Radio România Internațional

Tag: Alin Ciupala

  • Generație și schimbare în secolul al 19-lea românesc

    Generație și schimbare în secolul al 19-lea românesc

    Ideea de modernizare la români apare vag după anii 1770 în memoriile boierilor către Rusia și Austria, urmată de materializarea primeia în 1822. În acel an,Imperiul otoman, în urma revoltei conduse de Tudor Vladimirescu din 1821, înlocuia domniile fanariote cu domni numiți din rândul marii boierimi autohtone. Era o primă victorie însă altele urma să vină.În prima jumătate a secolului al 19-lea, până în 1859 când Moldova și Muntenia se vor uni și vor forma România, două generații de români se vor strădui să modernizeze țara.

    Este vorba despre generația anilor 1820, care a deschis poarta reformelor, și de generația anilor 1840, cea care a declanșat revoluția de la 1848.Generația anilor 1820 era una care se formase în spiritul culturii orientale în caremodelul cultural otoman era dominant. Ea aflase de ideile reformatoare din Occident prin intermediul informatorilor și al diverșilor călători. Generația anilor 1840 era generația tinerilor copii de boieri care studiaseră mai ales în Franța, Germania și Italia și care luaseră contact direct, la fața locului, cu ceea ce însemna modernitatea occidentală. Întorși acasă, tinerii bonjuriști, așa cum fuseseră ironizați adesea de generația vârstnică, au gândit un program radical de transformare a Principatelor Române față de cei de dinaintea lor.


    Istoricii care studiază secolul al 19-lea românesc au gândit profundele transformări de atunci în cheia diferențelor dintre cele două generații. Ei au mers mai departe și au observat chiar rupturi între bătrâni și tineri. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea din București este unul dintre cei care privesc așa la derularea evenimentelor de atunci. Ciupală consideră că după revolta lui Tudor Vladimirescudin 1821 și înlăturarea fanarioților din Principatele române se poate vorbi despre germenii apariției societății politice în spațiul românesc.

    După revenirea la regimul domniilor pământene în 1822, marea boierime română este de fapt împărțită în mai multe facțiuni. Avem o facțiune a marii boierimi fidelă Rusiei și politicii sale în Principate și în zona balcanică. Avem de asemenea o facțiune a marii boierimi fidelă puterii suzerane, a Imperiului otoman și intereselor sale în această zonă. Avem, mai ales după 1840, o nouă generație formată din boieri mai mari sau mai mici din punctul de vedere al rangului, în general tineri care studiaseră în Occident, care vor dezvolta o nouă idee, un nou proiect politic legat de revoluția de la 1848, de unirea Principatelor, de modernizare a societății românești.


    Apariția societății politice românești a fost rezultatul luptei duse de ambele generații pentru libertatea de exprimare și abolirea cenzurii. Ea a marcat însă și diferențierea celor care s-au angajat în politică și de multe ori diferențierea s-a făcut pe criteriul apartenenței la o generație. Nu mai puțin diferența de generație a însemnat și diferențierea pe sexe, femeile fiind mult mai disponibile la schimbare decât bărbații.


    Alin Ciupală. Putem vorbi în această epocă pașoptistă de două cezuri, de două rupturi. Este pe de-o parte ruptura între soți la nivelul cuplului, între bărbați și femei. De multe ori, bărbații rămân atașați unui model cultural de tip oriental în timp ce femeile au mai mult curaj și fac mult mai devreme și mai răspicat pasul către o mică modernitate. Ele se îndreaptă mai mult către un model cultural occidental. A doua ruptură, care se vede foarte bine mai cu seamă odată cu apariția generației pașoptiste, este cea dintre părinți și copii. Tinerii, noua generație, una școlită în universități din spațiul francez și din cel german, se întorc acasă cu idei noi, cu dorința de a schimba situația.


    Un domeniu aparent neînsemnat a jucat un mare rol în delimitarea valorilor bătrânilor de cele ale tinerilor, un domeniu pe care mulți oameni îl consideră frivol: moda. Hainele, încălțămintea, bijuteriile la care se s-au adăugat gusturile muzicale, literare și jocurile de salon au contribuit esențial la schimbarea mentalităților românilor. Sursele iconografice arată clar cum diferențierea generațională era puternică. În tablourile pictate în epocă în care sunt înfățișate portrete de boieri împreună cu soțiile lor se observă două lumi aproape diametral opuse. Soții îmbrăcați în haine orientale contrastează cu soțiile lor ale căror haine erau după ultima modă pariziană.


    Alin Ciupală are ca exemplu un monument de for public din București pentru a susține afirmația anterioară.: În București există un monument foarte frumos, din păcate trecem de multe ori pe lângă el nepăsători. Este monumentul familiei Golescu din apropierea Gării de Nord unde îl vedem pe Dinicu Golescu, tatăl, îmbrăcat în haine orientale, o vestimentație pe care o vor aduce aici fanarioții la începutul secolului al 18-lea. Dinicu Golescu este înconjurat de busturile celor patru fii ai săi, viitorii pașoptiști, toți patru îmbrăcați după moda occidentală,după moda nemțească, pentru a folosi un termen din epocă. Acest monument ne poate oferi o imagine a rupturii despre care aminteam și, până la urmă, o imagine a transformării societății din Moldova și Muntenia în prima jumătate a secolului al 19-lea.


