Radio România Internațional

Tag: Alexandru Andrieş

  • Gegenkultur im kommunistischen Rumänien: subtile Ironie und kontrollierte Subversion

    Gegenkultur im kommunistischen Rumänien: subtile Ironie und kontrollierte Subversion

    Diese Vorschriften wurden von den kommunistischen Aktivisten, die für Kultur und Zensur zuständig waren, geschrieben. Sie zielten zwar überwiegend auf die Hochkultur ab, doch die nicht herkömmlichen Kulturformen wurden an den Rand gedrängt und materialisierten sich meist in das, was wir als Gegenkultur kennen.



    Neben Klassik und Opernmusik manifestierte sich die Gegenkultur vor allem in den Bereichen Rock, Jazz, Blues und Volksmusik. Die Popmusik erwies sich damals als die konformistischste in der kommunistischen Zeit, streng nach dem Kanon. Künstler, die versuchten, Stile au‎ßerhalb des Kanons anzunehmen, gab es aufgrund des schwierigen Zugangs zu den Inspirationsquellen recht wenige. Aus diesem Grund waren Versuche, durch Musik Botschaften zu vermitteln, die nicht den offiziellen kulturellen Richtlinien entsprachen, damals eher selten.



    Dennoch entstand die Gegenkultur aus dem Bedürfnis der Menschen nach Freiheit im Schöpfungsprozess. Ihre Inspirationsquellen wie Beatmusik, Rock, Blues und Jazz aus dem Westen wurden zusammen mit anderen westlichen Produkten, die auf dem kommunistischen Markt wirklich schwer zu finden waren, wie Kleidung, Kosmetik und Schmuck, nach Rumänien geschmuggelt. Neben all diesen Gütern schmuggelten ausländische Studenten Vinylplatten nach Rumänien — mit Musik, die im Ausland produziert wurde.



    Eine weitere Inspirationsquelle für die musikalische Gegenkultur Rumäniens waren die Jazz- und Rockmusikprogramme von Willis Conover und Cornel Chiriac, die von den Sendern Voice of America bzw. Radio Freies Europa ausgestrahlt wurden.



    Noch wichtiger als die Musik war die Poesie, und die von der damaligen rumänischen Gegenkultur vorgeschlagenen Verse hatten die Ironie als Hauptmerkmal, um Ideen und kritisches Denken zu stimulieren. Der starke Lebensmittelmangel und die extrem düstere Atmosphäre der 1980er Jahre waren eine wichtige Inspirationsquelle für die nonkonformistischen Dichter der damaligen Zeit. Obwohl das kommunistische Regime schlie‎ßlich ein paar Zugeständnisse machte, die die Jazzfestivals von Sibiu (Hermannstadt) und Costineşti erlaubten, war die düstere Realität überall sichtbar. Der Historiker Sorin Antohi erinnert sich an diese düstere Zeit in der Geschichte Rumäniens.


    Ich erinnere mich an eine Episode aus der Zeit der schweren Nahrungsmittelknappheit, die Rumänien damals in der kommunistischen Epoche heimsuchte. Ich war gerade vom Jazzfestival in Sibiu im Jahr 1980 mit ein paar Freunden zurückgekehrt. Wir waren auf dem Weg nach Iaşi im Nordosten Rumäniens und mussten in Ploieşti, im Süden, umsteigen. Während wir die Stadt durchquerten, um zu einem anderen Bahnhof zu gehen, sahen wir Menschen in der Nähe eines der grö‎ßten kommunistischen Supermärkte, die sich drängten und schubsten, um Butter zu kaufen. Wir sahen kleine wei‎ße Pakete in der Luft fliegen und wussten zunächst nicht, was es war. Dann stellten wir fest, dass die Kommunisten die 200-Gramm-Pakete Butter in zwei Hälften geschnitten hatten, damit sie an so viele Kunden wie möglich verkaufen konnten. Die Leute, die wir sahen, kämpften also heftig für 100 Gramm Butter.“



