Tag: adoptie

  • Câine abandonat, caut om bun (reluare din 17.01.2024)

    Câine abandonat, caut om bun (reluare din 17.01.2024)

    În ultima vreme, informații privind abandonarea acestora pe domeniul public sunt tot mai multe, deși o astfel de faptă este pedepsită, și ea, prin lege. Mulți dintre câinii părăsiți se înmulțesc și pot deveni agresivi.

     

    Nimeni nu își dorește să retrăiască momentele de la începutul anilor 2000, când România era pe prima pagină a presei internaționale din cauza acțiunilor violente împotriva câinilor fără stăpân! Atunci, de pildă, au fost puse bazele Adăpostului Speranța, din apropierea Bucureștiului, tocmai pentru a veni în sprijinul prietenilor necuvântători nedoriți de nimeni. Anca Tomescu, medic veterinar, director de comunicare al adăpostului, își amintește:

    Eram în baza Pallady, unde lucram ca voluntară, alături de medici veterinari și alți oameni care se implicau în salvarea animalelor, când am fost informați că s-a decis omorârea lor. La momentul acela erau 100-150 de câini în adăpost, pe care i-am preluat noi, adică mai exact mama mea, Florina Tomescu. Nu aveam unde să ducem atât de mulți câini, deci ne-am sunat toți prietenii, fiecare a ținut 2-3-5-7-8 în mașini, în case ș.a.m.d. Până când am reușit și am improvizat, să zicem, prima parte a Adăpostului Speranța, care a fost undeva în comuna Berceni, într-o fermă dezafectată, fermă pe care am amenajat-o pentru a ține câinii fără stăpân.

    A fost o perioadă grea, urâtă, cu multe probleme. Până la momentul la care ni s-a spus că trebuie să eliberăm locul! Pur și simplu, a trebuit într-o noapte să luăm decizia unde mutăm 500 de câini. Între timp se făcuseră vreo 500! Am primit moștenire un teren în Popești-Leordeni pe care nu era nimic și, de la amenajarea terenului, până când a trebuit să eliberăm terenul din Berceni, am stat poate chiar un an undeva în comuna Jilava, am închiriat niște hale. Altă perioadă grea, urâtă! Ne-am mutat în Popești-Leordeni, terenul nostru, am scăpat de chirii, că era o cheltuială enormă, unde a început efectiv adăpostul să funcționeze. Și așa am ajuns, anul acesta, să împlinim 22 de ani de adăpost.”

    De la începutul anilor 2000, până în prezent, situația câinilor fără stăpân și grija față de ei s-au schimbat mult în bine în România. Iar Adăpostul Speranța este dovada vie că lucrurile stau așa. Anca Tomescu ne invită în vizită:

    Aș începe prin a spune că există o regulă de aur în Adăpostul Speranța și anume câinii sunt prioritatea. Cine intră poate observa, de la primul padoc până la ultimul, că toți câinii cazați acolo sunt prietenoși, arată bine, se vede că sunt câini îngrijiți, câini care nu stau doar în padoc. Este foarte important ca ei să alerge, să se joace, să simtă căldura omenească și să audă o vorbă bună, să primească mâncare adecvată.

    Adăpostul, la ora actuală, are 105 padocuri, din care doar șase încălzite pentru timpul iernii. Al 7-lea va veni curând datorită bunei mele prietene, actrița Carmen Tănase, care a donat pentru a încălzi un al 7-lea padoc. Are trei clinici veterinare, una foarte bine echipată, pentru că ne-am dat seama că având atât de mulți câini, în permanență trebuie să te asiguri de sănătatea lor, să faci analize, să-i vaccinezi. N-avea rost să plătim la cabinete private. Tot în ideea de a salva bugetul și de a ne fi și nouă, și câinilor mai ușor, am făcut și un cabinet de fizioterapie, unde am tratat și tratăm câinii cu probleme paraplegice. Unii dintre ei au scăpat de cărucior, alții nu, dar fac fizioterapie.

