Radio România Internațional

Tag: Adriana Scripcariu

  • Muzeul Atelier Școala de la Piscu, laureat al Premiilor Europa Nostra

    Muzeul Atelier Școala de la Piscu, laureat al Premiilor Europa Nostra

    În 2022, trei proiecte din România s-au aflat
    printre laureații Premiilor Patrimoniului European, cunoscute și drept Premiile
    Europa Nostra: Casa
    Libertății Religioase din Cluj-Napoca, Muzeul-Atelier
    Școala de la Piscu și inițiativa Semne
    Cusute, ultimele făcându-se remarcate în cadrul secțiunii
    dedicate educației. La Piscu, sat aflat la 40 de kilometri distanță de
    București, soții Adriana și Virgil Scripcariu – istoric de artă și, respectiv,
    sculptor – au înființat acum aproape 15 ani un centru destinat inițial
    revitalizării olăritului în zonă. Dar, în timp, a devenit mult mai mult de
    atât, după cum aflăm acum de la Adriana Scripcariu, istoric de artă.

    Cred că rodul acestor 15 ani este actualul
    Muzeu Atelier Școala de la Piscu. Este un spațiu, un hub cultural şi
    educațional dedicat cu totul promovării patrimoniului cultural, pornind de la
    meșteșugul ceramicii. Munca noastră însă a început cu școli de vară, cu
    organizarea de workshopuri, cu cercetare în comunitate, program editorial
    dedicat patrimoniului cultural de la Piscu, dar și din alte părți ale țării.
    Iar mai recent, cu pandemia, avem un un program online care se numește Lecția
    de patrimoniu, prin care ajungem, pe această cale foarte accesibilă în
    prezent, în familie și în școli.     (…) Spațiul nostru este într-adevăr vizitat în
    egală măsură de adulți de copii. Este un loc foarte potrivit pentru familii.
    Generații de-a rândul au avut o lipsă importantă în educație, această zonă a
    patrimoniului cultural, care este atins, din păcate și în prezent, foarte puțin
    în programele școlare. (…) Acest domeniu de studiu este foarte important din
    perspectiva identității noastre, din perspectiva perceperii și asumării valorii
    noastre naționale și, până la urmă, individuale. Este ceva un aport de
    cunoștințe care care ne-ar face să ne simțim mai bine în pielea noastră de
    cetățeni români ca să nu mai privim cu atâta jind poate la culturile mari
    europene care au un patrimoniu ieșit din comun. Dar, vedeți, când e vorba de
    patrimoniul cultural, e mai puțin importantă dimensiunea. E foarte importantă
    valoarea de ansamblu și România abundă în obiective de patrimoniu cultural.
    Este o țară foarte bogată. Din păcate, îngrijim prea puțin acest patrimoniu și
    cetățenii noștri sunt prea puțin conștienți de valoarea lui exactă.



    Și pentru că tehnologia de azi se
    adaptează foarte bine și la prezentarea trecutului, Adriana Scripcariu a lansat
    și Lecția de patrimoniu, un serial documentar, dar și interactiv, online
    disponbil pe rețelele de socializare, proiect ajuns deja la sezonul trei. S-o
    ascultăm iar pe Adriana Scripcariu. Cel mai temerar și cel mai lung sezon al
    nostru este cel dedicat patrimoniului cultural din București și a fost realizat
    în 2020. Au fost lucrate 20 de episoade. A fost un maraton pentru noi, apoi a
    început destul de timid un sezon dedicat ceramicii țărănești din spațiul
    românesc. Acela are de abia două episoade, dar, iată, în 2022 am pornit un
    sezon dedicat patrimoniului cultural din județul Ilfov. Și avem de lucru până
    la sfârșitul anului. Sunt zece episoade din care avem finalizate trei. Va fi,
    va fi o o colecție frumoasă de ocazii de a descoperi diferite oferte,
    monumente, diferite aspecte de patrimoniu material și cumva o invitație la
    plimbare și la descoperirea în sit a acestor frumuseți care ne înconjoară.


    Muzeul Atelier Școala de la Piscu se numără și
    printre favoriții Premiilor publicului Europa Nostra și poate fi votat până în
    data de 11 septembrie pe siteul https://vote.europanostra.org Pe 26 septembrie
    2022 premianții vor fi anunțați în cadrul unei ceremonii ce se va ține la
    Praga.


  • UNESCO-Kulturerbe in Rumänien in einem Buch vorgestellt

    UNESCO-Kulturerbe in Rumänien in einem Buch vorgestellt

    Der Orden der Architekten hat im Café Seneca AntiCafé“ in Bukarest den Band Das UNESCO-Patrimonium in Rumänien für alle verständlich erklärt“ präsentiert. Finanziert wurde der Band vom Zentrum für die Erhaltung und Förderung der traditionellen Kultur. Der Band entstand infolge der Zusammenarbeit mehrerer Experten aus Rumänien und der Moldaurepublik und zeichnet sich durch seine zugängliche, leicht verständliche Sprache aus. Die Ethnologin Ioana Popescu kommt zu Wort mit Einzelheiten:



    Ich habe versucht, diesen Band über das Kulturerbe mit den Augen des gewöhnlichen, durchschnittlichen Lesers zu lesen. Deshalb kann ich jetzt im Namen der Leser sprechen. Ich finde, der Titel ist sehr passend und der Band kommt sehr gut dieser Anforderung nach, alle Leser zu erreichen, egal ob jung oder alt, Fachleute oder Laien, die ein reelles Interesse für das Kulturerbe zeigen.“




    Der Band beruht auf einem Konzept der Kunsthistorikerin Adriana Scripcariu, Koautoren sind der Ethnologe Silvestru Petac vom Ethnographischen Museum Siebenbürgens in Cluj (Klausenburg) und Ana Iuga vom Bukarester Museum des rumänischen Bauern. Die Autoren haben das Phänomen der Entstehung eines kulturellen Erbes aus einer neuen Perspektive betrachtet. Ioana Popescu kommt erneut zu Wort mit Einzelheiten:



    Die Menschen sprechen immer öfter über das Kulturerbe, im Radio, im Fernsehen, auf Facebook, sie sprechen über die Erforschung des Kulturerbes, sei es für museologische Zwecke, sei es für die wissenschaftliche Erforschung des materiellen, immateriellen, mobilen, unbeweglichen oder natürlichen Erbes. Unter Erforschung des Kulturerbes versteht man im Allgemeinen die Dokumentation jedes einzelnen Artefakts oder natürlichen Gegenstands. Die Dokumentation dient dazu, alle Infos über das jeweilige Artefakt zusammenzustellen: den Namen des Gegenstandes, den Namen des Autors, die Form, das Material, die technischen Details, den Erhaltungszustand, die Abmessungen.“




    Der Band Das UNESCO-Kulturerbe in Rumänien für alle verständlich erklärt“ beschreibt kurz und offen, was einen gro‎ßen Schatz für Rumänien ausmacht:



    Dieses erste dem Kulturerbe gewidmete Buch sammelt kontextbezogene Informationen. Es gibt Erklärungen zu den in den Texten verwendeten Begriffen und auch Zitate, nicht unbedingt von Experten auf diesem Gebiet, sondern von rumänischen Persönlichkeiten, die mit gesundem Menschenverstand und Aufgeschlossenheit sprechen.“




    Und das vielleicht Wichtigste, was diesen Band ausmacht, ist, die Leser vor einer gro‎ßen Herausforderung zu stellen: seine eigenen Antworten auf die Fragen zu finden, die das Thema Kulturerbe aufwirft, sagt Ioana Popescu:



    Was mir sehr wichtig erscheint, ist, dass das Buch sehr einfache Fragen stellt, die wir uns alle stellen sollten. Aber wir tun es nicht, weil wir alles für selbstverständlich halten. So zum Beispiel die Frage nach der Entstehung des Kulturerbes. Wie kommt es, dass ein von meiner Gro‎ßmutter geerbtes Objekt, das ich bis vor kurzem in meinem Haus benutzt habe, plötzlich zum Kulturerbe wird? Ich kann es nicht mehr auf die gleiche Weise verwenden, seine Funktion ändert sich. Vielleicht wird dieser Gegenstand in einem Museum ausgestellt oder es wird erforscht. Wie wurde dieses Haus, in dem meine Gro‎ßeltern bis gestern lebten, zu einem Architekturdenkmal? Die Art und Weise, wie der Autor diese Fragen stellt, macht uns auf dieses Thema aufmerksam, und wir beginnen wirklich, über mögliche Antworten auf diese Fragen nachzudenken.“




    Ein solches Buch ist im rumänischen Kulturraum selten. Der Band bringt das Kulturerbe der Öffentlichkeit näher, sagt der Architekt Ştefan Bâlici, der ebenfalls die Bedeutung des Titels für die Fachliteratur betont:



    Es ist ein Buch mit vielfältigen Funktionen. Der Band hat von Anfang bis Ende einen sehr professionellen Diskurs und bleibt dennoch für alle Leser zugänglich. Der Band erklärt die grundlegenden Konzepte des Schutzes des Kulturerbes, gerade um diesen Bereich für jeden zugänglich zu machen. Ich halte es für sehr wichtig, mit der Veröffentlichung pädagogischer Schriften über das Kulturerbe zu beginnen. In anderen Ländern ist dies etwas Alltägliches. Ich will gar nicht daran denken, wie viel Literatur beispielsweise in Italien diesem Bereich gewidmet ist. Sie reicht von populären Büchern bis hin zu sehr spezialisierten Werken. Solche Bücher fehlen in Rumänien.“




    Der Band enthält über 500 Bilder, sowohl aktuelle als auch Archivmaterial, viele davon von weltberühmten Fotografen.

  • Este nevoie de educarea pentru cultură a elevilor?

    Este nevoie de educarea pentru cultură a elevilor?

    În ultimii ani se discută foarte des şi intens
    despre rolul educaţiei prin cultură şi pentru cultură, despre nevoia
    introducerii în programa şcolară a unor cursuri în acest sens.


    La nivel general, sistemul de educaţie din România
    a conţinut întotdeauna elemente de cultură. Iar noile programe pentru
    învăţământul primar şi gimnazial, coordonate de Institutul de Ştiinţe ale
    Educaţiei (ISE) în ultimii ani, vizează în mod specific capacitatea de a
    sensibiliza elevii la elementele de cultură şi la diferenţele culturale dintre
    diferitele identităţi culturale europene sau internaţionale, precizează dr
    Magdalena Balica, director adjunct al ISE. Elevii fac cunoştinţă cu elemente
    culturale la disciplinele tradiţionale – Limbă şi comunicare, elemente de artă
    plastică şi coregrafie, Educaţie muzicală, dar şi la Istorie, Geografie,
    Educaţie socială.


    Însă, un studiu publicat în 2016 de
    ISE, intitulat Arta în şcoală – concepte şi practici , evidenţiază semnalarea
    şi mediatizarea slabă a artei în aproape toate mediile. Atât la nivelul şcolii,
    cât şi al celorlalte instituţii publice, lipseşte o strategie de promovare a
    experienţelor pe care le creează educaţia artistică. Lipsa unui plan de
    dezvoltare care să urmărească în mod coerent această dimensiune, a educaţiei
    artistice, este resimţită şi de profesori, şi de decidenţi.


    Magdalena Balica: Este drept că dincolo
    de elementele care apar în programa şcolară, practica educaţională la nivelul
    şcolii poate să aducă un plus fundamental. Profesorul are la dispoziţie
    programa şi manualul şcolar, dar şcoala trăieşte într-o realitate socială şi
    culturală. Încurajăm iniţiativele pe care şi noi, ca Institut de Ştiinţe ale
    Educaţiei, am avut ocazia să le aflăm. Sunt şcoli care de ani de zile
    promovează diferite categorii de proiecte culturale la nivelul comunităţii în
    care trăiesc cu ajutorul artiştilor, cu ajutorul oamenilor de cultură de la
    nivel local. Cred că astfel de iniţiative pot fi promovate şi răspândite,
    astfel încât să devină o practică comună şi nu doar excepţii, cum sunt în acest
    moment. Ne bucurăm că în ultima perioadă apar tot mai multe ONG-uri care sunt
    deschise să colaboreze cu şcoala în domeniul cultural. Este un semn foarte bun,
    mai ales că şcoala nu poate face totul şi are nevoie de specialişti şi de
    oportunităţi care se oferă în comunitate. Eu cred că în acest moment suntem
    departe de a ajunge la o idee de generalizare a acestui tip de colaborări. Dar
    este un început promiţător, care ar putea fi promovat la nivel de sistem.


