Radio România Internațional

Tag: americani

  • Mururli a Berlinlui

    Mururli a Berlinlui

    Aoa şi 35 di añi, tru noaptea di 9 cătă 10 di brumaru, tru 1989, Murlu a Berlinlui numata eara ună lăhtărseari și nitriţeari a sinurlui cari lli-ampărţa ghirmañilli unu-alantu.

    Atumţea, bănătorlli a Berlinlui ditu Apirită putură s’urdină niambudyiusiţ tru partea occidentală a Berlinlui. Imagiñili a kirolui di atumţea spunu limbidu ţi simasie avu aestă surpari a murlui: cu mari harauuă, est-berlinezlli viniră la locărli di triţeari a sinurlui iu askirladzlli numata ălli dănăsiră. Berlinezlli nkisiră ună ş-ună surparea a Murlui, tru ună hăvaie di sărbătoari.

     

    Amănatu s’agiumsi pi akicăsearea că eara ună niakicăseari. Un responsabilu est-ghirmanu spusi că estiţlli va s’poată s’treacă ditu aţelu sticu di oară elefteri cătă tu Ascăpitată, acă apofasili ufiţiali nu dădea izini aestu lucru. Liderlu cu minduita stalinistă a estiţlor, Erich Honecker, u-avea alăsată putearea cu trei stămâñi ninti tu măna a născăntoru cumăndari reformiști ditu arada a partiillei comunistă, cari era nica la puteari.

     

    Cădearea Murlui a Berlinlui aprindu 10 di brumaru 1989 fu un evenimentu istoricu cari băgă damca pi mira a născăntoru văsili si populi, bana a sutiloru di miliuñi di oamiñi. Aestu Muru fu unu cadealihea, alithea lăhtărosu, iarapoi valoarea a lui simbolică eara babageană. Ghirmănia al Hitler fu azvimtă tru Doilu Polimu Mondial ş-deapoa tru 1945 pi locărli a llei eara kinduriti askerili a aliațlor azvingători cari yinea și ditu Apirită, și ditu Ascăpitată. Askerea Aroşi avea elefterisită Berlinlu și partea ditu Apirită ali Ghirmănie, americañlli, britaniţlli și francezlli avea viinită ditu Ascăpitată, alumtănda și elli cabaia multu cu reghimlu nazistu. Akicăserli aliațlor fac aţea turlie că Berlinlu s’hibă ampărţătu tru cumăţ viglleati di aţeali patru puteri. Până tru soni, ideologhia iasi pisupră și tută Ghirmănia agiundzi s’hibă ampărţătă.

     

    Tru partea ditu apirită, acăţată di sovietiţ, agiundzi pi puteari unu guvernu comunistu, cu capitala Berlin. Partea ditu ascăpitată, ţi eara sumu cumandulu american, britanicu și francezu easti un stat federalu, cu capitala Bonn. Berlinlu s’amparti dupu idyili criterii ama căsăbălu easti tu mesea-a cratlui ghirmanu comunistu. Aşi, Berlinlu ditu ascăpitată agiundzi s’hbă ună enclavă nolgica cratlui est-ghirmanu, iu kindurea tu numiru mari ună askeri sovietică. Tru kirolu anda ampulisearea anamisa di aţeali dauă blocuri ideologhiţi llia silă, aţeali dauă stati ghirmani cănoscu evoluții ahoryea, nica şi ncuntrati.

     

    Tru 1961, ampărţarea easti pănu tu capu, polimlu araţi anamisa di aţelli di ma ninti soţ/aliaț easti unu averu. Atumţea liderlli est-ghirmañi apufusiră s’adară unu alithea muru, cari s’ambudyiusească triţearea elefterisită ditu ună parti tu alantă a Berlinlui, dimi ditu ună parti tu alantă a aţiloru dauă sistemi politiţi. Bloclu comunistu european s’ncllidea tut cama multu și cetățeañilli a lui numata putea s’urdină tu Ascăpitată, neise avea căbili ama maş tru condiții și cu izini speţială. Murlu a Berlinlui ncllisi loclu golu iu aestă urdinari elefterisită putea s’hibă di căuli. Fu un alithea muru, aşi cum poati s’hibă mutritu tora. Ma multu, el eara anvărtuşitu di ună cumată di locu aproapea ti nitriţeari, cari străbătea ca ună pseftă damcă fața Berlinului.