    De asemenea, am făcut trei locuri de joacă noi. Aveam înainte unul mare, acum am mai făcut trei. Avem trei piscine construite pentru câini, tocmai pentru că ne dorim ca toți câinii în Adăpostul Speranța, indiferent de durata șederii lor, să se simtă bine și să plece din adăpost ca niște câini normali, cu un caracter liniștit și să nu fie speriați sau să nu aibă probleme de comportament.”

     

    Dar, spune Anca Tomescu, medic veterinar, câinii nu au ce căuta într-un adăpost, ei trebuie adoptați. De-a lungul timpului, din Adăpostul Speranța au plecat spre adopție mii și mii de câini. De circa doi ani, ei urmează chiar un program special de dresaj – ʹMesagerii speranțeiʹ – pentru a fi predați ʹla cheieʹ familiei adoptive. În România, însă, în general, rata adopţiilor este scăzută, la polul opus, cea a abandonului fiind foarte ridicată. De ce?

    Abandon înseamnă lipsa educației, evident. Oamenii trebuie să înțeleagă că vei avea cu câinele respectiv situații extraordinar de frumoase, dar și situații în care probabil te vei enerva, exact cum se întâmplă atunci când ai un copil. Doar că diferența este că copilul, la un moment dat, vorbește și eventual poate să-ți spună care e problema. Și câinele roade, și câinele face pipi în casă, și câinele poate să îți fure perechea de pantofi preferată, și câinele se îmbolnăvește și are nevoie de doctor, și câinele trebuie plimbat.

    Mai e un un aspect pe care l-aș sublinia – câinele nu este un cadou de Crăciun! Nu faceți cadou animale vii, pentru că nu este normal să dai un câine într-o familie care poate nu e pregătită, nu dorește, se bucură pe moment ce drăguț este, dar pe 5 ianuarie începe serviciul și n-are cu cine să-l lase.

    Alt aspect: fenomenul vreau un câine mare, să le fie frică oamenilor când trec pe lângă mine! Păi, da, dar tu ai 50 kg, n-ai cum să ai un câine mare, tu trebuie să adopți un câine după nevoile și cerințele și necesitățile tale! Dacă, de exemplu, stai într-o garsonieră, nu poți să adopți un câine de 60 kg, dacă lucrezi 12h/zi, la fel, dacă nevasta, soțul, copilul, bunica nu doresc, nu poți să le impui să le duci un câine în casă, dacă nu ai banii necesari să îl întreții, la fel.

    Adopția, da, e minunată! Recomand oricui să adopte un câine. Îți schimbă viața în bine, toată familia va deveni mai fericită, mai responsabilă, mai prietenoasă. Dar dacă nu poți adopta și, totuși, iubești animalele și vrei să te implici, ori ești voluntar la un adăpost ori poți dona ori poți face multe altele pentru animale.”

     

    Pentru educarea opiniei publice, la Adăpostul Speranța există un Muzeu al câinilor fără stăpân. Sunt primiți elevi în vizită în cadrul săptămânii ʹȘcoala altfelʹ și a fost gândită acțiunea sugestiv intitulată ʹTocăniță pentru toți Bobițăʹ, în care se implică, la fiecare ediție, câte un VIP. Este, de asemenea, în construcție un centru destinat tuturor celor care – de la mic la mare – sunt dornici să învețe ce înseamnă grija pentru animale. “Chiar suntem convinși că, dând mai departe ștafeta bună, ea va deveni și mai bună.” – speră inimoasa noastră interlocutoare, Anca Tomescu.

  • Marion Le Roy Dagen

    Marion Le Roy Dagen

    Micuța Măriuca, așa cum se numea atunci, era unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma
    decretului din 1966 prin care Ceauşescu voia să dea un impuls natalității din
    România. Abandonată în
    orfelinat când avea mai puțin de un an, Măriuca a avut șansa de a fi adoptată
    de un cuplu francez, iar viața ei s-a schimbat radical. A părăsit România
    comunistă, Măriuca a devenit Marion și a început o viață nouă în Franța. Acum
    locuiește la Toulouse, este șef de serviciu în domeniul socio-educativ și
    lucrează în centre sociale cu copii cu dizabilități și nevoi speciale. În 2015
    a înființat asociația franceză Orphelins de Roumanie, care ajută persoanele adoptate din România
    să-și descopere originile.