    Im kommunistischen Rumänien führte die Zensur bestimmte Formen des musikalischen Ausdrucks ein, was einige der Künstler dazu veranlasste, zu versuchen, sie zu vermeiden. Einer dieser Künstler war der Architekt und Sänger Alexandru Andrieş, ein Aushängeschild der musikalischen Gegenkultur in den 1970er und 1980er Jahren. Zwei seiner Songs waren durchschlagende Hits, nämlich Was für eine schöne Stadt“ und In den Nachrichten“. Im ersten Song deutete Andrieş auf die allgegenwärtige Existenz von Fabriken und Industriewerken hin, die überall zu sehen waren und gegen die Prinzipien und Trends der modernen Städtebauplanung verstie‎ßen. Gleichzeitig enthielt der Text des Liedes ironische Kommentare, die sich an die Privilegierten des Regimes richteten, die in Stadtvierteln lebten, die weitaus besser versorgt waren als die Schlafstätten der Durchschnittsbürger. Der zweite Song, In den Nachrichten“, war kein subversiver Song, sondern ein Pastiche. Das Lied wurde später, in den 1980er Jahren, subversiv, als die Nahrungsmittelkrise die rumänische Bevölkerung traf. Im Text wird das Wort Telejurnal“ (Nachrichtensendung im Abendprogramm des damaligen Fernsehens) auf caşcaval“ (Gelbkäse nach Emmentaler Art) gereimt, den man nur noch in Propagandasendungen im Fernsehen erblicken konnte, denn in den Läden gab es fast nichts mehr zu kaufen.



    In einer kürzlich abgehaltenen Konferenz erinnerte sich Alexandru Andrieş daran, wie er eine Leidenschaft für die Musik entwickelte, die den Mainstream herausforderte oder verballhornte:



    Ich muss zugeben, dass es einerseits reines Glück war, als die Schwester meiner Mutter, meine Tante, 1966 durch Heirat in die USA auswanderte. Und so hatte ich Zugang zu Büchern und LPs, die hier unerreichbar waren. Ich erinnere mich, dass das Smithsonian Museum eine Art Vinylausgabe amerikanischer traditioneller Musik herausgegeben hat, eine Enzyklopädie, es gab Aufnahmen von 1900 bis heute, mit der Musik von Afroamerikanern, die Blues sangen, mit der Musik der Indianer. Ich wollte diese Enzyklopädie haben und ich wusste nicht, dass es sich tatsächlich um eine Box mit Vinyl-LPs handelte, die sehr schwer wog. Kein Wunder also, dass die Behörden mich herbeigerufen haben, um ihnen zu sagen, was das mit der gro‎ßen Kiste war, die ich aus den USA erhalten hatte.“




    Englisch war ein wichtiger Bestandteil der musikalischen Gegenkultur. Andrieş erinnerte sich, dass der Musiklehrer im Unterricht ziemlich oft einen Plattenspieler mitbrachte und die Musik von den Rolling Stones spielte. Für Andrieş sorgte jedoch die Tatsache, dass Englisch die Sprache der Lieder war, für gro‎ße Unzufriedenheit, und das beeinflusste den Künstler stark.



    Mich störte ungemein, dass ich nicht auf Rumänisch hören konnte, was ich in anderen Sprachen hörte. Und ich wurde deswegen sauer. Natürlich interessierte mich die rumänische Unterhaltungsmusik überhaupt nicht, mit all ihren langweiligen Texten und mit all den Leuten, die ihren Lebensunterhalt damit verdienten, solche Lieder zu schreiben, Songwritern und Sängern, die keine Probleme mit der Zensur hatten. In der damaligen rumänischen Unterhaltungsmusik gab es nur zwei Varianten: Entweder gab es Texte, die nichts Besonderes vermittelten, oder es gab Gedichte von klassischen rumänischen Dichtern, deren Werk veröffentlicht worden war. Und das war der Hauptgrund, warum ich mir sagte, warum nicht einige Songs so schreiben, wie ich sie gerne hören würde. Ich hätte nie gedacht, dass ich sie live vor dem Publikum singen würde.“




    Die Produkte der musikalischen Gegenkultur der 1980er Jahre waren eine Zeitlang auch nach 1989 noch beliebt. Und das nicht aufgrund der Relevanz, die sie heute — noch? — haben mögen, sondern wegen ihres damaligen subversiven Wertes.