    Un exemplu în acest sens este cel al soţilor
    Adriana şi Virgil Scripcariu. Ea este istoric de artă, el este sculptor.
    Împreună, au creat o şcoală particulară în satul Piscu, judeşul Ilfov, pentru a
    compensa închiderea şcolii publice din sat. Adriana Scripcariu este şi autoare
    de manuale opţionale pe tema Patrimoniului cultural: În prezent, suntem la
    capătul unui proiect prin care am creat un caiet educaţional despre patrimoniul
    UNESCO din România. Acesta va fi implementat în câteva şcoli chiar începând cu
    acest an şcolar şi va fi propus pentru disciplina opţională la gimnaziu pentru
    anul şcolar următor în mai multe instituţii. Sperăm să fie bine primit, pentru
    că în această perioadă tocmai asta se cere de la profesorii de gimnaziu, să
    aducă un opţional interdisciplinar, pe care să-l lucreze cu copiii. Proiectele
    noastre continuă, atât pe zona de creare de materiale de carte despre
    patrimoniul cultural pe înţelesul tuturor, cât şi pe aceea de organizare de
    workshopuri, de popularizare în şcoli a preocupărilor legate de patrimoniul
    cultural.


    Profesorii simt nevoia să li se ofere
    un suport adecvat pentru iniţierea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor
    artistice, punând o presiune în plus pe artiştii sau operatorii culturali care
    vin cu o ofertă educaţională, cărora le cer formare, potrivit aceluiaşi studiu
    ISE.


    Adriana Scripcariu: Trebuie să ştii să
    alegi ceea ce prezinţi copiilor. Şi aici este un punct nevralgic, pentru că
    generaţia de la catedră a fost ea însăşi lipsită de acest tip de educaţie
    pentru patrimoniu cultural şi sensibilitate culturală. Şi atunci, este greu ca
    ei să poată oferi cu discernământ aceste informaţii şi această deschidere
    copiilor pe care îi formează. Dar avem speranţă că, prin munca noastră şi-a
    colegilor noştri din muzee, de la alte ONG-uri, lucrurile devin puţin mai
    accesibile. Ne dorim mult ca munca noastră să conteze pentru generaţiile care
    vor urma.


    Existenţa acestei colaborări între şcoală, ONG-uri
    şi alte instituţii publice de cultură este esenţială. Dar sunt şi obstacole în
    această colaborare. Magdalena Balica: Ceea ce ne lipseşte, de fapt, este un
    context în care această colaborare să poată să fie valorizată. Şi cea mai mare
    problemă pe care şcolile şi cadrele didactice, dar şi operatorii culturali ne-o
    semnalează este aceea a resurselor insuficiente. Este, probabil, nevoie să
    gândim politici care să sprijine mai mult această colaborare între actorii
    culturali şi şcoală, astfel încât să vorbim despre o intervenţie coerentă. Ce este clar este că şcoala nu poate face
    totul şi nu poate face singură lucruri care ţin de implicarea elevilor în
    comunitate, în viaţa socială, inclusiv din perspectivă culturală.



    Încheiem cu o concluzie a cercetării ISE: O observaţie importantă, relevantă în mai
    multe planuri de dezvoltare a educaţiei pe termen scurt, mediu şi lung, se
    referă la importanţa educaţiei artistice şi culturale în discursul public:
    educaţia pentru valorile artistice şi culturale nu poate fi făcută dacă, la
    toate nivelurile de intervenţie ale instituţiilor publice, nu se manifestă clar
    voinţa/capacitatea de a le promova.

  • Agatonia-Schule: Liebe zur Töpferei lässt sich lernen

    Agatonia-Schule: Liebe zur Töpferei lässt sich lernen

    Virgil Scripcariu, Bildhauer, und seine Frau Adriana, Kunsthistorikerin, wohnen seit 2006 im Dorf Piscu, 36 Km entfernt von Bukarest, das einst von zahlreichen Töpfern bewohnt war. Die Töpferei, das ruhige Leben auf dem Land, die reine Luft und das Kloster Ţigăneşti waren für die Familie Scripcariu Argumente, sich im Dorf Piscu ein Zuhause für ihre sechs Kinder bauen zu lassen. Adriana Scripcariu sagte uns nun, warum sie Bukarest verlassen hat:



    Für uns war das ein Muss. Wir hatten schon zwei Kinder und wir fühlten, dass wir ihnen nicht mehr das bieten konnten, was wir uns wünschten. Wir dachten an eine weniger verschmutzte Luft, gesündere Lebensmittel, mehr Tätigkeit im Freien. Mein Ehemann ist Bildhauer und brauchte eine Werkstatt. Wir suchten einen ruhigen Ort in der Nähe von Bukarest. Es war eine Freude für uns, ein Töpferdorf zu finden. Wir leben hier seit acht Jahren.“




    Adriana und Virgil Scripcariu kamen nach Piscu im Jahr 2006. Sie haben den Verband Gaspar, Balthasar und Melchior“ gegründet. So konnten sie Kultur- und Bildungsprojekte für die Kinder auf dem Lande entwickeln. Unter den bedeutendsten Projekten in Piscu zählt die Töpferwerkstatt. Adriana Scripcariu dazu:



    Am Anfang fiel es uns schwer, weil wir hier eine Kindergeneration gefunden haben, die keine Ahnung von der Geschichte des Dorfes hatte. Die Kinder wussten nichts über Töpferei. Ihre Gro‎ßeltern sind alle Töpfer gewesen. Für den Anfang haben wir Sommerschulen organisiert und alle waren sehr begeistert. In den Werkstätten haben wir auch kurze Vorlesungen über die Kunstgeschichte gehalten. Es beteiligten sich immer mehr Kinder und wir mussten Werkstätte sowohl für Kinder, die nicht aus dem Dorf waren, als auch für Erwachsene organisieren. Der Kreis wurde immer grö‎ßer.“