     

    Mulță est-berlinezi muriră anda vrură ta s’treacă paranomu aestu muru. Surparea aluştui keadicu fu plăscănita cari arcă tu vimtu reghimurli comunisti ali Europă ditu Apirită. Tru aţea oară, tru România, Ceaușescu eara nica pi puteari și nu minduea ici/ dotu nu minduea s’fugă. Ca un domino ayuñiusitu cădzură aesti reghimuri, până tu bitisita anlui, dimi ti ma pţănu di doi meşi. Ceaușescu fu aţelu ditu soni cari alăsă putearea și cari pălti cu bana. Revoluția Română anticomunistă fu sândziroasă, româñilli alumtănda la propriu tră elefterisirea loru.

     

    Tu 22-li di andreu, estaan, s’umplu 35 di añi di la cădearea a reghimlui comunist al Ceaușescu tru România. Va s’hibă fapti analizi salami și va s’veadă că multi alti mururi s-au anălţată di atumţea tru Europa ică tu lumea tută.

     

    Autoru: Marius Tiţa

    Armănipsearea: Taşcu Lala

     

  • It’s over!

    It’s over!

    După intonaţie, It’s
    over! poate avea mai multe sensuri. Cel puţin în română. Poate fi o uşurare
    plină de optimism, când ceva rău se termină, dar poate fi şi sfârşitul
    speranţei, când nimic bun nu se mai poate întâmpla pentru a opri răul. În cazul
    recentelor evoluţii din Afganistan, ambele interpretări sunt valabile. Pe de o
    parte, mulţi se bucură că se încheie implicarea masivă a democraţiilor
    occidentale în modernizarea Afganistanului.
    Pe de altă parte, mulţi, cei mai mulţi, văd retragerea trupelor
    americane, a trupelor aliate şi a celor implicaţi în evoluţia democratică a
    ţării ca pe o catastrofă în toate planurile sociale şi geopolitice, dar şi
    economice şi umanitare. Am înţeles că este de bine, că situaţia durează de prea
    mult timp şi costă enorm, că ne amintim cu greu de ce am venit. Dacă suntem
    dispuşi să credem că motivele acţiunii de acum două decenii erau simple şi
    esenţiale, trebuie să recunoaştem că frontul social deschis este unul dintre
    cele mai frumoase şi luminoase.

    Hai să restrângem agenda anului 2001 la simpla
    răzbunare pentru teribilile atacuri din 11 septembrie, dar ce a urmat nu mai
    poate fi simplu ca o răzbunare, fie ea şi internaţională. Pornind de la această
    simplificare, am crede că talibanii sunt o victimă colaterală a răzunării
    americane împotriv reţelei Al Qaida, că singura vină a stăpânilor de atunci şi
    de acum ai Afganistanului ar fi aceea că l-au găzduit pe Bin Laden. Plecarea
    talibanilor de la putere a însemnat deschiderea spre viaţa democratică, spre
    emanciparea femeilor, spre dezvoltarea economică şi socială, spre educaţie
    pentru toţi, spre statul de drept şi alegeri libere. Acum, nu asistăm la o
    întoarcere la vremurile talibane din cincinalul 1996-2001, nu asistăm la Taliban Reloaded ci la versiunea plină
    de surprize şi noutăţi Taliban 2021. Mai
    romanţat, în pseudo-filmul Taliban. După
    douăzeci de ani avem şansa să ne întâlnim cu mai multă violenţă, cu mai
    puţine scrupule şi aproape deloc democraţie.

    Vedem schimbările de la primul
    contact vizual. Luptătorii talibani au trecut de la arsenalul de largă invidie
    muzeologică la arme moderne, americane, cum numai în filme am mai văzut. Armele
    acestea nu au fost cumpărate de pe o piaţă neagră, de profit uriaş şi ocult.
    Aceste arme moderne au fost aduse în Afganistan oficial şi pe cheltuiala
    occidentalilor şi abandonate cu infinită generozitate în mâinile luptătorilor
    mult mai slab înarmaţi. Nu mai sunt vechituri sovietice, ci arme americane
    scumpe, cum multe armate NATO nu au sau trebuie să dea procente din PIB pentru
    a le avea. Dacă acum 25 de ani, în 1996, victoria talibană era obţinută cu
    greu, în teren, de către luptători locali, acum a fost un adevărat galop
    militar de sănătate, obţinut printr-o altă luptă magistral câştigată de
    talibani, cea diplomatică, a negocierilor cu americanii, undeva, în afara
    Afganistanului.