  • Muzică și contracultură în România comunistă

    Muzică și contracultură în România comunistă

    Regimul comunist din România a impus norme aspre în toate sferele activității sociale. Nici cultura nu a fost iertată, directivele oficiale fiind denumite ”canon” și stabilite de activiștii culturali și de cenzură. Canonul a funcționat în cultura înaltă, iar formele culturale care ieșeau din tipar erau marginalizate și se constituiau în cultura subterană, denumită și contracultură.



    În afara muzicii simfonice și a operei, contracultura s-a manifestat cel mai mult în muzica rock, jazz, blues și folk. Muzica pop a fost cea mai conformistă, motiv pentru care era agreată de canonul oficial. Dar și în rock, jazz, blues și folk artiștii care au încercat să exprime un stil în afara canonului au fost puțini din cauza dificultății accesului la surse de inspirație. Din acest motiv, încercările de a compune mesaje libere de directivele culturale oficiale erau reduse. Cu toate acestea, contracultura s-a născut ca o nevoie a libertății de creație și de expresie resimțite natural de oameni.



    Sursele ei de inspirație, adică muzica beat, rock, blues și jazz din Occident editată pe discuri, au pătruns în România odată cu traficul de produse obișnuite de consum precum hainele, încălțămintea, cosmeticele, bijuteriile. În afara celor care făceau acest comerț ilicit, studenții străini care studiau în România aduceau discuri cu muzică inexistentă pe piața românească. O a treia cale de pătrundere a surselor de inspirație pentru contracultura muzicală din România au fost emisiunea de jazz de la postul de radio Vocea Americii realizată de Willis Conover, și emisiunea de rock de la postul de radio Europa liberă realizată de Cornel Chiriac.



    La fel de importantă ca muzica, ori poate mai importante, erau versurile pe care contracultura le propunea. Ironia era cea mai folosită formă de exprimare, ea era cea care stimula ideile și gândirea. Marea penurie alimentară și atmosfera extrem de apăsătoare a anilor 80 făceau ca versurile să devină foarte relevante pentru muzica artiștilor nonconformiști. Cu toate că regimul a făcut mici concesii contraculturii muzicale permițând organizarea festivalurilor de jazz de la Sibiu și Costinești, care nu însemnau liberate ci numai un spațiu periferic de exprimare, realitatea dură izbea pe oricine la tot pasul. Istoricul Sorin Antohi are un reper foarte clar în memorie legat de începutul crizei alimentare.



    ”Pentru mine, criza generală de bunuri de consum este simbolizată exact de revenirea de la Festivalul de Jazz de la Sibiu din 1980 cu prieteni. Mă duceam la Iași, am schimbat trenul și gara la Ploiești. Între cele două gări, în întunericul dimineții, am văzut că era o luptă destul de îndârjită în jurul unor obiecte care circulau prin aer la magazinul care se numea BIG (băcănie, industriale, gospodina), parte a unei rețele. Lupta era pentru jumătăți de pachete de unt, nu pentru pachete întregi.”