    La vârsta adolescenței, Marion a început
    să-și pună întrebări legate de identitatea sa și, după căderea zidului comunist,
    în anii ’90, s-a întors în România pentru a găsi
    răspunsuri, în căutarea propriilor rădăcini.




    Din această căutare, care a durat ani de
    zile, s-a născut o carte. Recent Marion Le Roy
    Dagen a revenit la București pentru a lansa varianta
    în limba română a romanului autobiografic Copilul și dictatorul, o carte scrisă împreună cu
    Xavier- Marie Bonnot. Volumul, lansat în 2018 în Franța, relateazăsuferințele, luptele și
    victoriile unei fetițe abandonate, este o carte despre căutarea identității după
    o copilărie amputată.






    Sunt mai
    multe obiective ale acestei cărți: am vrut, printre altele, să povestesc și
    românilor prin ce am trecut în orfelinat, pentru că cred că sunt prea puține
    relatări sau cercetări realizate pe această temă care este complexă și în
    continuare tabu, o temă care suferă de lipsă de transparență, din cauza lipsei
    documentelor de arhivă care au fost distruse.

    Pentru mine a fost important
    să-mi împărtășesc experiența, însă nu într-o manieră mizerabilistă, ci să o
    contextualizez în anii dictaturii Ceaușescu și să aflu de ce la un moment dat
    am ajuns într-o casă de copii. Și, pentru că într-un caz de adopție nu este
    vorba doar despre copil, ci și despre familia adoptivă și cea biologică, a fost
    important pentru mine să le dau cuvântul. M-am bucurat când toți au acceptat să
    povestească despre felul în care au văzut lucrurile și despre cum ni s-au
    intersectat viețile în această poveste comună.



    Marion Le Roy Dagen s-a întors prima oară în România în
    1994, cu ajutorul unei asociații caritabile. Atunci nu știa nimic despre
    părinții săi biologici, despre care i s-a spus că au murit. Avea 17 ani, era
    plină de speranțe și dorea să-și revadă țara de origine, despre care nu vorbise
    prea mult cu părinții săi adoptivi. Marion a regăsit atunci atmosfera gri pe
    care o lăsase în urmă cu mulți ani, însă perspectiva reîntregirii unei
    identități fragmentate era foarte încurajatoare. Și-a continuat căutările ani
    de zile și a revenit în România. Avea
    s-o întâlnească pentru prima oară pe Ana, mama sa biologică la 23 de ani,
    dintr-o întâmplare. O poveste emoționantă pe care a pus-o în cuvinte în
    paginile cărții Copilul și dictatorul.




    Ce-i drept,
    întâlnirea cu Ana a fost un adevărat șoc, fiindcă nu mă așteptam deloc la asta,
    din moment ce ni s-a spus fiecăreia că cealaltă a murit. E o poveste care a
    implicat minciuna. În copilărie, apoi în adolescență am căutat în permanență
    răspunsuri, însă fără succes, ceea ce a dus la o mare suferință. Aveam nevoie
    de aceste răspunsuri și nu reușeam să comunic cu familia mea adoptivă pe acest
    subiect, fiindcă era tabu pentru ei. Așa cum am arătat în carte, și ei au avut
    parte de suferință, atunci când au venit aici și au avut un șoc cultural,
    fiindcă atunci nu se știau foarte multe despre România comunistă.

    Prin urmare,
    au ales să nu mai vorbească despre asta. Atunci am decis să-mi caut singură
    răspunsurile, iar aceasta a presupus întoarcerea mea în țara de origine, unde
    aveam rădăcinile, pentru a înțelege ce s-a întâmplat. A durat mult timp, iar în
    anul 2000 am revenit în România cu un ONG francez în regiunea Hunedoarei, în
    Transilvania, aproape de orașul meu natal, așadar nimic nu e întâmplător. În
    acel moment nu eram grăbită, mă așteptam ca lucrurile să dureze și vizitam
    frumoasa mănăstire Râmeț, din apropiere de Aiud. Apoi am trecut prin Aiud și am
    început să pun întrebări. În ziua aceea s-au întâmplat foarte multe.