    Deşi miza era doar retragerea militară americană, până la urmă
    s-a dovedit a fi vorba de stăpânirea întregii ţări. Au fost uitate mai multe
    noţiuni, cum ar fi tranziţia puterii, securitatea retragerii şi după retragere,
    dimensiunile dezangajării, calendarul inteligent al retragerii, viitorul
    capacităţilor militare. În lipsa lor, totul a semănat cu o fugă, un abandon
    total, o ieşire de catastrofă, când îţi iei cu tine doar actele, propria piele
    şi pistolul de pe noptieră. Şi laşi în urmă hainele de firmă, prietenii şi
    vecinii, plus un arsenal nou-nouţ, menit să te apere dar care nici nu a fost
    scos din ambalaj. Şi, dacă mai apuci, strigi peste umăr, apăsat şi determinant:
    It’s over! Dacă nu mai apuci, că ai deja oameni pe scări, deşi nu este autobuz
    comunist ci avion american, ajungi la loc sigur şi, mediatizat, şi rosteşti
    acelaşi lucru, dar în varianta optimistă: It’s over!

  • Matima-a Afganistanlui

    Matima-a Afganistanlui



    Traghedia tru disvărteari ditu Afganistan easti ună ţi năpoi s’faţi. Şi nu di aieri, di adză şi niţi di 20 ică 25 di añi, că di aproapea dauă seculi. Tru 1841, tamamu aoa şi 180 di añi, Kabulu aputrusitu di armata engleză fu loatu cu asaltu di ună tăbăbie fuviroasă di afgani ţi mutară caplu. Britaniţlli avea vinită s’alăxească liderlu di Kabul, favorabilu aruşilor, di băgară un cumăndaru slab, pi cari fură anănghisiţ s’lu andrupască cama di doi ani. Cumitia-a afganilor născărsi tuti aestea, lu-vătămară conducătorlu arusu băgatu di englezi ama şi tutu truplu expediţionar englez, maş yeaturlu hiinda alăsat tru bană şi tru libertate, tra s’mărturisească prişcăviili ţi li avea vidzută. Fostul emiru s’turnă la cumăndusearea-a Afganistanului tră nica dauă decenii, tu bitisita a curi ghiuşbilea tru mplină glorie, trapsi mănă di la politica anti-britanică. Tuti aesti catandisi nă si par cunuscute tra atea că năpoi s’feaţiră cu insistenţă tru istoria aluştoru ditu soni două secole ică a aţiloru ditu soni dauă dechenii. Liderllii fugu ş’năpoi s’toarnă, aesta cara nu suntu vătămaţ, forţi di nafoara a sinurloru s’adună să’lli bagă sumu ascultare pi afgani, deapoa s’tragu cicăldăsiţ, askeri informale di arăsculaţ agiungu armati azvingătoari.



    Năuăţli istoriţi cum băgarea cu zorlea a putearillei americane, apariţia’a ideologiiloru politiţi, cum comunismulu sovietic, ică a aţilorur religioase, cata cum fundamentalismul islamic, suntu alăxerli goali ditu paradigma istorică afgană. Altă turlie, liderllii di Kabul s’alăxesscu ică suntu vătămaţ, cu ică fără ndrupari externă, regimurle politiţi, insurgenţele şi contrainsurgenţele yin ună după alantă, daima câte ună forţă xeană yini cu mări hărgi şi fugu ayuñiusiţ şi cu chireari. Ti momentul ţi lu avemu dininti va să zburască multu şi ici ghini. Toradioara, muabeatea easti la nivel di prinţipii, kiro tu cari situaţia easti tru ună cabaia pi iruşi evoluţie. Armata americană lipsea tra s’tragă ama nu fără rezolvarea, ninti di fudzeari, a tutuloru prublemilor işiti tu videală tru ateali dauă decenii di implicari tru Afganistan. Cadealihea, talibanilli viniră ca inamiţ a americanilor tăş tru 2001, după atentatele ditu 11 di yismăciuni, Afganistanlu taliban hiinda nicukirlu al Ben Laden şi a organizaţiillei teroriste Al Qaida, autorii a lăhtărăoasiloru atentate. Aestu averu fu alăsatu nanăparti kiro di dauă decenii, până când “cartea di pălteari” nă pitricu la contractul iniţialu. Cându vidzură că avea vinită tra s’nu şeadă dipu multu, ca englezllii aoa şi 180 di ani, americanllii s-ayuñiusiră s’fugă, ama alăsară dinăpoi investiţii babageani, ună societate cari ahurhea s’acaţă calea ali democraţie, echipament militar performant şi una cale niaştiptatu di elefteră tră talibañilli avinaţ di la puteari tru 2001.



