Oraș al contrastelor în cea mai mare parte a istoriei sale, Bucureștiul a fost mult timp și un amalgam unde se împletea locuirea de tip rural cu cea de tip urban. De fapt, doar zona centrală devenise aproape complet urbană după primul război mondial, fiind înconjurată de o rețea de cartiere periferice formate pe terenurilor unor foste sate.
De aceea, traiul tipic de la țară s-a menținut parțial în aceste mahalele mult timp, chiar până la începutul anilor 1960 când regimul comunist a început sistematizarea orașului exact din aceste zone. Locuințele vernaculare și clădirile negustorești cu prăvălia la parter și apartamentul la etaj au fost dărâmate pentru a face loc blocurilor și astfel periferia a fost umplută de așa-zisele cartier-dormitor.
Un film documentar recent descoperit în arhiva Muzeului Municipiului București – de fapt, o înregistrare brută, needitată – ne arată viața bucureștenilor de-a lungul arterelor care duceau de la bariera Vergului în Piața Victoriei, adică de la capătul estic al capitalei până la începutul celui mai important și modern bulevard bucureștean, Calea Victoriei. Pelicula prezintă viața de zi cu zi a oamenilor care locuiau în vecinătatea bulevardelor care azi se numesc Mihai Bravu, Ștefan cel Mare și Iancu de Hunedoara.
În anii 1960 denumirile lor erau altele și existența se scurgea aproape neschimbată de zeci de ani. Cum arătau aceste mahalele în secolul al XIX-lea și cum era viața bucureștenilor care locuiau pe atunci în unitatea administrativă denumită „sectorul de galben”, aflăm de la istoricul Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București:
„Acest sector de galben avea la 1838 11.555 de locuitori, deci nu foarte populat, și 2.449 de case. Erau și animale de companie. Le putem zice așa, păstrând parametri epocii, și anume: existau 1063 de cai, 444 de boi, 245 de vaci, 73 de bivoli, 193 de rămâtori și 1542 de câini. Păsări de curte nu-s menționate în documentele vremii. Nici pisici nu sunt menționate. Ceea ce observăm sunt animale de tracțiune. Deci oamenii ăștia aveau nevoie să-și câștige pâinea îngrijind aceste animale de tracțiune: cai, boi, bivoli.
La vremea aceea, râmătorii erau foarte diferiți față de ceea ce se crește astăzi în gospodării sau în ferme. Găsim acești râmători reprezentați în litografii de la începutul secolului XIX, cu precădere în anii 1830 către 1850, care circulau liber și erau însemnați. Aveau și un căpăstru în formă de triunghi, astfel încât să nu poată să se strecoare ușor prin alte curți. Așadar, este o lume rurală, o lume rurală care se schimbă cu greu. Și nu se schimbă deloc în zona șoselei Mihai Bravu.
Apare, totuși, la un moment dat, o clasă de mijloc inferioară de meșteșugari care trăiesc din ceea ce fac. Dacă ai atelierul în dreptul șoselei Ștefan cel Mare, unde vinzi ceea ce practici, fie că ești cizmar sau cojocar sau blănar sau fotograf, ești un tip norocos. Poți avea afacerea și pe străzile laterale, dar lumea nu prea pătrundea pe ele. Erau destul de insalubre și ușor nesigure pentru perioada respectivă. Atmosfera și lumea se schimbă din momentul în care trecem în altă mahala. Sunt alte imobile. Evident, sunt și zone industriale, o fabrică de pâine, de pildă, la nord și alta spre sud.(…) Lumea cosmopolită începea în Piața Victoriei, iar în spatele ei și în jur rămânea lumea rurală.”
Situația începe să se schimbe chiar în 1961 de când datează filmul păstrat la Muzeul Municipiului București, film realizat de altfel tocmai pentru a documenta schimbarea. Dar cum se trăia atunci pe lângă bariera Vergului (azi Piața Muncii), la limita estică a orașului? Adrian Majuru răspunde:
„Era o vorbă în vremea aceea care spunea: „Maică, dacă s-ar găsi și gaz, ar fi ca în vremea războiului”. Încă se cumpăra pâine cu cartelă. Confecțiile costau și ele un cupon, oferit în funcție de gradația ta profesională și de originea sănătoasă. Se mai diluase această situație în anii 1960 când șef al statului și al PCR încă era Gheorghiu-Dej, iar dependența de statul sovietic încă era destul de puternică. Dar pentru oamenii obișnuiți persista lumea dinainte care nu se risipise.
Erau greutăți, dar locuiau în același case, ba chiar unii își deschiseseră mici ateliere meșteșugărești cu autorizație, căci regimul încă le permitea așa ceva. Încep să se schimbe lucrurile odată cu anul 1961, (…) iar lumea este nedumerită. Adulții sunt foarte triști. Este o lume la care nu se știau să se raporteze. Plecau din niște locuințe care erau le familiare și urmau să fie mutați pe bulevardele Mihai Bravu sau Iancu de Hunedoara, dar nu neapărat acolo.”
Bineînțeles, odată cu demolările și construcțiile noi, se schimbă și peisajul uman. Oamenii de la țară vin să lucreze la oraș, sătenii devin peste noapte orășeni și ocupă noile blocuri. Adrian Majuru:
„Realitatea anilor 1960 impactează societatea în care noi trăim astăzi, pentru că ea este debutul unor sistematizări și a unei industrializări a periferiilor care aduce foarte mulți coloniști cu acest prilej: oameni care vin din mediul rural și din orășele mici. La asta se reducea contactul lor cu urbanitate, nu puteau și nici nu aveau nevoie de mai mult. Le era suficient. Or, în momentul în care masa critică a oamenilor cu preocupări intelectuale și profesii liberale se restrânge, atunci apar forme de manifestare ale periferiei și în zonele centrale.
Demografiile se amestecă, iar acest mixaj era regăsit și într-un bloc. Pe aceeași scară de bloc, puteau locui doi-trei intelectuali și apoi muncitori de la fabrica Semănătoarea sau mici funcționari ai statului. Însă nu se dorea omogenitatea profesională prin care se formaseră cartierele din vechime, așa cum și marile bulevarde aveau omogenitate profesională în trecutul lor îndepărtat, până către anii 1960.”
Astăzi zona cuprinsă între reperele istorice ale barierelor Vergului și Mogoșoaiei (locul unde debuta Calea Victoriei sau Calea Mogoșoaiei) arată aproximativ la fel ca în perioada de după transformările produse de regimul comunist.