    Am
    descoperit-o pe Ana din întâmplare, iar asta a fost extrem de bulversant pentru
    mine. Cineva mi-a zis că o cunoaște, că nu a murit și că mă conduce la ea. Am
    avut așa un șoc, încât zile întregi am avut amețeli, atât de violent a fost din
    punct de vedere emoțional, atât pentru mine, cât și pentru Ana, așa cum am
    aflat mai târziu de la ea. Îmi voi aminti mereu că Ana mi-a zis atunci când
    ne-am văzut: nu mă judeca! Cuvintele astea au rămas cu mine, iar eu, când am
    strâns-o în brațe, deși nu știam dacă e ea mama mea sau nu, mi-am spus: în
    sfârșit, acum voi afla cine sunt. Iar acest lucru mi-a schimbat viața.



    Marion s-a întors apoi din ce în ce
    mai des în România, despre care spune că este a treia sa mamă. E un loc care o
    îmbogățește și o inspiră și căruia simte că îi aparține. Cartea a suscitat un
    interes crescut în Franța, unde există numeroase cazuri ca ale lui Marion, iar
    ea îi încurajează pe toți cei care au povești similare să pornească în căutarea
    propriilor origini, după o pregătire prealabilă și după ce și-au consolidat
    încrederea de sine. Marion Le Roy Dagen nu are resentimente față de trecut, ci
    crede că e important să fie cercetat așa cum se cuvine, pentru a nu fi repetat
    și pentru a înțelege mai bine prezentul.


    De multe
    ori am auzit din partea românilor pe care i-am întâlnit că se simt vinovați
    pentru acești copii abandonați. Eu cred, însă, că sunt prea duri cu ei înșiși,
    pentru că trebuie să punem lucrurile în context. Ce ni se întâmpla nouă în
    orfelinat, trăiau și românii din toată țara, era o viață grea, în care se
    pierdea speranța de la o zi la alta. Cred că nu am dreptul să îi judec pe
    români, fiindcă eram toți în aceeași barcă, avem o istorie comună pe care am
    trăit-o diferit. Iar dacă sunt oameni responsabili pentru ce s-a întâmplat, nu
    cred că e bine să-i învinovățim, pentru că astfel nu vom înainta niciodată.

    E
    bine ca, odată cu această carte, să lansăm un dialog, e unul din obiectivele
    mele, să putem vorbi despre istoria noastră, să nu mai avem resentimente.
    Realitatea e așa cum e, răul a fost făcut, a trecut. Acum e important să știm
    lucrurile acestea, ca să nu se mai repete. România e țara mea, face parte din
    istoria mea, e cultura mea, aici am rădăcinile. E o țară pe care o iubesc mult.
    Uneori mi se face dor de România, simt nevoia să o revăd, să o gust, să-i
    ascult tumultul, e un dor la nivel senzorial, fiindcă o am în sânge.

    Problema
    descoperirii originilor este atât de legitimă, nu e nimic mai dramatic decât să
    nu știi de unde vii, ce istorie ai în spate, cine îți sunt părinții și eu îi
    încurajez mereu pe toți cei care au nevoie să meargă și să-și găsească
    răspunsurile. Prin această carte aduc un omagiu tuturor fraților și surorilor care
    au fost în cămine și pe care nu i-am uitat. Aș fi bucuroasă dacă românii s-ar
    putea exprima pe acest subiect, mai ales acele femei care au fost victime ale
    politicii pronataliste și care se simt vinovate sau care neagă ce au trăit și
    care au fost aspru judecate.

    Cred că e important să explicăm noilor generații
    ce s-a întâmplat și să ne privim istoria într-un mod mai constructiv pentru a
    progresa împreună și pentru a îmbunătăți felul în care avem grijă de copii.




  • Ce înseamnă să ai copii atipici în România

    Ce înseamnă să ai copii atipici în România

    Este atipic pentru cei mai mulți elevi
    și părinți. Dar pentru o anumită minoritate, ciudățenia și greutățile acestui
    an nu fac decât să se adauge unui șir mai vechi de probleme… tot atipice. Mă
    refer la familiile cu copii care au cerințe educaționale speciale (CES) și
    care, conform legislației actuale, trebuie intregrați în învățământul de masă.