    Tru Afganistan lucreadză păn tru soni, ună niacumtinată insurgenţă, cari s’adapteadză cu kirolu. După avinarea-a sovieticilor, insurgenţa dizvultă valenţili islamiţi, aşi că tora putem s’nă aştiptămu ca talibanii s’agiungă pi unu livelu di prişcăville babageană, zori ti străxeari, catacum atea cari caracterizeadză ISIS. Dimensiunea strateghică a apofasiloru ditu kirolu di ma napoi va s’hibă akicăsită ma amanatu, ama efectili tactiţi suntu di mari actualitate. Ârmânânda tru Afganistan, fără s’nidzemu pi sucăkili di la Casa Albă ică tru cartierlu gheneralu al NATO, dukimu că ritrădzearea lipsea s’hibă ndreaptă cama minuţişu, simfunizatu, eşalonat şi cu preayalea, cu pruvideri limbidz mutrinda purtarea-a personalui şi a tehnicăllei militară, cum şi priloarea-a putearillei. Acă poate s’hibă lugursită că administraţia dimocratică a Afganistanului lipsea s’cumăndusească văsilia, ma largu, easti zori ti pistipseari că nu avea informaţii ică şubei mutrinda iruşea talibană şi darea instantanee a cumăndusearillei afgane şi a nauăllei askeri, ghini şi scump antrenată di cătră aliaţllii occiditutali. Ritrădzearea tru ună ti nipistipseari aradă pseftă, dinintea a unui inamic călisitu canda s’aputrusească, nu poati s’hibă ntimilleată di niţi ună evoluţie nipruvidzută. Easti un eşecu a capacitatillei minimală di informari şi di analiză politică şi di securitati, easti eterna niakicăseari a unăllei matimă pi cari istoria daima tutu nă u spusi, cu babageanlu păhă a fănicolui uminitaru.







    Autoru: Marius Tiţa

    Armânipsearea: Taşcu Lala




  • Lecţia Afganistanului

    Lecţia Afganistanului

    Tragedia în desfăşurare în Afganistan este una cu
    repetiţie. Şi nu de ieri, de azi şi nici de 20 sau 25 de ani, ci de aproape
    două secole. În 1841, acum fix 180 de ani, Kabulul ocupat de armata engleză a
    fost luat cu asalt de o mulţime furioasă de afgani răsculaţi. Britanicii
    veniseră să schimbe liderul de la Kabul, favorabil ruşilor, punând un
    conducător slab, pe care au fost nevoiţi să îl susţină mai bine de doi ani.
    Răscoala afganilor a curăţat toate acestea, l-a ucis pe conducătorul pus de
    englezi ca şi întregul corp expediţionar englez, doar medicul fiind lăsat în
    viaţă şi în libertate, pentru a mărturisi grozăviile pe care le văzuse. Fostul
    emir a revenit la conducerea Afganistanului pentru încă două decenii, spre
    sfârşitul căror de abia, în plină glorie, a renunţat la politica
    anti-britanică. Toate aceste situaţii ni se par cunoscute pentru că s-au
    repetat cu insistenţă în istoria ultimelor două secole sau a ultimelor două
    decenii. Liderii pleacă şi revin, asta dacă nu sunt ucişi, forţe din afara
    graniţelor se adună să îi pună sub ascultare pe afgani, apoi se retrag în
    debandadă, oştiri informale de răsculaţi devin armate victorioase.