    Der 40-jähirige Virgil Scripcariu war einer der Studenten, die dem berühmten Bildhauer Vasile Gorduz besonders nahe standen. Scripcariu beteiligte sich an der Architektur-Biennale in Venedig 2008 und war 2009 Finalist im Wettbewerb für die Prometheus-Auszeichnung für sein Erstlingswerk. Scripcariu ist der Autor von Maternitate“, (Mutterschaft“), einer Skulptur, die vor der Anglikanischen Kirche in Bukarest zu sehen ist. Die Mutterschaft ist auch das Thema seiner Ausstellung Supermam“ in London. Virgil Scripcariu hat im Dorf Piscu die notwendige Ruhe und eine für das Schaffen günstige Atmosphäre gefunden. Virgil Scripcariu dazu:



    Ich habe hier die Fertigkeit entwickelt, ein Werk in verschiedenen Techniken zu verstehen und zu finalisieren. Das verdanke ich den Einwohnern, die die Gene der Töpferei haben. Sie beschäftigen sich mit dieser Tradition seit Generationen. Es ist ein interessantes Phänomen. Ich bin mir sicher, dass es in Rumänien weitere Gemeinschaften gibt, in denen das kreative Potential nicht aktualisiert und genug verwertet wird.“




    Weil die Töpferei eine unrentable Beschäftigung ist, haben zahlreiche Familien in Piscu darauf verzichtet. Die Werkstätte und die Begeisterung der Kinder konnten die Dorfbewohner nicht dazu bringen, diese Tradition wiederzubeleben. Virgil Scripcariu dazu:



    Ich habe mit einem Töpfer zusammengearbeitet, der sich seit 25 Jahren nicht mehr damit beschäftigt hatte und dabei war er einer der begabtesten. Zahlreiche Töpfer meinen, sie hätten keine Abnehmer mehr für ihre Kunst. Das Interesse ging verloren, es gibt keinen Markt dafür. Einige Töpfer sind alt, haben nur die Räder und die Öfen behalten. Diejenigen, die ungefähr 50 Jahre alt sind, könnten sich damit beschäftigen, müssten aber von Null anfangen und haben leider keine Perspektive. Natürlich ist das entmutigend. Ich bin überzeugt, dass in 20 Jahren die Menschen, die nach traditionellen Methoden töpfern und weben, als echte Künstler angesehen werden.“




    2011 wurde die Dorfschule geschlossen. Adriana und Virgil Scripcariu haben eine neue Grundschule eröffnet. In den ersten drei Jahren konnten die Kinder die Schule gratis besuchen. Heute aber müssen bestimmte Gebühren gezahlt werden, die gar nicht unbeträchtlich sind. In diesem Jahr beendet die erste Generation der Agatonia-Schule die Grundschule. Was die Kinder in Piscu in den vier Jahren gelernt haben, erfahren wir von Adriana Scripcariu:



    Die Agatonia Schule ist eine gewöhnliche Schule. Was wir Neues bringen, ist die Tatsache, dass wir, die Manager der Schule, der Kunst mehr Aufmerksamkeit schenken. Ich bin Kunsthistorikerin und mein Mann ist Bildhauer. Die Schule befindet sich in der Nähe einer Bildhauerwerkstatt und des Klosters Ţigăneşti. Die Kinder haben also Zugang zu verschiedenen Kunstformen. Ich hoffe, dass sich der Zeit Liebe für das kulturelle Erbe entsteht.“




    Adriana und Virgil Scripcariu nehmen sich vor, die Projekte in Piscu fortzusetzen. Sie hoffen, dass die Kunst und die Töpferei immer mehr Kinder und Jugendliche anziehen.

  • O altfel de educaţie artistică

    O altfel de educaţie artistică

    Împrejurimile rurale
    ale Bucureştiului au devenit, în ultimii ani, extrem de atrăgătoare pentru
    unele familii tinere, dornice să schimbe poluarea şi traiul agitat al Capitalei
    cu o viaţă mai liniştită, mai curată şi, de ce nu, mai apropiată de multe din
    tradiţiile ţărăneşti, printre care se numără şi anumite meşteşuguri. De
    exemplu, sculptorul Virgil Scripcariu şi soţia sa, istoricul de artă, Adriana
    Scripcariu trăiesc din 2006 în satul Piscu, la 36 de kilometri distanţă de
    Bucureşti, sat care, în trecut, se remarca prin numărul mare de meşteri olari
    care trăiau aici. Această tradiţie artistică a zonei, câmpia liniştită din jur,
    aerul curat precum şi vecinătatea mânăstirii Ţigăneşti i-au făcut pe aceşti
    oameni, cu preocupări artistice, să ridice în satul Piscu, un cămin pentru ei
    şi pentru cei şase copii ai lor. Adriana Scripcariu ne împărtăşeşte acum
    motivele pentru care au plecat din Bucureşti: Pentru noi, părăsirea Bucureştiului a fost
    un lucru necesar. Când am luat decizia, aveam deja doi copii şi simţeam că nu
    le putem oferi la oraş ceea ce le oferim aici: un mediu mai puţin poluat, o
    hrană mai curată, ieşiri în aer timp de mai multe ore. În plus, soţul meu,
    fiind sculptor, avea nevoie de un atelier, de un spaţiu în care să se
    desfăşoare. Am căutat, aşadar, un loc mai liniştit, care să fie şi aproape de
    Bucureşti, căci avem nevoie de oraş în proximitatea noastră. Şi am găsit acest
    sat, s-a întâmplat să fie unul de olari, ceea ce ne-a bucurat foarte mult.
    Pornind de la aceste date, am creat acest context pe care-l găsiţi aici, la opt
    ani de la mutarea noastră.


