Pe 1 decembrie 1918, Adunarea
Națională de la Alba Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România. Cei 1228
de delegați confirmau astfel alăturarea românilor din Austro-Ungaria
proiectului României Mari al regilor Ferdinand I și Maria.
1
decembrie 1918, o zi friguroasă de iarnă, a fost o zi a bucuriei. Chiar dacă
festivismul obișnuit de azi ne-ar face să credem că entuziasmul general era
unul moderat, sursele vremii ne arată că mulțimile de oameni se manifestau cu
bucurie deschisă în preajma acelei zile.
Era bucuria marcării unui sfârșit cutremurător, cel al războiului de tranșee,
contopit cu cel al sosirii păcii și al intrării într-o nouă țară, în România
Mare, pentru care milioane de oameni muriseră la fronturile de pe Carpați și
Dunăre.
Bucuria românilor din Austro-Ungaria era justificată și de faptul că
mulți făcuseră războiul în toți cei 4 ani grei, că luptaseră pe fronturi și că
văzuseră moartea în toate formele ei înfricoșătoare. Numai cele 12 bătălii date
pe râul Isonzo, la granița dintre Italia și Slovenia, după mărturiile românilor
ardeleni care luptaseră acolo, fuseseră tot atâtea motive ca oamenii sa salute
pacea din toată inima.
Presa
vremii, corespondențele, jurnalele și memoriile depun mărturie pentru atmosfera
entuziastă din preajma zilei de 1 decembrie 1918. Oamenii voiau să se
organizeze, să înlăture efectele războiului, să readucă pacea, prosperitatea
economică și siguranța personală înapoi. Începutul iernii coincidea și cu
venirea ninsorii și apropierea sărbătorilor de iarnă, iar revenirea la
normalitate făcea ca totul să fie privit cu mare optimism.
Clement Bolfă era din comuna Maieru,
județul Bistrița-Năsăud. În anul 2000, pe când Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română l-a intervievat, el avea 90 de ani. Își aducea aminte că
în 1918, pe când era un copil de 8 ani în clasa I, oamenii mari din jurul lui
erau stâpâniți de bucuria mobilizatoare.
Eram la şcoală şi aveam un învățător, Barnea Ionuc,
şi acela ne-a povestit că trebuia să se ducă la adunare la Alba Iulia, că acolo
era marea adunare, că se unea Ardealul cu Ţara Mamă. Şi apoi a venit şi ne-a
povestit cum a fost şi apoi ne-a învăţat să cântăm, Pe-al nostru steag e scris
Unire, Hora Mare, Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română, că eram
copii. Îmi venea să plâng… Învățătorul ne-a povestit cum s-a unit
Transilvania, cum au strigat atunci să se unească. El când a venit de la Alba
Iulia a făcut serbare aici şi cântam şi mare bucurie a fost pe acele vremi!
Mare bucurie a fost!
Emil Wagner a fost membru al
Partidului Național Țărănesc, înainte de 1918 membru al Partidului Național
Român. L-a cunoscut foarte bine pe Iuliu Maniu, liderul PNȚ, și în anul 2000
avea 104 de ani când își amintea împrejurările care au premers ziua de 1
decembrie 1918. Wagner a făcut parte din delegația care urma să ia legătura cu
Partidul Național Român din Bucovina, trimis de Maniu împreună cu Ilie Lazăr,
un alt lider important al PNȚ. Euforia de atunci însă a fost însoțită și de
momente extrem de tensionate. Wagner își amintea cum în luna august 1918
Alexandru Vaida-Voevod, politician marcant al Partidului Național Român și
deputat în Parlamentul de la Pesta, fusese delegat să ceară independența
Transilvaniei în numele partidului:
În Parlamentul ungar, Vaida a luat cuvântul şi-a cerut independenţa.
Şi-atunci, contele Tisza, care era preşedintele guvernului, a spus că Vaida
este trădător. Atunci a luat cuvântul şi Iuliu Maniu şi a cerut acelaşi lucru. Şi atunci s-a sculat
în Parlament unul din familia Habsburgică, Ferdinand, și a spus nu-i putem învinui pe-aceşti oameni
că sunt trădători de patrie deoarece sânt deputaţii noştri, nu sunt trădători.
Că cer independenţa Transilvaniei este şi normal! Şi s-a cerut ca independența
Transilvaniei să fie supusă la vot. S-a votat, dar acel Habsburg n-a votat. Dar propunerea lui i-a scăpat pe
Iuliu Maniu şi pe Vaida și n-au fost executaţi, contele Tisza cerea executarea lor.
Prezența femeilor pe scena Marii Uniri
a fost una nu mai puțin importantă decât a bărbaților. Mamele, soțiile,
surorile, fiicele marilor bărbați români de la 1 decembrie 1918 nu au fost mai
prejos decât fiii, soții, frații și tații lor. Lucia Mihaly de Apșa, fiica unui
mare avocat român, își amintea că ea a cusut tricolorul pe care l-a arborat pe
balconul casei lor din Sighet, în Maramureș. Pe acel drapel, noii funcţionari
au jurat pentru statul român după 1 decembrie 1918.
În 1918 a venit fratele meu din Cluj și a adus un drapel de
la Iuliu Maniu, i l-a adus mamei. Şi eu l-am cusut cu mătasă colorată şi cu
asta mergeam cu fratele la piaţa în mijlocul oraşului. Şi acolo au fost
delegaţii, au venit din fiecare sat să plece la Alba Iulia şi pe fratele meu a
făcut jurământul şi a spus fiecare că nu se-ntoarce fără rezultat. Pe urmă ei
au plecat, care pe jos, care pe căruţă, sau călare pentru că ungurii n-a lăsat
la trenuri să meargă la Alba Iulia. Şi-a plecat şi fratele, şi ducea steagul,
cu Ilie Lazăr. Și când s-a întors fratele, am pus pe balcon drapelul, era 24
octombrie.
Ce bucurie mai mare poate fi atunci
când un război ucigător de 4 ani se termină? Mai ales atunci când se termină cu
o țară nouă.