    Noutăţile
    istorice precum impunerea puterii americane, apariţia ideologiilor politice,
    precum comunismul sovietic, sau a celor religioase, precum fundamentalismul
    islamic, sunt singurele schimbări din paradigma istorică afgană. Altfel,
    liderii de la Kabul se schimbă sau sunt asasinaţi, cu sau fără sprijin extern,
    regimurile politice, insurgenţele şi contrainsurgenţele se succed, mereu câte o
    forţă străină se instalează cu mari cheltuieli şi pleacă în grabă şi în
    pierdere. Despre momentul la care asistăm se va vorbi mult şi deloc bine.
    Deocamdată, discuţia este la nivel de principii, în timp ce situaţia este
    într-o extrem de rapidă evoluţie. Armata americană trebuia să se retragă dar nu
    fără rezolvarea, înainte de plecare, a tuturor problemelor apărute în cele două
    decenii de implicare în Afganistan. Intr-adevăr, talibanii au apărut ca inamici
    ai americanilor de abia în 2001, după atentatele din 11 septembrie,
    Afganistanul taliban fiind gazda lui Bin Laden şi a organizaţiei teroriste Al Qaida,
    autorii teribilelor atentate. Acest adevăr a fost lăsat de o parte timp de două
    decenii, până când nota de plată ne-a trimis la contractul iniţial. Când au
    constatat că veniseră ca să nu stea prea mult, ca englezii acum 180 de ani, americanii
    s-au grăbit să plece, dar au lăsat în urmă investiţii uriaşe, o societate care
    începea să se democratizeze, echipament militar performant şi o cale neaşteptat
    de liberă talibanilor alungaţi de la putere în 2001.

    În Afganistan funcţionează,
    de fapt, o continuă insurgenţă, care se adaptează vremurilor. După alungarea
    sovieticilor, insurgenţa a dezvoltat valenţele islamice, astfel că acum ne
    putem aştepta ca talibanii să se ridice la nivelul de violenţă extremă, greu de
    suportat, precum cea care caracterizează ISIS. Dimensiunea strategică a
    deciziilor recente va fi înţeleasă mai târziu, dar efectele tactice sunt de
    mare actualitate. Rămânând în Afganistan, fără să mergem pe culoarele Casei
    Albe sau în cartierul general al NATO, observăm că retragerea trebuia pregătită
    mult mai temeinic, coordonat, eşalonat şi treptat, cu prevederi clare privind
    evacuarea personalului şi a tehnicii militare, precum şi predarea puterii.
    Chiar dacă se poate considera că administraţia democratică a Afganistanului
    trebuia să conducă ţara, în continuare, este greu de crezut că nu au existat
    informaţii sau bănuieli privind iureşul taliban şi cedarea instantanee a
    conducerii afgane şi a noii armate, bine şi scump antrenate de către aliaţii
    occidentali. Retragerea într-o incredibilă dezordine, în faţa unui inamic
    invitat parcă să dea buzna, nu poate fi justificată de nicio evoluţie
    neprevăzută. Este un eşec al capacităţii minimale de informare şi de analiză
    politică şi de securitate, este eterna neînţelegere a unei lecţii pe care
    istoria ne-a tot predat-o, cu uriaşul preţ al dezastrului umanitar.

  • Vin americanii!

    Vin americanii!

    La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, românii credeau că prezenţa sovieticilor în ţară şi abuzurile de tot felul vor înceta şi că americanii vor sosi în România pentru a repune lucrurile pe făgaşul lor. Era o manifestare a speranţei într-un viitor mai bun şi totodată unul dintre imboldurile celor care au activat în mişcarea de rezistenţă anticomunistă.



    Până în momentul aderării României la coaliţa condusă de Germania, relaţiile româno-americane fuseseră foarte bune. Declararea războiului de către România generalului Antonescu Statelor Unite ale Americii, pe 11 decembrie 1941, a fost un act contrar spiritului care animase relaţiile bilaterale. De asemenea, bombardarea României de către aviaţia americană în 1944 ţinea de logica războiului, o logică strâmbă pentru vremurile normale, de pace şi de bună înţelegere. Cu toate că se aflau în tabere opuse, românii le-au aplicat tratamente rezonabile piloţilor americani capuraţi. Conform mărturiilor, unii ofiţeri români au adunat cadavrele piloţilor americani doborâţi şi le-au înmormântat cu ceremonial religios. Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, pe 23 august 1944, a fost un gest de reparare a unei anormalităţi istorice.