    Formele de exprimare muzicală din România comunistă impuse de cenzură au făcut ca unii artiști să încerce să le evite. Unul dintre acei artiști a fost arhitectul Alexandru Andrieș, reprezentant important al contraculturii muzicale din anii 70 și 80. Două melodii ale sale au fost mari succese, Ce oraș frumos și La Telejurnal. În primul cântec, Andrieș făcea aluzii la omniprezența fabricilor și a uzinelor care nu se potriveau cu principiile și tendințele urbane. În același timp erau ironizați și cei privilegiați care locuiau în cartiere cărora li se acorda atenție mai mare. Cel de-al doilea cântec, La Telejurnal, nu a fost un cântec subversiv ci o pastișă. A devenit subversiv mai târziu, în anii 80, când criza alimentară a lovit România. Într-o conferință publică recentă, Andrieș își amintea cum a început pasiunea sa pentru muzica neoficială.



    ”Trebuie să recunosc că pe de-o parte am avut mare noroc din cauză că sora mamei mele, mătușa mea bună, a plecat în 1966 în SUA prin căsătorie. Și am avut acces la cărți și discuri care nu se găseau aici. Țin minte că Muzeul Smithsonian a editat pe vinil un fel de enciclopedie a muzicii tradiționale americane, înregistrări de la 1900 încoace, cu muzică a negrilor care cântau blues, cu muzică a pieilor roșii. Bineînțeles că am vrut acea enciclopedie, nu mi-am dat seama că însemna cam o cutie cu discuri de vinil foarte grele. Și bineînțeles că am fost chemat de către autorități să spun ce era cu cutioiul ăla primit din SUA.”



    Limba engleză era o componentă de bază a contraculturii muzicale. Andrieș își amintea că la orele de engleză, profesoara sa din liceu aducea adesea un pickup și le punea elevilor discuri cu Rolling Stones. Însă pentru Andrieș faptul de a cânta în engleză l-a nemulțumit profund, ceea ce l-a marcat ca artist.



    ”La mine, cel mai important lucru a fost că nu puteam să ascult în românește ce ascultam în alte limbi. Chestia asta mă scotea din sărite. Evident că nu mă interesa muzica ușoară românească, cu textele acelea insipide și cei care trăiau din ea, compozitorii și cântăreții, nu voiau să aibă probleme cu cenzura. Existau două variante: ori erau texte care nu spuneau nimic în mod special sau poezii din poeți clasici români care fuseseră publicați. Și ăsta a fost principalul motiv pentru care am zis să fac eu niște cântece cum mi-ar plăcea mie să aud. Nu m-am gândit niciodată că o să ajung să le cânt vreodată în public.”



    Produsele contraculturii muzicale sunt gustate de public și după 1989. Nu pentru relevanța lor actuală ci pentru valoarea lor de atunci.


  • Rock şi contestaţie în comunism

    Rock şi contestaţie în comunism

    Muzica rock în România a fost în anii 1970-1980 un mod de diferenţiere de ceea ce se cânta oficial. Unii artişti rock au încercat chiar mai mult, şi anume o formă de contestare a stării de fapt. Împrumutat din Occident la jumătatea anilor 1960, beat-ul românesc a avut manifestări timide, din el dezvoltându-se rockul anilor 1970. Canonul muzical oficial, cel al politicii culturale, era cel al aşa-numitei ”muzici uşoare” căreia i se dedicau festivaluri ample, aşa cum au fost ”Cerbul de Aur” şi ”Mamaia”. Formaţii precum Phoenix, Sfinx, Timpuri Noi şi artişti ca Dorin Liviu Zaharia, Alexandru Andrieş, Mircea Florian au încercat să ridiculizeze muzica oficială care sufoca libertatea de creaţie şi racordarea la muzica din Occident.



    Am discutat cu Emil Ionescu, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, despre rock şi contestaţie în anii 1970-1980: ”Am fost impresionat de tema sau filonul, cum dorim să-i spunem, contestaţiei, a dorinţei celor care făceau acest tip de muzică de a se diferenţia, de a-şi afirma o identitate distinctă de identitatea muzicienilor care făceau canonul muzical al epocii. Din acest punct de vedere, pentru mine rockul românesc a fost un semnal foarte puternic de liberalism, inclusiv, politic, de dorinţă de contestaţie a establishment-ului din acel moment.



