Multe clădiri din Bucureşti au o istorie,
adesea, prea puţin cunoscută. Dar atunci când o clădire cu rol militar devine
peste secole spaţiu cultural, trecând prin funcţionalitatea de spaţiu de
detenţie şi, mai apoi, spaţiu industrial, este aproape o datorie ca această
istorie să fie împărtăşită celor ce îi calcă pragul. Aşa s-ar putea rezuma ceea
ce s-a întâmplat cu Malmaison din Calea Plevnei nr 137 C (Bucureşti), devenită
spaţiu de artă contemporană. Iar cea mai
recentă realizare este o instalaţie performativă Izolare într-o serie de stări
liminale (Isolation in a Series of Liminal States).
Alex Radu, fondatorul spațiului de
artă contemporană SAC, co-producător al
instalaţiei, ne-a vorbit despre acest proiect: Eram în dialog de
multă vreme, respectiv de doi ani cu Simona Deaconescu, pentru a face un
performance sau o instalaţie performativă împreună. Anul trecut discutam de un
lecture-performance, despre embodying knowledge şi practicile curatoriale din
jurul noţiunii de embodying knowledge, până la practicile ei curatoriale. Anul
acesta, odată cu deschiderea atelierelor Malmaison şi SAC la Malmaison, istoria
clădirii a contat foarte mult pentru noi şi Simona a propus această temă a
izolării şi corpul în starea de izolare, să spunem, ancorat iniţial în
temporalităţile istorice, în care în clădire a funcţionat un centru de detenţie
temporară. Acesta a fost punctul de pornire. Ideea a fost de a construi o
instalaţie performativă în sit real, adică ancorată în istoria locului. Vorbim
de al Doilea Război Mondial când aici a funcţionat un centru special de anchetă
şi detenţie pentru cei bănuiţi de spionaj pentru ruşi şi pentru englezi,
respectiv, după aceea a funcţionat un centru de detenţie temporară pentru duşmanii
poporului, din perioada comunistă. În acea perioadă au trecut (.n.r.pe
aici) Coposu, Iuliu Maniu (lideri unui partid care s-a opus instaurării comunismului
în România – n.r.).
Fondată în 1847, de Gheorghe Bibescu,
clădirea a fost supraetajată după un incendiu și redată în folosință câțiva ani
mai târziu. Cunoscută în epocă și drept Cazarma Sf. Gheorghe, după biserica de
vizavi, a fost rebotezată de Cuza după unul dintre domeniile preferate ale
împăratului Napoleon al III-lea. Alex Radu a detaliat: Afost prima cazarmă militară a
Bucureştiului de cavalerie, apoi Alexandru Ioan Cuza a rebotezat-o Malmaison,
în onoarea lui Bonaparte al III-lea care avea un castel cu acest nume în Fanţa,
pentru că în acea perioadă tot know how-ul privind organizarea pentru şcoala
militară şi tribunalul militar era importat din Franţa, pe urmă a fost şcoală
militară, apoi tribunal militar şi apoi acest centru de detenţie temporară.
Ca închisoare comunistă, Malmaison a fost folosită
ca centru de anchetă și deținere, în anii ’50, aici fiind aduse personalități
precum Iuliu Maniu, Corneliu Coposu și, mai târziu, lideri comunişti căzuţi în
digraţie, precum Ana Pauker. Pornind de la răceala clădirii şi de la ideea de
izolare a corpului, o echipă diversă a colaborat pentru a exprima cât mai
adevărat ce inspiră şi ce reprezintă acest edificiu, prin instalaţia
performativă Izolare într-o serie de stări liminale (Isolation in a Series
of Liminal States). Alex Radu: La
această instalaţie performativă a lucrat o întreagă echipă multidisciplinară,
au fost implicaţi Simona Deaconescu, coregrafă, Vlaicu Golcea, compozitor, doi
arhitecţi, Justin Baroncea şi Maria Ghement, un artist plastic, Ramon Sadîc,
cinci performeri, am avut alături de noi un istoric, care a făcut o muncă
extraordinară, săpând în toate arhivele după memorialistica pe care o şi
folosim ca memorii a celor care au trecut pe aici în stare de izolare, în
centrul de detenţie, de-a lungul timpului şi materialul pe care l-am folosit în
instalaţia performativă. Şi un antropolog.
Pentru realizarea instalaţiei a fost
documentată şi perioada de după 1977, când aici a funcţionat Iprochim, un
institut de cercetare în domeniul chimiei. Ce a rezultat ne-a spus Alex Radu: E un performance care îţi imprimă o stare profundă, în mod cert.
Simona împreună cu performerii reuşeşte
practic să expandeze anumite momente, când corpul nu mai este doar mişcare şi
doar prezenţă performativă şi devine imagine. Acest şir se repetă şi în
celelalte intervenţii în spaţiul respectiv: sunetul şi instalaţia realizată de
Vlaicu nu mai este doar un simplu sound, devine spaţiu în sine, un spaţiu
imersiv atât pentru performeri, cât şi pentru vizitatori. Iar intervenţia lui
Ramon Sadîc, nemediată, direct pe perete, în creion şi scrijelituri, are o
funcţie în egală măsură performativă, nu mai este doar reprezentare, iar
intervenţia arhitecţilor, practic acea idee cu vestele purtate pe care sunt
texte din aceste memorii, aduce pur şi simplu vizitatorii, în ceea ce denumim
realtime composition, într-o compoziţie în timp real. A fost un efort colectiv,
o creaţie colectivă.
Într-o realitate care ne-a forţat să
abordăm corpul şi izolarea altfel, spectatorul observă în acest demers
performativ, vizual și arhitectural, ce conectează fragmente din istoria
complexă a Malmaison cu situația corpului din prezent, elemente precum menținerea
corpului în stare de alertă şi o altă raportare la timp, detalii de care poate
că nu eram atât de conştienţi în perioada pre-pandemică.