    Dar legea e pe hârtie, iar în practică, integrarea nu are loc, de multe ori,
    așa cum a demonstrat-o și experiența prin care a trecut Anemari-Helen
    Necșulescu, relatată în volumul recent intitulat Jurnalul unui mame. Secvențe
    urbane cu copii, trafic, părinți, teme și altele
    și publicat de editura
    Cartex. Anemari este mama a doi copii adoptați, dintre care băiatul, Emi, a
    fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenţie si hiperactivitate sau
    ADHD. Dar cartea ei nu povestește doar cum s-a luptat pentru a-l integra pe Emi
    în școală, ci – așa cum declară chiar autoarea – cartea nu-și propune
    să rezolve ceva, cartea își propune să deschidă teme de discuție. (…) A nu
    vorbi despre problemele noastre și a le ascunde sub capacul cu presiune e mult
    mai periculos pentru sănătatea noastră mintală.



    Iar unul dintre
    subiectele ascunse multă vreme sub preș este reacția sistemului de învățământ cu
    privire la elevii CES. După opt ani de confruntări, căci Emi este acum în clasa
    a opta, Anemari-Helen Necșulescu face un rezumat al tipurile de rezistență cu
    care s-a confruntat din partea școlii:

    Sunt mai multe forme de rezistență. Este
    opoziția clară, atunci când se spune nu în față: nu se poate, n-avem, nu
    există. Iar, datorită faptului că așa sunt eu construită, ăsta e declanșatorul
    care mă îndeamnă la acțiune. Dar există și opoziția mută, opoziția în care
    oamenii mimează că respectă legislația și că o pun în aplicare. De asta n-am
    fost conștientă, drept pentru care am alocat mult spațiu în carte acestui
    subiect și modului în care un părinte trece prin această experiență.

    Pe de o
    parte, mi-aș dori ca profesorii să citească volumul și să poată găsi în ei
    empatia ca, dincolo de numele din catalog și niște figuri pe care le văd în
    banca de la școală, să se gândească că în fața lor, sunt niște ființe umane
    care au o poveste.

    Pe de altă parte, mi-am dorit ca părinții aflați în situația
    mea să înțeleagă că nu e simplu. Unii mă caută ca să-mi ceară sfatul și eu le
    explic legislația, dar și cum ei trebuie să abordeze problema. Iar asta nu e
    ușor, de la a scrie o cerere în dublu exemplar pe care s-o înregistrezi la
    secretariatul școlii până la faptul că trebuie să revii pentru a afla ce s-a
    ales de cererea aia. Trebuie să citești legislația și, dacă ai prieteni cu
    cunoștințe juridice, să-i rogi să te ajute să traduci legislația pe limbajul
    tău. Apoi trebuie să insiști și s-o iei sistematic, ierarhic, până la director
    sau inspectorat. Nu trebuie să te lași, căci altfel nu se poate. Mesajul meu
    pentru părinții aflați în situația mea este: Tu ești unica speranță a
    copilului tău. Știu că e greu să ne ducem oricum viața de toate zilele, dar ca
    părinte, ești singura lui șansă. În felul ăsta, eu am obținut maximum care se
    putea obține în România de azi, pentru copilul meu.


    Peripețiile
    adaptării unui copil CES și eforturile părinților în acest sens sunt descrie în
    cartea Jurnalul unei mame cu acribia, umorul, dar și energia, unui părinte
    care știe că, măcar la început, trebuie să ducă singur lupta cu inerția.

    Anemari-Helen Necșulescu: Este un capitol în carte în care explic cum
    am început anul școlar, la clasa pregătitoare, și cum la final, am fost dați
    afară din clasă. A fost dureros, evident, dar am încercat să mă concentrez pe
    ce am învățat eu din lecția asta și cum m-am decis să abordez problema. De cele
    mai mult ori, când avem parte de asemenea necazuri, ne înfuriem și vrem război
    ca să ne facem dreptate. Poate că ni se cuvine această dreptate, dar ea nu e
    posibilă în felul ăsta.