    Acum mai bine de 160 de ani se crea România modernă. Pentru acest obiectiv au depus eforturi două generații care deși au fost diferite în multe privințe au avut același obiectiv: modernizarea

  • Fürst Alexandru Ioan Cuza: Träger der Vereinigung mit Hang zum Autoritarismus

    Fürst Alexandru Ioan Cuza: Träger der Vereinigung mit Hang zum Autoritarismus

    Am 20. März 1820 wurde in der moldauischen Stadt Bârlad, im Osten des heutigen Rumänien, der spätere Oberst Alexandru Ioan Cuza geboren. Als erster Herrscher der vereinigten Fürstentümer Moldau und Walachei verkörperte Alexandru Ioan Cuza die zukünftige Staatsstruktur, die von den beiden rumänischen Fürstentümern gebildet wurde. Cuza war der richtige Mann zur richtigen Zeit, aber nach nur sieben Jahren wurde es klar, dass seine Regierungszeit in der Art und Weise, wie sie in den Dokumenten der europäischen Gro‎ßmächte festgelegt wurde, die der Vereinigung zugestimmt hatten, nur vorübergehend sein würde.



    Am 24. Januar 1859 schlossen sich die rumänischen Fürstentümer Moldau und Walachei zusammen, um den neuen Staat Rumänien zu bilden, und durch die Wahl von Alexandru Ioan Cuza zum Fürsten gleicherma‎ßen der Moldau und der Walachei wurde die Vereinigung verwirklicht. Unterstützt von der Mehrheit der politischen Akteure und der Eliten, die für die nationale Selbstbestimmung und Modernisierung gekämpft hatten, führte Cuza wichtige Reformen durch: die Säkularisation von Klostervermögen, die Steuerreform und die Agrarreform.



    Der Historiker Alin Ciupală, Professor an der Universität Bukarest, sagte, Alexandru Ioan Cuza sei der Mann gewesen, dessen Mut Rumänien in der Übergangszeit der Vereinigung der Fürstentümer Moldau und Walachei brauchte:



    Alexandru Ioan Cuza war in erster Linie ein sehr mutiger Mann. Er hatte den Mut, eine Rolle und eine Mission in einer sehr heiklen Zeit zu übernehmen, in einer Ära der Unsicherheit, aber auch in einer Ära der sehr gro‎ßen Hoffnungen. Cuza hatte den Mut, eine kohärente Modernisierung der rumänischen Gesellschaft, der Vereinigten Fürstentümer, zu fördern, er war derjenige, der ein modernes institutionelles System einführte, um die rumänische Gesellschaft auf den Weg nach Europa zu bringen.“




    Die beste Zeit der Herrschaft von Alexandru Ioan Cuza war von 1859 bis 1863; es war die Zeit der Reformdynamik und des Aufbaus eines neuen Staates nach westeuropäischem Vorbild. Ab 1863 änderte sich aber Cuzas Persönlichkeit, er begann sich dem Autoritarismus zuzuwenden. Mit der Unterstützung einer profitgierigen Höflingspartei gefährdete er die bis dahin erreichten Fortschritte. Dazu sagte der Historiker Alin Ciupală:



    Gleichzeitig müssen wir sagen, dass die Herrschaft von Alexandru Ioan Cuza auch eine dunkle, weniger positive Seite hat. Fürst Alexandru Ioan Cuza hat sich irgendwann entschlossen, die Modernisierung Rumäniens allein zu fördern. Nach dem Staatsstreich vom 2. Mai 1864 blieb Cuza praktisch isoliert, er entlie‎ß fast alle seine Mitarbeiter, vor allem die Vertreter der Revolution von 1848, die seine Wahl zum Herrscher der Rumänischen Fürstentümer ma‎ßgeblich mitbestimmt hatten. Diese ganze Ära muss in einem gewissen Gleichgewicht betrachtet werden, wir müssen die Verdienste des Herrschers anerkennen und gleichzeitig über seine Versäumnisse sprechen. Seine erzwungene Abdankung erfolgte im gegenseitigen Einvernehmen der gesamten politischen Klasse, denn Cuza verwandelte sich langsam von einem Anhänger der Modernisierung in einen autoritären Herrscher, der die Modernisierung blockierte. Alexandru Ioan Cuza machte einen gro‎ßen politischen Fehler: Er verstand nicht, dass Modernisierung ohne Liberalismus nicht möglich war.“




