Imposibil de suportat, violenţa domestică este la
fel de dificil de descris, chiar şi atunci când eşti doar un martor pasager sau
un terapeut implicat în recuperarea victimelor. Asimilată în general
abuzurilor fizice, violenţa în cadrul familiei ia şi alte forme: violenţă
economică – adică crearea deliberată a dependenţei financiare a victimelor -,
violenţa socială – izolarea victimei faţă de rude şi prieteni -, violenţa
verbală – repetarea unor insulte care
reduc stima de sine – sau violenţa sexuală, echivalentă în multe cazuri cu
violul marital. Toate aceste forme, precum şi altele, sunt reglementate în
România prin legea 217/2003, lege
specifică din Codul Civil care se referă la prevenirea şi combaterea violenţei
în familie. Era nevoie de o astfel de lege într-o ţară unde agenţia UE
responsabilă cu monitorizarea respectării drepturilor fundamentale – Fundamental
Rights Agency – indică faptul că una din patru femei a fost agresată fizic sau
sexual de partenerul său, în 2015. Dintre
acestea, peste 70% nu au raportat episoadele de violenţă către autorităţi.
Unele dintre motive sunt cuprinse chiar în legislaţie, imperfecţiuni ale legii
217/2003 aşa cum le consideră Andreea Bragă, preşedinta Centrului Filia,
organizaţie non-guvernamentală care luptă împotriva inegalităţilor de gen.
Din 2012, această lege s-a
modificat, fiind introdus şi ordinul de protecţie, un instrument absolut
necesar pentru protejarea victimelor violenţelor. Legea prevede şi servicii pentru victimele
violenţei în familie precum şi alocarea unor resurse financiare necesare. Dar,
de multe ori, aceste resurse nu au fost realocate de la bugetele locale. De
aceea, uneori, ne aflăm în situaţia în care 13 judeţe nu au nici un adăpost
pentru victimele violenţei în familie. De altfel şi ordinul de protecţie,
introdus de-abia în 2012, nu asigură protecţia imediată. Reţeaua de Combatere a
Violenţei Împotriva Familiei, o reţea de 24 de ong-uri din care face parte şi
fundaţia noastră, a făcut o monitorizare
a implementării acestui ordin din 2012. Rezultatele ne arată că, în medie,
durează 33 de zile ca acest ordin să fie emis de la data depunerii cererii.
În ultimul an, deşi la
numărul de urgenţă 112 au fost înregistrate circa 150.000 de apeluri care
reclamau acte de violenţă domestică, doar o mie de ordine de protecţie au fost
emise. În plus, demersurile juridice prin care legea ar trebuie să protejeze
victima sau să pedepsească agresorul sunt îngreunate din cauza birocraţiei care
trebuie suportată, cel mai adesea, tot de victimă. De pildă, în cazul unui
proces întregul probatoriu cade pe umerii ei, în mare parte. La asta se adaugă
percepţia de multe ori bănuitoare a comunităţii, dar şi reticenţa autorităţilor
de a emite ordinul de interdicţie din diverse motive. Andreea Bragă revine la
microfon cu alte detalii: Victima
este, de multe ori, blamată de către anturaj sau de către familie prin
comentarii de genul Dar tu ce-ai făcut, că doar nu te bătea degeaba?. Chiar
şi atitudinea autorităţilor este, de multe ori, ostilă sau descurajantă. Au
fost cazuri în care victimele şi-au retras plângerea şi din cauza comentariilor
unor poliţişti. Există o rezistenţă de genul Ce facem cu dreptul de
proprietate al agresorului? Cum să-l dăm afară din locuinţa proprie? Dar aici
nu e vorba de încălcarea dreptului la proprietate, ci de dreptul superior al
victimei de a fi în siguranţă. Acum, în timpul celor 33 de zile cât durează
emiterea unui ordin, victima continuă să locuiască cu agresorul sau, dacă se
adăposteşte la rude sau la prieteni, ea rămâne în contact cu agresorul care
poate să ia legătura cu ea, să o ameninţe sau, dimpotrivă, să se poarte foarte frumos. Prin
urmare, victimele sunt, uneori, descurajate să continue acţiunea în instanţă.
Indiferent dacă
apelează la justiţie sau renunţă la această iniţiativă, multe femei agresate
caută sprijin la asociaţiile caritabile, cum ar fi Asociaţia ANAIS. Aici,
victimelor li se oferă consiliere juridică pentru pregătirea dosarului ce
urmează a fi prezentat instanţei şi, mai ales, consiliere psihologică în
şedinţe de psihoterapie individuală sau încadrul grupurile de suport.Dar chiar şi în acest cadru sigur şi empatic, vindecarea rănilor interioare
durează foarte mult, violenţa psihologică având urmările cele mai insidioase
asupra femeilor. Mihaela Mangu, preşedinta ANAIS: Multe dezvoltă atacuri de panică din cauza faptul că petrec mult
timp, în tensiune, alături de un agresor. Ajung să le fie teamă să se mişte sau
să facă vreun gest pentru a nu-l provoca pe agresor. Trăind atâta timp în
tensiune şi în teamă, după ce te eliberezi rămâi cu obişnuinţa de a crede că
ceva rău e pe cale de a se întâmpla. Stima de sine este un aspect psihologic
care este, de la început, cel mai afectată. Îţi spune mereu că eşti proastă, că
nu eşti bună de nimic, că nu te vei descurca singură. Toate astea repetate
zilnic duc la scăderea stimei de sine şi asta duce la acceptarea situaţiei de
violenţă.
La sfârşitul
lunii februarie, Parlamentul României a ratificat convenţia Consiliului Europei
privind violenţa împotriva femeii şi violenţa domestică, document cunoscut şi
sub titulatura Convenţia de la Istanbul. Care sunt principalele ei prevederi aflăm
de la Andreea Bragă, preşedinta
Centrului Filia: Este
necesară introducerea ordinului de protecţie de urgenţă emis în 24 de ore.
Convenţia de la Istanbul îl numeşte ordin de interdicţie de urgenţă şi, în
anumite cazuri de violenţă, este eliberat de autorităţi imediat de a avut loc
episodul violent. Un alt lucru important este faptul că această convenţie
admite faptul că majoritatea victimelor violenţei domestice sunt femei şi
subliniază faptul că violenţa împotriva femeilor este rezultatul relaţiilor
inegale istorice dintre femei şi bărbaţi. Ratificarea acestei convenţii
presupune şi prevenirea violenţei. Speram că vor fi introduse în programa
şcolară cursuri legate de egalitatea de gen, de respectul între parteneri, de
rezolvarea conflictelor prin non-violenţă, de recunoaşterea violenţei împotriva
femeilor.
În următoarea
perioadă, România trebuie să-şi armonizeze legislaţia pentru a implementa
această convenţie.