    Urmările războiului însă nu au fost cele aşteptate de societatea românească. Prezenţa trupelor sovietice în ţară şi acapararea puterii de către partidul comunist au făcut ca speranţele românilor să se lege cu disperare de o debarcare a trupelor americane la Constanţa sau în Balcani. Expresia vin americanii” era deja un loc comun şi majoritatea românilor credeau, la sfârşitul anilor 1940, că era numai o chestiune de luni până ca trupele americane să-şi facă apariţia.



    Nicolae Dascălu a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc şi activ într-o organizaţie anticomunistă de elevi între 1947 şi 1949. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Dascălu a mărturisit că venirea americanilor a motivat zeci de tineri în luarea unei atitudini hotărâte în apărarea democraţiei şi libertăţii. ”Toată lumea spera că vin americanii şi noi toţi am aşteptat ajutorul american! Sigur, întâi a fost speranţa pe care ne-o insufla tinereţea şi curajul cu care ne-am avântat în luptă crezând că oricum, valorile democratice vor învinge, se vor impune. Nimeni nu se aştepta la perioada asta atât de lungă şi de cumplită! Lungă, dar şi cumplită în manifestări! Şi atât de strictă în manifestări şi o interdicţie totală a aspiraţiilor umane.”



    În anul 2000, Elena Florea Ioan, sora lui Toma Arnăuţoiu, şeful unuia dintre cele mai bine organizate grupuri armate anticomuniste, a confirmat că fratele ei a plecat în munţi pentru a lupta cu speranţa venirii americanilor. ”Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, fratele meu a plecat, şi nu am putut nici să-l opresc. Atâta am insistat la mama şi i-am spus să nu-l lase să plece! Dar dacă am văzut că mama era de acord ca el să plece, nu am mai avut ce face. Mama era foarte neliniştită, ca mamă să vadă că fratele meu doarme numai prin ascunzişuri şi că nu era liniştit. Şi credea că dacă va pleca în munte, îşi va găsi liniştea, aşa bănuiau. Că aşa aveau promisiuni, că americanii, într-o lună de zile, vin şi ne scapă de ruşi. Şi aşa au plecat ei cu gândul, că va dura puţin această perioadă de chin. Nu şi-au închipuit că vor sta atâta în munte. Organizaţia asta, de la Nucşoara, a fost singura din Europa care a durat 9 ani. Ceilalţi nu au rezistat, au fost arestaţi, au murit, s-au predat. Asta a fost singura organizaţie care a durat nouă ani.”



    Atât de mare a fost dezamăgirea unora din cauză că ajutorul american nu mai sosea încât aceştia nu au ezitat să-şi părăsească fraţii de arme. Aşa a fost cazul colonelului Gheorghe Arsenescu, după cum mărturisea Elena Florea Ioan. ”Colonelul Arsenescu a plecat mai mult ca să-şi apere viaţa şi zilele. Nu vreau să-l critic, dar nu a făcut un gest patriotic că a plecat. A crezut că e ceva de scurtă durată. Că acolo, când a mers în munte, şi el şi alţii când au văzut că nu mai au ce mânca, şi nu mai este friptură şi altele, au început să se certe. Că el nu mai stă. Dar alţii au spus că vor mânca rădăcini de copac cu toţii, vor mânca frunze, că asta mâncau când nu aveau ce mânca, dar că vor rămâne uniţi şi vor sta pe munte cât era nevoie. Lui Arsenescu nu i-a convenit situaţia asta, nu s-a acomodat cu viaţa asta, de chin. Şi atunci i-a dat lui frate-miu Toma conducerea acestei organizaţii, şi el s-a retras pentru că nu mai putea să rabde de foame şi de frig. A văzut că americanii nu mai vin şi şi-a dat seama că e o situaţie nesigură. Şi a plecat.”



    Dar americanii, chiar dacă nu au putut veni direct pentru a elibera România, au încercat organizarea de acţiuni de întreţinere a speranţei. Asemenea acţiuni au fost paraşutarea de români din exil în România, un caz fiind cel din iulie 1953 al grupului comandat de căpitanul Sabin Mare. Dar evoluţia relaţiilor dintre cele două blocuri politico-militare, cel al democraţiei şi cel comunist, către o coabitare a dus la abandonarea oricărui proiect de salvare a ţărilor ocupate de sovietici. Americanii au venit cu adevărat în România şi în Europa Centrală şi de Est după 1989. Dar acest lucru a fost posibil datorită faptului că au câştigat competiţia pe durata a câteva decenii cu URSS.