    Die Reaktion der rumänischen Elite auf Cuzas neue politische Haltung lie‎ß nicht lange auf sich warten. Am 11. Februar 1866, sieben Jahre nach seiner Wahl am 24. Januar 1859, drang eine konspirative Gruppe von Militärs in den Palast ein und zwang den Fürsten, abzudanken. In den folgenden Tagen wurde er über die Grenze au‎ßer Landes geführt. Nun war der Platz frei für den Nachfolger Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der am 26. März 1866 offiziell zum neuen Fürsten erhoben wurde. Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der zukünftige König Karl I. (rum. Carol I.), machte es möglich, dass Rumänien sich auf einer soliden Basis etablierte. Alin Ciupală ist der Ansicht, dass die Zeit von Cuza und die Zeit von Karl I. in Kontinuität nacheinander und nicht in Konkurrenz zueinander betrachtet werden sollten:



    Die Kontinuität ist wichtig, denn nach der erzwungenen Abdankung von Alexandru Ioan Cuza haben Fürst Karl und die ihm nahestehenden Politiker nichts unternommen, um die während der Cuza-Zeit getroffenen Ma‎ßnahmen aufzuheben. Alle Initiativen, alle Projekte, die Cuza begonnen hatte, wurden in der zweiten Hälfte des 19. Jahrhunderts fortgesetzt. Darüber hinaus müssen wir sagen, dass Fürst Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der später als König Carol I. in Rumänien herrschte, keine Anstrengungen unternommen hat, um das öffentliche Bild seines Vorgängers zu tilgen. Im Gegenteil, Carol I. baute sich sein eigenes öffentliches Image nach dem Bild Cuzas auf. Wenn wir die Geschichtsbücher lesen, werden wir viele Fakten und Ereignisse entdecken, die Cuza in den Mittelpunkt der öffentlichen Wahrnehmung bis hin zur Zeit des Ersten Weltkriegs bleiben lie‎ßen. Natürlich gab es auch ein politisches Interesse. König Karl I. wollte sich eine Kontinuität mit den gro‎ßen Woiwoden der Rumänen sichern und nahm in seinen dynastischen Diskurs auch Alexandru Ioan Cuza ein — das zeugt von ganz klaren politischen Interessen. Während der Herrschaft des Königs Carol I. und in der Zwischenkriegszeit wurde die Figur von Cuza nicht in den Schatten gestellt, Fürst Alexandru Ioan Cuza blieb in der Geschichte der Rumänen. Und wir sehen, wie die damaligen Historiker nach und nach die negativen Seiten der Herrschaft von Cuza vergessen und nur noch über seine Erfolge zu sprechen beginnen.“




    Vor 200 Jahren erschien Fürst Alexandru Ioan Cuza auf der Bühne der Geschichte als eine der vielversprechendsten Figuren in der Geschichte Rumäniens. Trotz seiner menschlichen Fehler und Misserfolge hat er seine Mission erfüllt, nämlich das neue Rumänien in eine moderne, europäische Richtung zu lenken.

  • Despre cultură, în anul Centenarului Marii Uniri

    Despre cultură, în anul Centenarului Marii Uniri


    Declarată în anul 2010 Ziua Culturii Naţionale, data de 15 ianuarie, ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu, este sărbătorită, în aceste zile, de români, în corelare cu simbolurile Centenarului Marii Uniri. Sunt manifestări peste tot în ţară şi peste hotare, dar este şi un moment în care sunt aduse în discuţie problemele cu care se confruntă cultura în România. Invitat la Radio România, Alin Ciupală, profesor la Universitatea Bucureşti, a explicat de ce este nevoie de o zi a Culturii Naţionale: “E nevoie de o zi în care să ne aducem aminte de cultura naţională, să ne aducem aminte că suntem români, însă eu cred că, dincolo de momentul ca atare, mult mai important este ce facem pentru cultura română astăzi. Pentru că, într-adevăr, fie că ne-am dat seama sau nu, fie că am avut un merit sau nu, am păşit într-o nouă etapă a noastră, a istoriei noastre, o etapă să o numim aşa, postnaţională, datorată integrării României în Uniunea Europeană. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să uităm cine suntem. Uniunea Europeană nu ne doreşte, ca să folosesc o sintagmă consacrată, cetăţeni de nicăieri. Ne doreşte acolo ca români, însă depinde de noi în ce măsură reuşim să ne gândim că suntem români şi nu doar europeni. În ce măsură reuşim să facem ceva concret pentru a păstra această identitate naţională, în situaţia în care, totuşi, trăim într-o epocă globală, trăim într-o epocă în care circulaţia e deschisă, valorile ajung în România din toată lumea, nu doar produsele alimentare. Şi cred că, în primul rând, este o problemă a noastră.” Cultura română este un sistem foarte, foarte delicat. Este un sistem care reuşeşte, în ciuda politicilor culturale publice, mai puţin sau mai mult inspirate, să se adapteze, mai spune profesorul Ciupală, pentru că avem o cultură română teribil de valoroasă, foarte importantă, prezentă şi în străinătate, care nu are nimic de-a face cu politicile culturale din România, o cultură română autentică care nu e subvenţionată de guvern, indiferent de cine ar fi la putere. Procesul globalizării este în plină dezvoltare şi nu îl putem evita, dar fiecare ţară are o cultură, istorie şi o civilizaţie la care nu trebuie să renunţe.