    Odată
    stabiliţi la Piscu în 2006, Adriana şi Virgil Scripcariu au înfiinţat asociaţia
    Gaspar, Balthazar şi Melchior şi apoi au început să deruleze proiecte
    educative şi culturale, dedicate mai ales copiilor din comunitate. În mod
    surprinzător, atelierele de olărit s-au numărat printre proiectele principale
    derulate la Piscu. Adriana Scripcariu: Pentru
    noi a fost un impas faptul că generaţia de copii pe care noi o găseam aici era
    ruptă cu totul de istoria satului. Nu mai ştiau nimic despre olărit. Cu toate
    că bunicii lor fuseseră toţi olari, ei nu puseseră mâna pe o roată de olar. Era
    o ruptură pe care nu o puteam accepta, aşa că am început prin a organiza şcoli
    de vară pe teme de meşteşuguri, olărit în principal, la care copiii din sat au
    participat în mod entuziast. Atelierele de olărit le-am însoţit şi de scurte
    lecţii de istorie a artei. Apoi, am trecut şi la alte meşteşuguri. În timp au
    începu să ni se ceară şi ateliere pentru copiii care nu sunt din sat şi pentru
    adulţi. S-a lărgit cercul.


    Student preferat al unui mare
    sculptor, Vasile Gorduz, Virgil Scripcariu este la cei 40 de ani ai săi un
    sculptor apreciat şi în ţară, şi în străinătate. Participant la
    Bienala de arhitectură de la Veneţia (2008), cu interpretări după scăunaşul
    rudăresc, şi finalist la Marele Premiu Prometheus pentruOpera Prima din 2009, Scripcariu este
    şi autorul lucrării intitulate Maternitate, aflată în faţa Bisericii
    Anglicane din Bucureşti. De altfel, maternitatea este şi tema cele mai recente
    expoziţii ale sale, Supermam, vernisată recentă la Londra. La Piscu, Virgil
    Scripcariu a găsit liniştea, dar şi stimulentele, creaţiei sale, înconjurat
    fiind de tradiţia unei meserii asemănătoare cu a sa. Virgil Scripcariu: De când ne-am mutat la Piscu, am descoperit o abilitate
    specială a celor de aici, pe care am descoperit-o lucrând cu mulţi consăteni, o
    abilitate de a înţelege şi de a finaliza o lucrare în diferite tehnici. Asta
    vine din moştenirea genetică a acestui sat, faptul că fac olărit de generaţii.
    Mi se pare un fenomen interesant şi cred că mai sunt astfel de comunităţi în
    România al căror potenţial creativ nu este actualizat sau valorificate
    suficient.


    Lipsa de rentabilitate a
    meşteşugului a făcut ca, în timp, cele mai multe familii de olari de la Piscu
    să renunţe la olărit. Din păcate, nici măcar atelierele de olărit organizate de
    familia Scripcariu şi nici entuziasmul copiilor, nu au reuşit să-i convingă pe
    săteni să reia această tradiţie. Virgil Scripcariu: Am colaborat cu un
    olar care nu mai olărise de 25 de ani. Lucrând cu el am descoperit că este unul
    dintre cei mai talentaţi şi pricepuţi. Sunt foarte mulţi care cunosc încă
    meserie, dar nu o mai practică pentru că nu mai au pentru cine s-o practice. Nu există piaţă, deci s-a
    pierdut interesul şi chiar şi antrenamentul lor. Unii sunt mai în vârstă şi-au
    păstrat roţile şi cuptoarele şi mai lucrează din când în când, din inerţie. Mai
    sunt şi cei care au jur în de 50 ani care ar putea să practice acest meşteşug,
    dar a o lua de la zero fără nici o perspectivă e descurajant pentru oricine.
    (…)Nu există încurajare şi preţuire pentru aceste lucruri, pentru că oamenii
    nu privesc aceste activităţi ca pe nişte oportunităţi. Eu sunt convins că peste
    20 de ani, oamenii care ştiu să olărească şi să ţeasă după metode tradiţionale
    vor fi priviţi ca nişte artişti.


    În 2011, o nouă oportunitate s-a ivit pentru
    Adriana şi Virgil Scripcariu. Şcoala din sat a fost închisă, iar ei au putut să
    deschidă o şcoală primară nouă. Deşi este o instituţie privată, în primii trei
    ani a funcţionat gratuit. În ultimul an,
    însă, au fost instituite anumite taxe, doar pentru cei care şi le permit. Şi
    tot anul acesta, Şcoala Agatonia are parte de o premieră: prima generaţie care
    absolvă clasa a patra şi trece la ciclul gimnazial. Ce au învăţat acei copii la
    Piscu, aflăm de la Adriana Scripcariu: Şcoala Agatonia este o şcoală
    obişnuită în sensul cunoştinţelor pe care ne străduim să le transmitem
    copiilor. Ceea ce are ea mai deosebit constă în faptul că ne aflăm într-un sat
    de olari, un sat cu specific puternic de patrimoniu, şi că noi, coordonatorii
    şcolii, avem preocupări artistice. Eu sunt istoric de artă, iar soţul meu este
    sculptor. Practic şcoala se află în proximitatea unui atelier de sculptură, în
    apropiere de mânăstirea Ţigăneşti şi astfel, copiii sunt într-un contact
    nemijlocit cu mai multe forme de manifestare artistică. Sper ca în timp, asta
    să le formeze gustul artistic şi dragostea pentru patrimoniu. Deci ne ajută
    puţin contextul ca să avem această mică şcoală în care copiii să devină mai
    ataşaţi de artă.


    Adriana şi Virgil
    Scripcariu îşi propun să continue proiectele început la Piscu, în speranţa că
    arta şi olăritul vor atrage din ce în ce mai mulţi copii şi tineri.

  • Der Brâncoveanu-Stil in der Kunst und Architektur der Walachei

    Der Brâncoveanu-Stil in der Kunst und Architektur der Walachei

    Die Brâncoveanu-Kunst ist in der Walachei, dem ehemaligen südlichen rumänischen Fürstentum im Mittelalter, in der Architektur, Malerei und in der Bildhauerei vertreten. Der Fürst Constantin Brâncoveanu war zwischen 1688 und 1714 Fürst der Walachei. Diese Epoche hat die anschlie‎ßende künstlerische Entwicklung geprägt. Der Begriff wird für die Kunstwerke, die bis um das Jahr 1730 geschaffen wurden, benutzt. Kunsthistoriker vergleichen die Entstehung dieses Stils mit der westlichen Renaissance. Die Grundsteine des Brâncoveanu-Stils wurden während der 20jährigen Herrschaft des Fürsten Matei Basarab im 17. Jahrhundert gelegt. Während dieser Zeit war die Walachei politisch stabil und die Künste konnten sich entwickeln. In der Periode nach Brâncoveanu hat sich insbesondere die Architektur der Herrenhäuser entwickelt. Die Kunsthistorikerin Adriana Scripcariu über die Brâncoveanu-Kunst:



    In 2014, dem Brâncoveanu-Jubiläumsjahr, haben wir ein Projekt eingeleitet, ein Buch. Wir wollten dem breiten Publikum die Schönheit des Brâncoveanu-Kulturerbes näher bringen. Das Buch ist eine Darstellung mit vielen Bildern, mit vielen einfachen Erklärungen, mit einem Lexikon für die unterschiedlichen Themen der Brâncoveanu-Kunst. Ein Kapitel ist dem Kloster gewidmet, ein anderes dem Schloss. Ein weiteres Kapitel behandelt unterschiedliche Handwerke: Steinmetzarbeit, Tischlerei, Weberei, Goldschmiedekunst. Ein Kapitel ist den Stiftern und den Stiftungen gewidmet. In diesem versuchen wir zu zeigen, wie der Wille der Stifter das ganze Monument beeinflusst. Es gibt Details, die den Baudenkmälern Leben einflö‎ßen. Wir sind mit relativ technischen Erklärungen gewohnt, mit der Grö‎ße, dem Baujahr, dem Namen des Stifters. Die Geschichten, die sich hinter diesen Stiftungen verbergen, werden uns seltener vorgestellt.“




    Bis jetzt wurden viele Bücher über das Brâncoveanu-Kulturerbe geschrieben, über die unterschiedlichen Stifter und über den Bau der wunderbaren Werke. Viele unserer Historiker haben über dieses schöne Kapitel in der rumänischen Geschichte geschrieben. Wozu dann noch ein weiteres Buch darüber? — könnte man sich vielleicht fragen. Insbesondere weil das Buch keine unbekannten Details entdeckt, die von einem Archäologen erforscht wurden. Trotzdem ist das Buch innovativ, der Leser wird verstehen, warum“ — steht im Vorwort des Buches von Adriana Scripcariu Das Brâncoveanu-Kulturerbe für alle“. Die Autorin erläutert weiterhin die Struktur ihres Buchs:



    Wir haben ein Anfangskapitel, das wir »Glossar der Brâncoveanu-Zivilisation in Bildern« genannt haben. In diesem Kapitel erklären wir dem Leser die Hauptelemente der mittelalterlichen rumänischen Mentalität, wer die Bojaren waren, wer die Fürsten waren und wie die unterschiedlichen sozialen Schichten in Kontakt miteinander kamen. Wir erklären die Rolle der Kirche, ein paar theologische Begriffe, die zum Verstehen des Themas beitragen. Am Ende haben wir ein sehr schönes Kapitel, das von der Kunsthistorikerin Luiza Zamora geschrieben wurde und der Kunst nach Brâncoveanu gewidmet ist. Es ist die längste Periode in der rumänischen Kunst, aus der wir viele Baudenkmäler haben. Viele von diesen sind heutzutage leider im Ruinenzustand. Das Buch sei eine angenehme Lektüre, hat man mir schon gesagt, und sehr attraktiv wegen der Bilder. Der Fotograf unseres Projekts ist George Dumitriu, der sich seit Jahrzehnten mit dem Fotografieren der Kulturdenkmäler beschäftigt. Man spürt die Erfahrung und die Herzlichkeit, mit der er gearbeitet hat. Graphisch ist das Buch auch besonders, wir wollten kein herkömmliches Kunst-Album erstellen.“




    Die Sommerresidenzen des Fürsten Constantin Brâncoveanu in Potlogi und Mogoşoaia sowie der Alte Palast in Bukarest sind historische Monumente, die im Brâncoveanu-Stil gebaut wurden. In der religiösen Architektur sind die Grö‎ße und das einheitliche Konzept zu erwähnen. Das Sinaia-Kloster, das Horezu-Kloster und das Antim-Kloster in Bukarest sind einige der wichtigsten religiösen Bauten im Brâncoveanu-Stil. Die Kunsthistorikerin Adriana Scripcariu:



    Man kann sich in die Brâncoveanu-Zivilisation verlieben, wenn man die Details entdeckt und die Ernsthaftigkeit, mit der die Stifter jede kleine Geste behandelten, Gesten, die zusammen die Schönheit, die wir auch heute bewundern, mit sich brachten. Ich denke hier an ein Beispiel, an das Sinaia-Kloster, das von Mihail Cantacuzino gestiftet wurde, nachdem er von einer Pilgerfahrt zu den heiligen Stätten zurückkam. Man kann viele Details über diese Reise und über die Art und Weise, auf der diese Reise in der Seele dieses Stifters Spuren hinterlassen hat, entdecken. Wir können diese auf den Fresken im Sinaia-Kloster wiederfinden.“



    Leider wurden echte Juwelen der Brâncoveanu-Architektur wie die Klöster Cotroceni und Văcăreşti vom kommunistischen Regime Mitte der 1980er Jahre abgerissen. Das Kloster Cotroceni wurde aber in den Jahren 2003-2004 auf demselben Platz wieder aufgebaut.

  • Agatonia-Schule: Traditionelle Handwerke neu erlernt

    Agatonia-Schule: Traditionelle Handwerke neu erlernt

    Der moderne Schulunterricht sieht es als Priorität vor, dass die Schulen mit Computern ausgestattet werden und die Schüler Internet-Zugang bekommen, damit alle mit Höchstgeschwindigkeit über das Weltgeschehen auf dem Laufenden bleiben. Und doch werden in einer Dorfschule in der Gemeinde Piscu, Landkreis Ilfov, die Kinder und auch die Erwachsenen ermuntert, alte, traditionelle Handwerke wieder zu entdecken und den lokalen Kulturschatz kennenzulernen. Adriana Scripcariu, die Leiterin der Schule Agatonia und des Vereins Gaspar, Baltasar und Melchior“, gibt uns mehr Details über die Schule Agatonia, in der Ortschaft Piscu, im Südosten Rumäniens:



    Die Schule Agatonia bietet mehrere Perspektiven auf den Unterricht. Einerseits handelt es sich um eine ordentliche Grundschule, in der wir die normalen schulischen Aktivitäten durchführen. Andererseits ist das Spezifikum unserer Schule, dass wir Aktivitäten fördern, die in Verbindung zum Kulturschatz Rumäniens stehen. Auch in unseren normalen Lehrstunden bringen wir immer Informationen zu diesem Thema. Im Rahmen unserer praktischen Aktivitäten erfahren die Kinder mehr über die Geschichte unserer Ortschaft, sie lernen traditionelle Handwerke wie z.B. das Weben am Webstuhl. In den letzten Jahren haben wir auch mehrere Lehrbücher über den Kulturschatz unserer Region erarbeitet, und wir sind der Ansicht, dass jeder Landkreis ein solches Kulturschatz-Lehrbuch haben sollte. Bis jetzt haben wir zwei Lehrbücher herausgegeben, über die Landkreise Ilfov und Braşov. Das sind interdisziplinäre Lehrmaterialien — sie enthalten Volksliteratur, Informationen über traditionelle Handwerke, Informationen über Bräuche, Traditionen, religiöse Feiertage, so dass die Kinder in der Welt der Kulturwerte, die sie umgeben, besser verankert sind. Unsere Agatonia-Schule in Piscu steht allen offen — viele Kinder- und Erwachsenengruppen aus ganz Rumänien kommen zu uns, um mehr über unseren Kulturschatz zu erfahren und verschiedene traditionelle Handwerke zu erlernen.“




    Der Zweck der Agatonia-Schule ist die Erziehung der jungen Generationen, die das kulturelle Erbe ihrer Vorfahren kennenlernen, verwerten und weitergeben sollten. Als sie die Grundlagen dieser Schuleinrichtung legten wussten Adriana Scripcariu und ihr Ehemann, der Bildhauer Virgil Scripcariu, noch nicht, was sie damit erreichen würden. Adriana Scripcariu:



    Ich kann nicht sagen, dass wir einen genauen Plan hatten; ganz langsam, Schritt für Schritt haben wir dieses Projekt entwickelt. Wichtig war, dass wir uns in einem Dorf niedergelassen haben, wo die alten Traditionen und Bräuche aufbewahrt wurden. Ich habe Kunstgeschichte studiert, mein Ehemann ist Bildhauer, wir entdeckten den Kulturschatz dieses Dorfes, und weil wir auch Kinder haben, wollten wir kulturelle Aktivitäten für alle Dorfkinder initiieren. Im Laufe der Zeit wurde uns klar, wie attraktiv diese Themen sein können, wenn man sich bemüht, sie den Kindern auf interessante, spannende Weise zu präsentieren. Wir haben auch Gruppen aus anderen Ortschaften zu unseren Aktionen eingeladen; die Leute sind hierher gekommen und wir haben wunderbare Stunden zusammengebracht. Wir hoffen, dass die Teilnehmer jetzt die traditionellen Handwerke besser kennen und schätzen.“




    Am Vormittag funktioniert die Agatonia-Schule wie eine ganz normale Grundschule für die Dorfkinder. Am Nachmittag öffnet die Schule ihre Tore für mehr Kinder, in verschiedenen Altersstufen. Es werden interdisziplinäre Aktivitäten durchgeführt, zu spezifischen Themen des rumänischen Kulturschatzes, aber auch zu Themen der Allgemeinbildung im breiteren Sinne. Alle Aktivitäten am Vor- und Nachmittag werden den Kindern aus dem Dorf Piscu kostenlos angeboten. Die Schule Agatonia organisiert regelmä‎ßig, auf Anforderung, gegen bescheidene Summen, weitere Aktivitäten für andere Gruppen von Kindern und Erwachsenen, die an den vorgeschlagenen Projekten teilnehmen möchten — es handelt sich um Workshops zum Erlernen von traditionellen Handwerken oder zum Kennenlernen des lokalen Kulturschatzes. Mit den dafür bezahlten Beiträgen unterstützen diese Gruppen die tägliche Aktivität der Schule. Auf diese Weise sichert der Verein seine Selbstfinanzierung. Wer sind aber die Gäste, die an den Aktionen der Agatonia-Schule teilnehmen? Adriana Scripcariu:



    Unsere Gäste gehören allen Altersgruppen an, vom Kindergarten bis zu Erwachsenen von wichtigen Einrichtungen oder Unternehmen, die hierher kommen, um Teambuilding-Aktivitäten zu machen. Sehr beliebt ist unsere Töpferei-Werkstatt — sie ist typisch für unseren Dorf, der eine uralte Töpferei-Tradition hat. In Piscu können die Gäste auch ihr eigenes Essgeschirr anfertigen und selbst dekorieren. Die Erwachsenen, die uns besuchen, entdecken Keramikgegenstände, gewebte Teppiche und viele andere Objekte, die sie in die Welt ihrer Kindheit zurückversetzen. Das ist eine besondere Erfahrung für jeden von uns, weil unsere Gro‎ßeltern auf dem Lande lebten, und diese Kindheitserinnerungen uns allen sehr lieb und teuer sind. Neben der Töpferei-Werkstatt haben wir auch Bildhauerei-Aktivitäten. In unserer Relief-Werkstatt können unsere Gäste selbst Plastiken aus Ton modellieren. In einigen Stunden können die Teilnehmer versuchen, unter Anleitung des Bildhauers aus Ton einen Gegenstand oder sogar ein Porträt nach einem lebendigen Modell anzufertigen. Diese Erfahrungen sind relativ selten für die modernen Stadtbewohner, und deshalb kommen die Leute gern zu uns. Im Rahmen eines einzigen Besuches können wir mehrere Workshops verbinden, z.B. Relief mit Töpferei und Weben, oder Porträt-Modellieren mit Töpferei, oder aber Malerei auf Keramikgegenständen kombiniert mit Linolschnitt. Wir bieten verschiedene Workshop-Kombinationen an, nach den Wünschen unserer Gäste.“




    Mehr Informationen über die Aktivität der Agatonia-Schule und des Vereins Gaspar, Baltasar und Melchior“ im Dorf Piscu finden Sie auf der Internetseite www.piscu.ro.

  • Meşteşuguri de ieri însuşite azi

    Meşteşuguri de ieri însuşite azi

    Priorităţile învăţământului românesc par să fie dotarea şcolilor cu calculatoare, extinderea accesului elevilor la internet şi alte aspecte care ţin de viteza cu care trebuie să ne conectăm la realităţile de astăzi. Cu toate acestea, o şcoală pe stilul şcolilor vechi săteşti, în satul Piscu din judeţul Ilfov îi încurajează pe copii şi chiar şi pe adulţi să redescopere diferite meşteşuguri şi să se familiarizare cu patrimoniul cultural local.



    Adriana Scripcariu, coordonator al şcolii Agatonia şi al Asociaţiei Gaspar- Baltasar-Melchior ne-a spus ce este şcoala Agatonia, din satul Piscu. “Şcoala Agatonia este o şcoală din mai multe perspective, este în primul rând o şcoală primară, în care desfăşurăm toate activităţile obişnuite într-un astfel de loc, dar avem un anume specific, acela că încurajăm activităţile legate de patrimoniul cultural şi încercăm să introducem informaţii legate de acest subiect în lecţiile noastre obişnuite. Avem activităţile de la abilităţi practice, să spunem, în cadrul cărora noi desfăşurăm activităţi de meşteşug legate de istoria satului nostru sau activităţi legate de meşteşugul ţesutului. Avem de asemenea nişte cărţi realizate în ultimii ani, nişte manuale şcolare despre patrimoniul cultural, gândite zonal: fiecare judeţ, după noi, ar trebui să aibă o astfel de carte. Până acuma am realizat două, pentru judeţul Ilfov şi pentru Braşov. Sunt nişte materiale interdisciplinare, care conţin şi părţi de literatură populară şi părţi de meşteşug şi părţi despre sărbători, despre cunoaşterea evenimentelor religioase care au loc pe parcursul anului, aşa încât copiii să fie mai ancoraţi în universul valorilor culturale care-i înconjoară.Aici este o şcoală şi în sensul mai larg al cuvântului, în sensul în care cei care vin la Piscu pot afla mai multe despre patrimoniul cultural şi pot fi iniţiaţi în diferite meşteşuguri tradiţionale. La această şcoală participă diferite grupuri de copii şi chiar grupuri de adulţi din diverse zone ale ţării.”



    Scopul acestei şcoli este creşterea spirituală a unor generaţii care să ştie să se hrănească sufleteşte din moştenirea preţioasă a înaintaşilor şi să o cultive pentru cei ce le vor urma. Dar Adriana Scripcariu, şi soţul său, sculptorul Virgil Scripcariu nu au ştiut exact unde vor ajunge, când au pus bazele acestui lăcaş: “N-aş putea spune că am avut un plan foarte precis, am construit încetul cu încetul acest proiect, pornind în primul rând de la faptul că ne-am aşezat într-un sat, care avea această tradiţie foarte puternică, care ţine de domeniul trecutului. Eu sunt istoric de artă, soţul meu este sculptor, am început să descoperim patrimoniul acestui sat şi având copii am dorit să iniţiem activităţi care să integreze copiii satului în primul rând şi apoi văzând cât poate fi de atractiv acest subiect dacă este transmis într-un mod adecvat copiilor, ne-am deschis către grupuri din alte localităţi, care au venit şi au petrecut alături de noi câteva ore din care sper că au prins drag de ceea ce înseamnă meşteşug tradiţional.”



    Dacă dimineaţa şcoala funcţionează ca o şcoală obişnuită, pentru elevii satului, după-amiază Şcoala Agatonia îşi deschide porţile, pentru un număr mai mare de copii, de vârste diferite, pentru care sunt organizate cercuri de activităţi extraşcolare, interdisciplinare, punctând diferite teme culturale, de patrimoniu românesc, dar şi aspecte de cultură generală, în sensul mai larg.



    Programul de dimineaţă şi cercurile de activităţi extraşcolare sunt oferite gratuit copiilor participanţi, membrii ai unei comunităţi rurale de la Piscu, o comunitate lipsită de o ofertă educaţională diversificată. Şcoala Agatonia se deschide periodic, la cerere şi către alte grupuri de copii, dar şi adulţi, care doresc să participe la activităţile propuse, workshopuri de iniţiere în diferite meşteşuguri şi familiarizare cu patrimoniul cultural local. Aceste grupuri susţin, prin contribuţia lor, activitatea cotidiană a şcolii. Este modalitatea de autofinanţare, concepută de asociaţie. Am întrebat-o pe Adriana Scripcariu cine sunt cei care le-au călcat pragul. “Pragul ni l-au călcat de la copii de grădiniţă, până la adulţi reprezentanţi ai unor instituţii importante, care au venit în căutarea unor activităţi de teambuilding. Cel mai obişnuit la noi este atelierul de olărit, acesta fiind şi specificul satului, aici aflându-ne în mijlocul unei vechi vetre de olari. Adulţii ajunşi aici redescoperă tot felul de obiecte de ceramică, ţesături, care pe mulţi dintre ei îi duc înapoi în lumea copilăriei, mulţi dintre noi având bunici la sat, iar aceste amintiri ne sunt dragi. Dincolo de atelierul de olărit, avem şi activităţi legate de sculptură. Avem spre exemplu atelier de relief, în care prezentăm participanţilor un obiect pe care îi invităm să-l modeleze în relief sau, şi mai interesant, avem un atelier de portret, în care în câteva ore, împreună cu sculptorul, încearcă să descopere felul în care se realizează un portret în lut, după model viu. Sunt experienţe pe care oamenii au ocazia rar să şe facă şi de aceea aleg să vină la noi. Putem cupla mai multe ateliere în cadrul aceleiaşi vizite: putem să avem atelier de relief combinat cu atelier de olărit şi ţesut. Sau atelier de portret cu atelier de olărit. Sau pictură pe vase ceramice combinat cu linogravură. Avem diferite variante de a combina aceste ateliere, funcţie de dorinţa musafirilor noştri.”



    În curând cei ce vor veni la Piscu vor putea să-şi personalizeze singuri setul de veselă ceramică pe care îl vor realiza. Iar ca proiect de şi mai mare anvergură, şcoala Agatonia se doreşte un promotor al ideii că patrimoniul cultural trebuie să devină materie curriculară, ca un demers de consolidare a spiritului civic.