    Dacă tu, ca părinte aflat în această situație
    disperată, te detașezi un pic și faci un pas înapoi, poți să-i privește pe
    ceilalți părinți ca niște oameni neinformați, nu neapărat lipsiți de empatie.
    Își iubesc la fel de mult propriii lor copii și poate nu văd decât nevoile
    copiilor lor, în afara celorlalți. Așa îți dai seama că răspunsul stă mereu în
    educație. Și ție îți revine rolul să educi acești părinți, căci este singura
    cale ca să-ți integrezi copilul. Nu există niciun sistem în școală care să-ți
    faciliteze asta.

    Nu au loc ședințe cu părinții unde se discută despre
    diversitate, despre nevoi speciale, despre integrare și unde să se facă apel la
    empatie. Ție îți revine, de fapt, acest rol. Trebuie să-ți cauți și să-ți faci
    aliați pe rând. Iar pentru asta eu a trebuie să mă vulnerabilizez, să le
    povestesc părinților prin ce trec eu, cât mi-e de greu, ce înseamnă
    diagnosticul fiului meu, care sunt manifestările, care sunt provocările. Le-am
    spus că înțeleg că le e greu și lor, poate, să accepte că ritmul clasei va fi
    încetinit de prezența unui astfel de elev. Toate astea le-am făcut pentru a
    găsi o cale de mijloc pentru a conviețui.


    Și pentru că era
    exersată în traiul cu un copil atipic, Anemari-Helen Necșulescu a adoptat încă
    unul: o fetiță de cinci ani care, în prezent, are nouă:

    Pe Rebeka am găsit-o
    pe lista copiilor greu adoptabili, iar pe fișa ei scria că este de etnie romă.
    Bănuim că ăsta e motivul pentru care n-a fost înfiată mai devreme. Un copil
    ajunge pe lista de copiii greu adoptabili din mai multe motive: în primul rând,
    procesul de adopție e deschis, dar mai mulți părinți posibili refuză să meargă
    mai departe în demersul de potrivire și, în al doilea rând, un copil a stat mai
    mult de șase luni în Registrul Național de Adopții. Evident, acolo se află și
    copii cu diverse diagnostice, dar în special, etnia e un factor determinant.
    Când am văzut că pe fișă era trecută etnia ei, deși era ilegal acest fapt, m-am
    înfuriat, așa cum mă înfurii de fiecare dată când mi se spune că nu se poate.

    Rebeka mi-a schimbat viața și m-a ajutat foarte mult în relația cu Emi, iar
    faptul că e de etnie romă a fost doar o informație neimportantă pentru noi. Ea
    este, însă, foarte brunetă și asta-i face pe oameni să se comporte extrem de
    nepotrivit, iar asta e o altă provocare. De pildă, eu mă vopsesc blondă și am
    pielea foarte albă, iar contrastul cu Rebeka e izbitor. Mi s-a întâmplat odată
    ca vânzătoare de la mezelărie să se holbeze mult timp la noi când făceam niște
    cumpărături.

    La un moment dat nu s-a mai putut abține și m-a întrebat dacă e
    fata mea. I-am zis da și a continuat: Dar cu cine seamănă?. La care eu am
    replicat calmă: Cu taică-su!. În ultimii ani sunt tot mai mulți părinți care
    adoptă copii de etnie romă și care au această problemă a segrerării, căci
    problema nu este doar a copilului, ci a familiei extinse. De pildă, asta se
    extinde și asupra lui Emi. Când îi strigă un copil Rebekăi că-i țigancă, Emi
    poate fi lângă ea și nu simte nici el prea bine.


    Povestea lui Emi, a Rebekăi și a părinților lor este
    integrată în cartea Jurnalul unei mame printre celelalte provocări impuse de
    aglomeratul și agitatul trai bucureștean, toate descrise cu umor și empatie de
    către Anemari-Helen Necșulescu pentru a demonstra și că greutățile pot fi
    depășite cu atitudinea potrivită.