    Lucrurile acesta au contat pentru că, spre deosebire de poezie care are totuşi putere de pătrundere mai mică în public, muzica, rockul în mod special, sunt capabile să dinamizeze şi să influenţeze şi ideologic tinerii. Cred că muzica este din acest punct de vedere mult mai pătrunzătoare. Vorbesc despre cîteva compoziţii ale trupei Sfinx, în mod special Nu ne temem”, apoi Horă de băieţi”. Apoi arăt ce făcea Sfinx când nu făcea contestaţie şi aici este inevitabilă referirea la Şir de cocori”, o piesă admirabilă. Perioada anilor 1980, pentru mine, marele simbol al contestaţiei rock este Iris, în mod special cu piesa Trenul fără naş”.”



    Posibilităţile de contestare erau, totuşi, reduse, artiştii erau conştienţi că trăiau în comunism, regim prin esenţa sa înalt represiv şi genocidal. Ei nu trebuia să treacă nişte limite. Emil Ionescu s-a referit la natura acelor limite: ”Este greu de precizat care erau limitele, cum erau gândite de către regim. Este evident că regimul lua la cunoştinţă de ceea ce se producea şi de ceea ce se cânta. Acest lucru este pentru mine foarte clar. Ceea ce este foarte important este că acei băieţi Sfinx şi Iris, mai înainte Phoenix, chiar exprimau o contestaţie. Uneori o exprimau în forme subversive, alteori contestau în direct. Perioada Phoenix a fost o perioadă de contestaţie directă, piesa Mamă, mamă” şi altele. Trenul fără naş”, în perioada aceea, toată lumea înţelegea ce era, se ştia cine era naşul. Horă de băieţi” este o contestaţie camuflată prin textul lui Arghezi. Tot la Sfinx avem o contestaţie muzicală de un rafinament extraordinar în Nu ne temem”. De această dată avem de-a face cu expresivitatea.”



    În general, pentru a avea succes, o melodie trebuie să aibă şi muzica şi textul atractive. Dar pentru a contesta realitatea comunistă textul trebuia să fie cu mult mai bun decât de obicei. Emil Ionescu: ”A fost mai important faptul că versurile au fost cântate. În momentul în care vii cu un text ca Mamă, mamă” sau Totuşi sunt ca voi” sau Hora de băieţi” şi cânţi într-un club se realizează, prin faptul că sunt 2-300 de oameni, o coeziune care ţine şi de text şi de muzică. Este în cele din urmă coeziunea aceea sufletească cu nişte valori. Perioada de maximă realizare artistică a celor de la Phoenix nu este perioada de maximă contestaţie ci este perioada în care Phoenix s-au reinventat, s-au redescoperit, aveau nevoie să facă asta pentru că nu mai puteau cânta nicăieri, erau refuzaţi la radio, în casele de cultură. A trebuit să se reconstruiască, indiscutabil, cu acel textier de geniu care este poet, Şerban Foarţă, a dat un suflu nou.”



    Phoenix a fost formaţia rock considerată cea mai rebelă, membrii ei părăsind România în 1977. În urma lor rămânea ”Cantafabule”, un dublu LP, considerat cel mai bun album rock românesc din toate timpurile. Dar formaţia a cunoscut şi o perioadă în care nu a mai contestat canonul, în anii de dinaintea plecării. Emil Ionescu s-a referit şi la anii 1980, anii cei mai cenuşii: ”Capodopera rockului românesc nu intră direct în vederile tematicii mele. Contestaţia apare în momentul în care te opui unor forme consacrate atunci, ale canonului ideologic şi muzical. Phoenix nu contestau acolo ceva, ei afirmau o identitate nouă acolo se năştea etno-rockul românesc, îşi afirmau o identitate nouă care însă mergea pe o linie ce nu putea fi contestată de partid. Partidul nu le mai putea spune că ce cântau ei era ceva nepermis. În texte era menţionat un Ev Mediu, animale fabuloase, iar muzica lor, foarte interesantă şi sofisticată, era un nou stil. Lumea era teribil de cenuşie în anii 1980, asta face cu atât mai mult valoarea de contestaţie a unor piese cum ar fi Trenul fără naş.” Acest tip de muzică în acei ani crunţi a avut o şi mai mare valoare. Era ceva deosebit să faci ce făceau aceşti băieţi, când totul era cenuşiu şi nimeni nu vedea nicio perspectivă de mai bine.”