    Tradiţiile trebuie păstrate şi duse mai departe pentru că, dacă se pierd, renunţăm la identitatea naţională, a declarat, pe de altă parte, academicianul Eugen Simion, care şi-ar dori o mai mare implicare din partea oamenilor politici: “Nu am observat un singur partid care să vină să spună – Domnule, cultura este un element esenţial al identităţii naţionale. Ce facem cu ea? Trebuie să avem o politică a culturii noastre. Să avem un proiect de ţară, cum se zice. Cultura română este în sarcina românilor, în sarcina oamenilor care se ocupă de această ţară, a oamenilor politici în primul rând. Din păcate, ei o ignoră.” Identitatea culturală naţională nu va fi marginalizată odată cu continuarea parcursului european al României, a declarat în mesajul transmis cu prilejul Zilei Culturii, şeful statului, Klaus Iohannis, care a tras, în acelaşi timp, un semnal de alarmă: “O treime dintre români nu citesc anual nici măcar o carte. Ţara noastră a rămas fără cinematografe, iar limba română este victima de serviciu a discursului public. La aniversarea Centenarului, România trebuie să-şi propună şi o mare unire în jurul culturii sale. Marile proiecte culturale bilaterale care vor marca anii 2018 şi 2019, ca şi Preşedinţia UE, sunt bune ocazii pentru a ne angaja pe un astfel de drum. Nu este o sarcină uşoară, dar punerea lor în practică ar demonstra capacitatea României de a duce prin cultură valoare adăugată prioiectului european.”



    Academia Română a sărbătorit Ziua Culturii Naţionale printr-un simpozion intitulat – “Cultura română la ceas aniversar – Centenarul Marii Uniri”, iar reprezentanțele Institutului Cultural Român din străinătate au programat numeroase manifestări culturale, incluzând recitaluri de poezie, concerte, expoziții, spectacole de teatru, evenimente literare, proiecții de film și conferințe. Evenimentele din aceste zile sunt dedicate atât Zilei Culturii Naționale, cât și debutului unei serii ample de proiecte care marchează Centenarul Marii Uniri – procesul istoric în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în 1918 în cuprinsul aceluiaşi stat naţional, România. Etape preliminare au fost Unirea din 1859 a Ţării Moldovei cu Ţara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renaşterii naţionale a românilor în secolul al XIX-lea. Unirea Basarabiei, a Bucovinei şi, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României (aşa-zisul Vechi Regat) a dus la constituirea României Mari, acesta fiind, de altfel, scopul intrării României în primul Război Mondial de partea Antantei.


  • About Culture in the year marking the Great Union Centennial

    About Culture in the year marking the Great Union Centennial

    Many events are being organised across the country and abroad but it is also a moment to bring to the forefront problems the cultural sector in Romania is faced with. The guest of Radio Romania, Alin Ciupală, a professor at Bucharest University, has explained why a National Culture Day is needed:



    Alin Ciupala: “We need a day to remember about our national culture, to remember that we are Romanians, but I believe that what we do for Romanian culture nowadays is far more important than the moment proper. Either we’ve realised it or not, either we’ve had a contribution or not, we have reached a new stage in our history, a post-national stage, so to say, due to Romania’s EU integration. This doesn’t mean however that we could or should forget who we are. To use a consecrated phrase, the European Union doesn’t want us to be citizens of nowhere. It wants us to be there as Romanians, but it depends on us to what extent we manage to realize that we are Romanians and not only Europeans. To what extent can we do something concretely to preserve this national identity, in the context in which we are living in a global world, at a time when there is free circulation, values and not only foodstuffs from all over the world are now reaching Romania. And I believe that first of all it is a problem of ours”.



    The Romanian culture is a very, very delicate system. It is a system which manages to adapt itself, in spite of more or less inspired public cultural policies, says professor Ciupală, because Romanian culture is incredibly valuable, very important, it is also present abroad, and this has nothing to do with the cultural policies pursued in Romania. It is an authentic Romanian culture, which is not subsidized by the Government, no matter who is in power.



    “I have not seen one single party that could come up and say — Wait a minute, culture is a pivotal element of the national identity. What are we to do with it? We need to have our own policy with respect to our own culture. We need to have a country project so to say. Romanian culture is entirely the Romanians’ responsibility, it is the responsibility of those who rule this country, it is the responsibility of politicians, first and foremost. But, unfortunately they ignore it.”



    In turn, academician Eugen Simion has stated that politicians should get involved in order to preserve national identity.



    National cultural identity is not to be marginalized, once Romania continues its European journey, Romania’s president Klaus Iohannis has stated in his address on National Culture Day. In his message, Iohannis has also cautioned against a worrying situation. Speaking about that, here is President Iohannis himself.



    Klaus Iohannis: “One third of Romanians does not even read a book a year. Our country is deprived of cinema halls while the Romanian language is the orderly victim of the public discourse. At the Centennial anniversary, Romania will also have to set the task of a great union around its own culture. The great cultural bilateral projects that are to mark the years 2018 and 2019, as well as the European Union’s presidency, are good opportunities for us to embark upon such a journey. It is not an easy task, but the implementation of such projects may prove Romania’s capacity to bring added value to the European project, through its own culture.”