  • Jurnal românesc – 13.02.2018

    Jurnal românesc – 13.02.2018

    Aproximativ 75.000 de
    familii de români, care au plecat la muncă în străinătate ca să câştige mai
    mulţi bani, şi-au lăsat copiii singuri acasă. Din datele centralizate de
    Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie,
    rezultă că 97 de mii de copii trăiesc în România fără părinţi, la rude sau în
    sistemul de protecţie socială, fie cu un asistent maternal sau stau în centre
    de plasament. Cei mai mulţi români, peste 1,2 milioane sunt plecaţi în Italia.
    Potrivit corespondentului Radio România la Roma, în prezent, în această ţară,
    singura instituţie care poate influenţa într-un mod pozitiv opinia unui român
    este biserica. Episcopul ortodox Preasfinţitul Siluan vorbeşte despre
    importanţa reîntregirii familiei. În Italia, de exemplu, un copil cu vârsta
    până în 14 ani nu poate să rămână nesupravegheat în casă nici măcar o oră. În
    caz contrar, copilul intră în sistemul de protecţie socială putând fi preluat
    de părinţi abia după o sentinţă judecătorească, ceea ce ar însemna chiar şi
    după doi, trei ani.




    Ani la rând, sumele trimise acasă de românii plecaţi în
    străinătate au fost mai mari decât valoarea investiţiilor străine. Deşi, de la
    intrarea României în UE, s-au succedat la putere 12 guverne, cu aceleaşi
    programe de atragere a investiţiilor, tot cei peste 3 milioane de români
    plecaţi peste graniţe au ajuns să susţină economia naţională. În ultimii 20 de
    ani, aproape 20% din cetăţenii României au emigrat. Impactul financiar al
    acestui fenomen este unul urias în ceea ce priveşte depopularea şi deprofesionalizarea
    României.




    Blocul estic este
    din ce în ce mai competitiv pe piaţa de externalizare a muncii, iar România
    conduce acest trend, concurând cu ţări precum India şi China nu prin forţă de
    muncă ieftină, ci prin eficienţa costurilor şi calitatea serviciilor, arată o
    analiză a International Business Times. În ciuda optimismului continuu din
    jurul industriei de outsourcing, ultimii ani au adus o schimbare de model,
    întrucât locurile de muncă plătite ieftin continuă să fie automatizate. Acest trend
    înseamnă că ţările trebuie să ofere în continuare mai mult decât mână de lucru
    ieftină pentru a rămâne competitive.






    Proba practică a examenului pentru obţinerea permisului de
    conducere este un calvar pentru majoritatea candidaţilor din România, mai ales
    din cauza timpului uriaş de aşteptare. Experţii spun că problema ar putea fi
    rezolvată prin mutarea serviciului de la Ministerul de Interne la cel al
    Transporturilor. Obţinerea permisului auto este, în multe judeţe din România,
    un adevărat examen al răbdării deoarece programările pentru proba practică se
    fac şi la şase luni distanţă de la susţinerea celei teoretice.


    România a promovat,
    în aceste zile, la Bursa de Turism de la Milano – BIT, tradiţiile culinare,
    turismul cultural şi talentul meşteşugarilor. Potrivit Ministerului Turismului, un meşter popular a
    încondeiat ouă spre încântarea italienilor care sunt astfel invitaţi să se
    bucure de un Paşte altfel în România. Vizitatorii au fost poftiţi să guste sarmale
    cu mămăligă, cozonac din Bucovina, dar şi băuturi tradiţionale. Ministerul
    Turismului a participat la toate ediţiile Bursei de Turism de la Milano, încă
    din 1980. Bursa de Turism din Milano este unul dintre cele mai importante
    evenimente din industria turismului.


    Pe 21 februarie începe un nou curs de limbă română
    pentru începători la sediul ICR Berlin. Acesta are loc săptămânal, miercurea,
    şi va dura până pe 21 martie. El se va relua în 18 aprilie şi se va
    încheia pe 16 mai. Taxă de participare:este de 60 EUR, iar pentru studenţi, elevi, pensionari de 40 EUR.

  • România 43

    România 43

    Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei — un nou act normativ care va duce la scurtarea tuturor etapelor procesului de adopţie naţionala şi internaţională. Interviu cu Gabriela Coman, preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie.