Prevăzută
iniţial pentru martie 2019, ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană a fost
amânată în câteva rânduri. A intrat în cele din urmă în linie dreaptă după ce
noul parlament de la Londra, rezultat în urma victoriei conservatorilor la
anticipatele din Marea Britanie, a aprobat legea acordului de retragere, care
stabileşte 31 ianuarie 2020 ca dată a ieşirii. A fost pentru prima dată de la
referendumul din 2016 când lucrurile au început să fie cu adevărat clare.
Într-un con de umbră rămâne, însă, dinamica relaţiilor post-Brexit. Cum vor
arăta relaţiile dintre Regatul Unit şi Uniunea Europeană – două entităţi legate
prin cultură, istorie, chestiuni economice sau de securitate, Marea Britanie
fiind, de altfel, principalul contributor militar al UE?
Analistul
de politică externă Andrei Ţărnea Ieşirea
Marii Britanii din Uniune nu schimbă natura intereselor care leagă Regatul Unit
de restul continentului, nu schimbă natura ameninţărilor care sunt comune
pentru Marea Britanie şi Uniunea Europeană, dar schimbă modul, inclusiv din
punct de vedere legal, în care aceste cooperări pot să continue. Totodată,
există chestiunea cetăţenilor Uniunii Europene care lucrează sau trăiesc în Marea
Britanie şi invers, a cetăţenilor britanici care studiază, lucrează sau sunt
rezidenţi ai unor state membre ale UE, iar România este unul dintre statele
care au cetăţeni într-un număr semnificativ prezenţi în Marea Britanie, atât ca
studenţi, cât şi pe piaţa forţei de muncă.
Brexitul schimbă raporturile de
forţe din interiorul Uniunii Europene. E, fără discuţie, o schimbare de centru
de greutate, consideră analistul Andrei Ţărnea. În ultimii 2-3 ani, vocea
Regatului Unit, deşi membru al Uniunii, nu a mai avut aceeaşi greutate. Ne
întoarcem pe formula anterioară: cuplul franco-german, diferit astăzi decât a
funcţionat el în primii 20 de ani de existenţă a Uniunii Europene, capătă din
nou greutate într-un context geopolitic schimbat fundamental, într-un context
regional, într-un context economic diferit, spune Andrei Ţărnea Ne întoarcem la o formulă istorică, Marea
Britanie nefiind un membru fondator al Uniunii Europene, ea a intrat după ce
preşedintele De Gaulle nu mai era preşedintele Franţei – acesta a fost unul
dintre oamenii politici din ţările mari care s-a împotrivit apartenenţei
Regatului Unit la Uniunea Europeană, la ceea ce va fi devenit apoi Uniunea
Europeană, comunitatea economică. Ceea ce este important este că Marea Britanie
a fost întotdeauna un partizan al lărgirii Uniunii Europene, un partizan al
unei Uniuni Europene extinse, care să funcţioneze ca un instrument de
coordonare politică, de aliniere în ceea ce priveşte principii şi standarde
democratice, şi de zonă economică, de funcţionare coerentă la nivelul
continentului european.
Se va schimba dinamica relaţiilor internaţionale
odată cu aşezarea Marii Britanii pe o traiectorie separată de Uniunea
Europeană? Preşedintele Centrului de Prevenire a Conflictelor, Iulian Chifu,
insistă pe faptul că se va schimba în primul rând dinamica la nivelul Uniunii
Europene Ieşirea unuia dintre
membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, deţinător al armei nucleare,
din Uniunea Europeană lasă, de fapt, în interior un singur stat – Franţa – un
singur stat nuclear şi membru permanent al Consiliului de Securitate. Evident
că acest lucru creează o singularitate, vrem – nu vrem, cu atât mai mult cu cât
în ecuaţia de putere la nivel european, Franţa doreşte să îşi aroge, o face,
practic, zi de zi, această responsabilitate pe dimensiunea apărării europene.
E adevărat că e foarte greu de susţinut
o Europă care are o apărare condusă de Franţa, din care lipsesc, ca să luăm
strict raportul dintre NATO şi Uniunea Europeană, SUA, Canada, iată, şi Marea
Britanie, Norvegia, Turcia, şi aduce în plus state neutre, precum Austria,
Suedia şi Finlanda, respectiv Danemarca şi Irlanda. Această situaţie este
cuantificată inclusiv financiar. La nivel european, însă, retragerea Marii
Britanii e mult mai importantă, pentru că acolo Marea Britanie a jucat şi un
rol geopolitic de echilibru, ştiţi, perfidul Albion, care nu are aliaţi
permanenţi, ci are interese. Ei bine, în acest context, dispariţia Marii
Britanii, care era aliatul Germaniei în privinţa politicilor economice şi
aliatul Franţei pe dimensiunea de apărare şi securitate, vine să schimbe
balanţa şi să schimbe şi balanţa de putere în voturile cu dublă majoritate. Iată,
pe viitor, Franţa şi Germania împreună vor putea să impună agende care nu pot
fi contrabalansate decât de următoarele 13 state ca potenţă, greutate
strategică, greutate de vot la rând, adică practic niciodată. Deci, vorbim
de roluri mult mai importante decât cele aparente ale Marii Britanii în UE, mai
spune profesorul universitar Iulian Chifu.