    The Romanian Academy has celebrated the National Culture Day through a symposium themed “Celebration Time for Romanian Culture — the Centennial of the Great Union”, while the representations of the Romanian Cultural Institute abroad have scheduled a great number of cultural manifestations, such as poetry recitals, concerts, exhibitions, stage performances, literary events, film screenings and conferences.



    Events these days target the National Culture Days, also marking the debut of an ample series projects highlighting the Centennial of the great Union. We recall that the Great Union is the historical process through which in 1918, all provinces inhabited by Romanians got united, within the borders of a single national state, Romania.



    The Great Union’s preceding stages were the 1859 Union of Wallachia and Moldavia, as well as the gaining of independence in the wake of the 1877-1878 Independence War. All these accomplishments were possible against the backdrop of the Romanians’ 19th century revival. The union of Bessarabia, Bukovina and eventually, the union of Transylvania with the Romanian Kingdom, the so-called Old Kingdom, lead to the formation of Greater Romania. A united Romania was its people’s main reason to fight for the Entente in World War One.



  • 110 years since the Peasants’ Uprising in 1907

    110 years since the Peasants’ Uprising in 1907

    Romania was unwaveringly heading towards modernization and European integration, early into the 20th century. In the 19th century, elites and society opted for political, social and cultural emancipation, in a bid to rid themselves of the outmoded habits. Against that triumphalist backdrop, in February 1907 a large-scale social explosion occurred in the rural world, known as the Peasants’ Uprising of 1907. Its impact on Romanian society was very strong, and the uprising also came to be known abroad.



    Historian Alin Ciupala teaches modern Romanian history at the History Faculty with the University of Bucharest. Professor Ciupala emphasized the importance of the shock the uprising generated, in stark contrast with Romania’s ambition to become a modern European country.



    Alin Ciupala: ”The uprising was perceived as a great shock in its time, because the scale of the event was unprecedented. In 1906 not long before the uprising, Romania had staged the Jubilee exhibition, which had its own impact abroad. The exhibition was conceived as some sort of a conclusion, an appraisal of the progress Romanian society had made since 1866, the year when the future kind Carol of Hohenzollern-Sigmaringen had arrived in Romania, and the date when the Constitution had been voted in Parliament, laying the foundations of the constitutional monarchy as a political system. In a rather limited time span, on one hand, we have the achievements, all the positive things that had been achieved for 40 years in Romania, while on the other hand we have the failures, a mirror of the limits of the system”.



    Farming work was undervalued and economic efficiency was poor. Added to that was the absence of work ethics, illiteracy and alcoholism, while leaseholders took advantage of all the flaws and vices peasants may have. The uprising sparked off in northern Moldavia in the commune of Flaminzi, which was at that time an agrarian area. On March 9th, the uprising ignited in the southernmost regions of Oltenia and Wallachia, while in late March it was quashed with the help of the army.



    Enraged peasants attacked the leaseholders’ properties, and in some regions they even stormed boyars’ houses, killing people and setting houses and goods on fire. There were voices that said that rioters went way too far with their claiming actions. According to famous writer I. L. Caragiale, “the peasants’ action had the proportion of a downright terrorist revolution, it nearly had the scale of a fearsome civil war.“ The uprising also saw clashes between groups of rebellious peasants and the peasants who refused to get involved in violent action.The agrarian issue was a highly critical one, yet it was not the main cause of the events that sparked off the uprising. With details on that, here is historian Alin Ciupala once again.



    Alin Ciupala: “Romanian historiography pointed to severe land shortage in rural regions as the main cause of the uprising. As far as I’m concerned, the causes of the uprising need to be linked to a much more complex phenomenon, namely the fact that the system was not functional at the bottom level. We deal with a corrupt local administration that had the mission to protect the peasants from abuse of all kind. Peasants are in fact left to fight by themselves a bureaucratic system that they cannot understand or deal with. So they had no choice but to make their desperation known through an uprising. What they wanted was to raise awareness, in a violent manner, over this problem, which the elites knew all too well but which they were unable to solve. And this is a constant paradox of the Romanian society – the problem is known, but there is an inability to put into practice solutions that are found in theory.”



    Alin Ciupala commented on several interpretations given to the uprising, such as its anti-Semitic character or its foreign origins:



    Alin Ciupala: “When an explanation for the uprising was looked for, there were intense discussions about the role that the Jews had played in it. The uprising of 1907, just like the Dreyfuss business in France, was a moment that surfaced the Romanian anti-Semitism, a latent one, which did not take violent forms. The Jews were considered guilty for the uprising, due to the abuse that the Jewish landowners in Moldova made over the peasants. Nobody cared to think about the fact that most landowners were Romanian and not Jewish. There were also some absurd explanations, such as the fact that the Austro-Hungarian or Russian intelligence services had organized the uprising in order to create social unrest in Romania. That was also a false scenario. The uprising indicated a problem of the Romanian society, a very serious problem that was not solved in the inter-war period either.”



    Documents read that the quelling of the peasants’ riot made 11,000 victims. Alin Ciupala told us more about how the figure was estimated.



    Alin Ciupala: “That figure was published that very day in the ‘Adevarul’ and ‘Dimineata’ leftist newspapers, run by the socialist Constantin Mille. This is a figure that actually is not supported by anything. The Communist regime took it over without checking. In 1977, Ceausescu organized a peasants’ congress, inviting 11,000 delegates to mark the number of the victims in 1907. It’s very difficult to say how many people died then and we will probably never know for sure. The Interior Minister Ionel Bratianu took files containing the results of the investigation conducted by authorities, which had been very thorough, and gave them to the king when the National Liberal Party no longer governed the country. Bratianu knew that his conservative opponents would use those files to hit him. Unfortunately, those files are lost. According to my estimates, based on the 1907 register of deaths, there probably were some 2000 victims. But what matters is not that 11,000 or 2,000 died, but the fact that people died in a society that was advancing towards modernization only because the bureaucratic apparatus was not capable of solving a very serious issue.”



    The 1907 revolt showed that the state, although it had made serious progress, still needed a lot to recover. But also true is the fact that the Romanian rural world was rather reluctant to change.



  • Componenta antisemită a răscoalei din 1907

    Componenta antisemită a răscoalei din 1907

    Considerată ultima revoltă populară de proporţii din Europa, Răscoala din 1907 izbucnea în rândurile ţărănimii din nord-estul României, după ce, la începutul secolului al XIX-lea, iobăgia fusese reintrodusă odată cu transformarea agriculturii pastorale într-o agricultură destinată exporturilor. Această formulă feudală, de dependenţă a ţăranilor faţă de stăpânii pământurilor pe care locuiau, a fost din nou abolită prin reforma agrară din 1864, care transforma definitiv pământul în proprietate privată. Aproape 59% din suprafaţa totală a pământului arabil al marilor proprietari se afla în regim de arendă. Arendaşul plătea o sumă fixă pentru pământul pe care îl administra, încercând să obţină un profit cât mai mare prin exploatarea ţăranilor. Aceasta este una dintre cauzele principale ale nemulţumirii generalizate în rândurile populaţiei rurale.



    Cu detalii, istoricul Alin Ciupală: Răscoala din 1907 a produs în societatea românească un adevărat şoc, nu doar prin amploarea evenimentului ca atare, ci şi pentru că scotea la lumină, într-o formă violentă, nereuşitele acestei societăţi, nereuşitele procesului de modernizare a ei din acea vreme. Să nu uităm că, înaintea răscoalei, cu mai puţin de un an înainte, expoziţia deschisă în Parcul Carol din Bucureşti dorea să arate românilor, dar şi Europei, realizările societăţii româneşti din timpul domniei regelui Carol I, pentru perioada 1866-1906. Cu alte cuvinte, avem două momente care, puse faţă în faţă – expoziţia jubiliară şi Răscoala din 1907 -, ne arată atât reuşitele, realizările societăţii româneşti, dar şi inadvertenţele, contradicţiile, nereuşitele.”



    Sângeroasa răcoală ţărăneacă a început pe 21 februarie 1907, în localitatea Flămânzi din judeţul Botoşani (nord-estul României) şi s-a răspândit ulterior în toată ţara. Revolta a fost înfrântă de guvernul de atunci al României, prin reprimare armată. În epocă, ridicarea ţărănimii, contracarată violent de autorităţi, a căpătat o tentă antisemită, existând viziuni conform cărora arendaşii evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea ţăranilor români. Alin Ciupală consideră că aceasta este o privire simplistă:


    Dacă privim însă evenimentul într-o perspectivă mai generală, observăm că, de fapt, cauzele sunt mult mai complicate, mult mai nuanţate, şi nu putem vorbi deloc despre excesele arendaşilor evrei, ca principală cauză a răscoalei. De altfel, dacă facem o analiză a cifrelor statistice pe care le avem la dispoziţie, observăm că nu evreii dominau sistemul arendăşiei din România. Vom găsi la fel de mulţi români, vom găsi şi câţiva occidentali care vin aici să facă afaceri, să se îmbogăţească. Iar arendăşia, în condiţiile în care economia societăţii româneşti era una agrară, reprezenta un mijloc capitalist de exploatare a pământului.”



    Răscoala din 1907 este un eveniment important şi pentru faptul că arată dimensiunile antisemitismului din societatea românescă. Revine la microfon Alin Ciupală:Este, aş putea spune, un fel de afacere Dreyfus. Aşa cum, în Franţa, cu câteva decenii înainte, afacerea Dreyfus scosese la lumină antisemitismul acelei societăţi, la fel s-a întâmplat şi în România cu ocazia Răscoalei din 1907. Răscoala din 1907 reprezintă nu numai un element foarte important pentru a înţelege domensiunile problemei agrare din România — probabil cea mai importantă a societăţii româneşti –, nu numai o ocazie pentru a putea evalua dimensiunile societăţii româneşti, dar şi un element care ne ajută să înţelegem antisemitismul românesc.”



    Au existat şi voci care au pus la îndoială dimensiunea exclusiv ţărănească a Răscoalei de la 1907, însă istoricul Alin Ciupală explică acest fapt: Această interpretare este mai degrabă una care s-a dat în timpul regimului comunist, din dorinţa de a prezenta acest eveniment ca un protest general al celor exploataţi împotriva exploatatorilor. Nicidecum! Este un eveniment eminamente agrar. De asemenea, este foarte important să observăm că nu păturile cele mai sărace ale satelor s-au răsculat, aşa cum am putea crede, ci în primul rând pătura mijlocie a ţărănimii, o ţărănime care are, cel puţin într-o anumită măsură, pământ. Asta ne arată că răscoala nu a plecat de la problema raporturilor de proprietate, deci nu lipsa pământului a fost principala cauză.”



    Între 21 februarie şi 29 martie 1907, numărul soldaţilor mobilizaţi pentru înăbuşirea răscoalei a ajuns la 140 de mii. Armata română a deschis focul asupra ţăranilor. Conform anumitor surse din istoriografia occidentală, 11 mii de oameni şi-au pierdut viaţa, deşi se pare că cifra reală nu ar fi atât de ridicată. Istoricul Alin Ciupală consideră că nu bilanţul exact al victimelor este important, ci mai degrabă reacţia nepotrivită a autorităţilor, într-un conflict de secol XX care aminteşte mai degrabă de o lume medievală.


    Putem spune că ţăranii sunt principalii actori ai acestui eveniment şi, de partea cealaltă, autorităţile. Poziţia autorităţilor, cel puţin în primele săptămâni, a fost deosebit de dură din cauza panicii. Aşa cum spuneam, societatea românească a fost luată pe nepregătite. Răcoala a izbucnit brusc. Fenomenul a avut, mai cu seamă în Moldova, amploare. S-a creat o panică generală, o adevărată psihoză, ceea ce explică excesele de care se fac responsabile autorităţile. Ionel Brătianu, ca ministru de interne, va încerca să tempereze aceste excese, va numi noi prefecţi în judeţele afectate de răscoală, printre care Constantin Stere, care a avut un rol foarte important în Moldova, tocmai pentru a calma spiritele şi pentru a pune capăt acestei intervenţii în forţă.”



    Principala cauză a Răscoalei de la 1907 rămâne, aşadar, funcţionarea defectuoasă a sistemului administraţiei locale din diverse motive, printre care şi corupţia. În special guvernul liberal de la acea dată a solicitat anchetele care au arătat că nu abuzurile arendaşilor evrei au reprezentat motivul cel mai important al revoltei ţărănimii cu ecouri în presa europeană de la începutul secolului al XX-lea.

  • Die rumänische Volkswirtschaft in der Zeit des Königs Karl I.

    Die rumänische Volkswirtschaft in der Zeit des Königs Karl I.

    Karl I. von de Hohenzollern-Sigmaringen war ab 1867 Herrscher über die Vereinten Rumänischen Fürstentümer und ab dem 10. Mai 1881 der erste König von Rumänien. Er gilt bei vielen Historikern als wichtigstes Staatsoberhaupt in der Geschichte des Landes. Während der 48-jährigen Amtszeit Carols I. erlangte Rumänien seine Unabhängigkeit und wurde zur konstitutionellen Monarchie, zeitgleich wurden die Grundlagen für den modernen rumänischen Staat geschaffen.



    Carol I. war in der Innenpolitik der Garant des Gleichgewichts, indem er ein Umfeld der Disziplin und Präzision schuf — Werte, die ihm durch die preu‎ßische Erziehung in einer Familie mit Dynastie-Tradition übertragen wurden. Carol förderte zudem die Modernisierung der ökonomischen Strukturen in einem Land, das Mitte des 19. Jahrhunderts der mittelalterlichen Organisationskultur noch nicht entwichen war. Der neue Herrscher war in Bukarest gelandet, einer Hauptstadt, die einem Marktflecken glich. Allerdings sollte es Carol I. dank seines deutschen Organisationstalents gelingen, innerhalb eines halben Jahrhunderts die Modernisierung Rumäniens beschleunigt voranzutreiben. Mit politischem Fingerspitzengefühl stellte der Monarch eine Alternanz liberaler und konservativer Regierungen sicher, so dass keines der Lager die Möglichkeit bekam, seine Autorität zu schwächen.



    Unmittelbar nach seiner Ankunft im Lande leitete Carol I. mit der Einführung des Leu eine besonders wichtige Währungsreform in die Wege. Obwohl Rumänien noch nicht unabhängig war, konnte es 1867 eine eigene Währung durchsetzen. In einer ersten Phase wurden lediglich Münzen geprägt. Später jedoch, mit der Gründung der Nationalbank Rumäniens 1880, wurden die ersten Banknoten gedruckt. Mit Hilfe der Nationalbank, aber auch mit Hilfe von privatem Kapital, wurden bis Anfang des 20. Jahrhunderts etwa 24 Handelsbanken gegründet. Bis 1914 waren weitere 210 Banken hinzugekommen.



    Während der Herrscherzeit Carol des I. war die rumänische Wirtschaft überwiegend von der Landwirtschaft getragen. Mehr als die Hälfte der Bauern besa‎ßen weniger als 5 Hektar Ackerland, wobei für den Unterhalt einer Familie zwischen 5 und 10 Hektar notwendig gewesen wären. In diesen trüben Zeiten wurden die sogenannten Volksbanken“ gegründet, die der Unterstützung der Landwirtschaft dienen sollten. Die Banken wurden von Einheimischen verwaltet, die das lokale Wirtschaftsumfeld und die Kreditnehmer gut kannten. Der Gro‎ßteil der landwirtschaftlichen Produktion stammte von den Gro‎ßgrundbesitzern und wurde exportiert. Die ersten 40 Jahre der Amtszeit von Carol I. brachten eine sechsfache Erhöhung der Agrarproduktion des Landes. Die Landwirtschaft wurde somit zur Basis der Wirtschaft, auf die sich später die Entwicklung der Industrie stützen sollte. Stark entwickelten sich zunächst die Förderung und Raffination des Erdöls. Die Anzahl der Textil- und Lebensmittelfabriken verdoppelte sich. Allerdings führte der Einfluss des Fremdkapitals in der Industrie zu einer hohen Konzentration in bestimmten Regionen, wobei weitere Gegenden dem Industrieaufschwung stark hinterherhinkten.



    Die Deutschen besa‎ßen zu dem Zeitpunkt 35% der Industrie, gefolgt von den Briten mit 25%, den Niederländern mit 13%, den Franzosen mit 10% und den Amerikanern mit 5,5%. Das rumänische Kapital hatte einen Anteil von nur 5,5%. Zwischen 1903 und 1914 wurden viele der Gro‎ßunternehmen gegründet, die bis zu Beginn des Zweiten Weltkriegs die Erdölindustrie kontrollieren sollten. Einen historischen Überblick bietet uns Dr. Alin Ciupală, er ist Dozent am Lehrstuhl für Geschichte der Universität Bukarest.



    Während der Amtszeit von König Carol I. blieb Rumänien überwiegend ein Agrarland, so wie es auch vor 1866 der Fall gewesen war und wie es während der Zwischenkriegszeit bleiben sollte. Dennoch treten gewisse Neuerungen ein. Gegen Ende des 19. Jahrhunderts beginnt Rumänien einige seiner wichtigen Bodenschätze zu verwerten, allen voran die Erdölvorkommen. Das Erdöl bot dem Land eine au‎ßerordentlich gute Chance, in kürzester Zeit sollten die grö‎ßten Erdölkonzerne der Welt hierherkommen, sowohl aus Deutschland als auch aus den Niederlanden, den USA oder Gro‎ßbritannien. Das Erdöl sollte das Aussehen Rumäniens verändern, denn infolge der Erschlie‎ßung dieser Vorkommen durch die gemischten Gesellschaften, an denen der Staat und die erwähnten internationalen Konzerne beteiligt waren, flossen beachtliche Geldsummen in die Staatskassen, die die Regierung für den Bau der bis dato fehlenden und notwendigen Infrastruktur nutzen konnte. Au‎ßerdem wurde 1887 das erste wichtige Gesetz für die Unterstützung der Industrie verabschiedet, ein Gesetz zur Ermutigung dieser Wirtschaftsbranche in Rumänien. Nichtsdestotrotz bleibt Rumänien bis zu Beginn des Ersten Weltkriegs eine Agrarwirtschaft, wie ich schon anfangs sagte, trotz der vielen neuen Elemente. Die Haupteinkommen stammen nach wie vor aus der Bewirtschaftung der Ackerflächen. Ferner besteht damals auch ein gro‎ßes soziales Problem, denn die rumänischen Dorfgemeinden werden von der Existenz eines Gro‎ßbesitzertums dominiert. In Rumänien hat es keine kleinen und mittleren Besitztümer der Bauern gegeben, sondern im Gegenteil, die meisten Ländereien gehörten den Gro‎ßgrundbesitzern. Und das führte zu einer relativ langsamen Entwicklung der Landwirtschaft, wegen des fehlenden Interesses an grö‎ßeren Investitionen in die Landwirtschaft, angesichts der Tatsache, dass die Gro‎ßgrundbesitzer billige Arbeitskraft benötigten.“




    Im Vergleich zu den europäischen Industriestaaten konnte der ländliche Bevölkerungsüberschuss nicht von den Städten übernommen werden, eben weil es an einer starken Industriebranche fehlte. Der soziale Druck nahm somit immer mehr zu, so dass 1907 einige beispiellose soziale Bewegungen ihren Lauf nahmen. Der Aufstand der Bauern machte auch international auf die Niederlagen dieser Herrscherzeit aufmerksam. Und das weniger als ein Jahr nach der Eröffnung der Jubiläumsausstellung von 1906, die Europa die wirtschaftlichen Fortschritte Rumäniens in den 40 Jahren seit dem Amtsantritt von Carol I. präsentieren sollte.