
modificate genetic sunt foarte sărace din punct de vedere nutritiv şi nu se pot
cultiva decât cu ajutorul îngrăşămintelor chimice şi al mijloacelor de
producţie intens automatizate, folosite în agricultura industrială.
Aceste probleme,
laolaltă cu altele, au fost considerate suficient de grave pentru ca ONU să
iniţieze un proces de adoptare a Declaraţiei pentru Drepturile ţăranilor,
ţărăncilor precum şi ale altor persoane care lucrează în mediul rural. Formulat
după tipicul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, acest text este deja
lansat spre dezbatere publică în toată lumea şi conţine 27 de articole. Ramona
Duminicioiu le enumeră pe cele care conţin drepturile ţăranilor români ce
trebuie apărate. Avem nevoie ca dreptul de a ne refolosi seminţele să fie un
drept recunoscut legal. Avem nevoie ca pieţele noastre ţărăneşti să nu mai fie
privatizate sau să fie lăsate la mâna unor administratori privaţi şi să fie
invadate de intermediari. Considerăm că trebuie şi putem să participăm la
proiecte de achiziţie publică pentru alimente iniţiate de stat pentru cantine,
şcoli, spitale şi servicii de catering public. Avem nevoie ca pământurile
comunale să fie protejate la modul real prin lege. Atunci când sunt scoase la
vânzare, trebuie să aibă prioritate comunitatea locală şi să nu fie vândute pur
şi simplu pe piaţa liberă, căci asta ar crea o competiţie neloială la care
ţăranii nu pot să participe, fiindcă au mijloace financiare reduse.
Pentru ca
produsele ţărăneşti să ajungă de la producători la clienţi direct, fără
intermediarii care le comercializează în piaţă, Asociaţia Creştem România
Împreună implementează de peste un an proiectul Adoptă un ţăran, proiect prin
care mediul rural este pus mai bine în legătură cu mediul urban. Cum? Aflăm
chiar de pe siteul asociaţiei: Te încurajăm să
alegi româneşte, adoptând un ţăran din jurul oraşului de baştină. Cumpără de la
acesta tot ce ai nevoie, fie sub formă de coş săptămânal (dacă acesta
comercializează produse alimentare), fie în orice alt mod vă puneţi de acord,
împreună. În felul acesta,
ţăranii îşi comercializează mai bine produsele, ocolind intermediarii, iar orăşenii
mănâncă mai sănătos, consideră Mihai Mihu, coordonator de campanii. Adoptă
un ţăran e componenta socială a unui proiect mai mare care încearcă să aducă
laolaltă mediul urban cu mediul rural. Identificăm gospodării rurale, le
prezentăm povestea, ne întâlnim cu ţăranii care lucrează în acele gospodării.
Apoi noi îi promovăm, împreună cu povestea lor, pe platforma noastră online şi
pe reţelele sociale. Încercăm să susţinem şi să promovăm conceptul de economie
locală. În acest fel, banii rămân în comunitate, iar comunităţii îi este mai
bine.
Până la terminarea negocierilor şi adoptarea
Declaraţiei pentru Drepturile Ţăranilor şi Ţărăncilor, iniţiative locale de
genul acesta pot ajuta la crearea unui lanţ comercial scurt între ţărani şi
orăşeni, dar şi la perpetuarea comunităţilor rurale.