    Rockul şi contestaţia au mers împreună în România partidului comunist. Însă fiecare cu limitările şi autolimitările sale.

  • Recital special Alexandru Andrieş la Gala Premiilor Radio România Cultural

    Recital special Alexandru Andrieş la Gala Premiilor Radio România Cultural

    Un tip modest şi extrem de simpatic şi interesant, care nu conteneşte să se mire că vine lumea să-l vadă -se autocaracterizează Alexandru Andrieş, artistul care va susţine un recital special la Gala Premiilor Radio România Cultural, ediţia a XIX-a, care va avea loc luni, 18 martie, la Teatrul Odeon.

    Este unul dintre cei mai difuzaţi interpreţi români la Radio România Cultural, fiind mereu în topul preferinţelor ascultătorilor noştri, iar prezenţa sa în cadrul Galei va fi o bucurie în plus pentru cei ce vor avea prilejul să îl asculte live în sala teatrului, on air pe frecvenţele din toată ţara sau online pe www.radioromaniacultural.ro.

    A debutat solistic în 1974, bilanţul acestor 45 de ani fiind unul impresionant: 84 de materiale discografice şi peste 4.000 de concerte. Alexandru Andrieş este un artist complex, fiind în acelaşi timp: muzician, arhitect, profesor, poet, artist plastic.

    La Gala Radio România Cultural ne va oferi un periplu muzical care va acoperi temporal întreaga perioadă a carierei sale:

    M-am bucurat foarte mult când am fost invitat să particip la Gala Premiilor Radio România Cultural. Ne vom întâlni în sala Majestic a Teatrului Odeon şi împreună cu prietenii mei, Maria Ioana Mîntulescu, Berti Barbera, Călin Grigoriu, Sorin Romanescu şi Victor Panfilov, o să vă oferim un program cu o selecţie de cântece din majoritatea albumelor apărute până acum, de la Interioare – primul meu disc, editat de Electrecord în 1984 – până la cele mai recente materiale discografice. Sper să vă facă plăcere concertul-surpriză pe care îl pregătim special pentru Gala Premiilor Radio România Cultural, eu sunt convins că ne vom simţi foarte bine împreună. Pe curând!– Alexandru Andrieş.

    Gala Premiilor Radio România Cultural este un eveniment de tradiţie şi de prestigiu în cadrul căruia vor fi recompensate cele mai importante reuşite ale culturii româneşti din anul 2018.

    Nominalizările la cele opt categorii de premii au fost publicate pe site-ul www.radioromaniacultural.ro. Se cunosc deja numele câştigătorilor celor patru premii speciale, acordate unor personalităţi ale culturii române ale căror nume sunt sinonime cu excelenţa în cultură, patru oameni care au marcat de-a lungul anilor spaţiul cultural românesc şi internaţional prin realizările lor: Valentin Gheorghiu, Ana Blandiana, Alina Pavalache şi Lia Perjovschi.

    Invitaţiile pentru Gala Premiilor Radio România Cultural pot fi solicitate la tel: 021.303.1515.

    Un eveniment Radio România.

    Producător: Radio România Cultural. Parteneri: Teatrul Odeon, Librăriile Cărtureşti, Enjoy TV. Sponsori: Aqua Carpatica, Dora Bloom, Asociaţia Somelierilor din România, Perso.ro, Cotnari, Tohani România, Domeniile Sâmbureşti.