Radio România Internațional

Tag: Antanta

  • România și negocierile de pace din 1919

    România și negocierile de pace din 1919

    La finele primului
    război mondial, România se afla în tabăra câștigătoare. Până la sfârșitul
    anului de grație 1918, teritoriile locuite de români din imperiile rus și austro-ungar
    se uniseră cu Regatul României și tratatele de pace urma să confirme noile
    granițe. Însă confirmarea internațională a noii Românii nu a decurs atât de
    simplu, divergențele și armonizarea intereselor au făcut ca încheierea păcii să
    fie anevoioasă. România a avut de înfruntat opoziția aliaților ei care îi
    făceau reproșuri însă și ea le răspundea aliaților cu justificări și alte
    reproșuri. Astfel, starea de tensiune a ajuns în punctul în care artizanul
    intrării României în război, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, a părăsit
    negocierile de pace iritat că României nu i se satifăcuseră în totalitate
    prevederile Convenției din 1916 care fusese baza intrării sale în război.


    L-am invitat pe
    istoricul Ioan Scurtu să rezume povestea disputelor dintre România și aliații
    săi Franța, Marea Britanie, Italia și SUA din anul 1919 şi să evidenţieze reproșurile
    aduse României de către Antantă.


    România
    a fost nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale ca urmare a
    faptului că Rusia a ieșit din război și România rămăsese singură pe frontul din
    răsărit. Dar a făcut pacea, cel puțin așa arată documentele, cu acordul
    aliaților. Convenția din 1916 avantaja foarte mult România, Ion I. C. Brătianu
    a negociat foarte bine. Era vremea în care Franța se găsea în mare dificultate
    pe frontul de vest, iar armata rusă nu reușea să obțină victoria în Galiția. Și
    atunci s-a socotit că România trebuia neapărat să intervină ca să atragă un
    număr cât mai mare de militari germani și austro-ungari asupra sa și să degajeze
    în acest fel cele două fronturi. În aceste condiții s-au făcut anumite concesii
    pe care, la sfârșitul războiului, Franța mai ales începea să le regrete.


    Pe fondul situației
    grele în care se afla Franța în 1916, necesitatea intrării României în război
    devenea una critică. Ioan Scurtu consideră că în acel moment România a știut
    să-și joace cartea și să obțină avantaje importante. Care au fost acele
    avantaje?

    Ioan Scurtu: În
    primul rând a fost chestiunea graniței de nord și de apus pe care Brătianu a
    trasat-o cu o meticulozitate extraordinară. A precizat linia pe unde să treacă
    granița marcând un anume deal, un anume râu, un anume sat și așa mai departe în
    așa fel încât când la conferința păcii a trebuit să se stabilească granița
    aceasta să fie deja hotărâtă. Acea granița mergea de fapt pe Tisa până la vărsarea
    în Dunăre, ceea ce nemulțumea pe de altă parte și Serbia care, la rândul ei,
    afirma că era mult prea aproape de Belgrad, la o bătaie de tun și că trebuia să
    i se acorde un spațiu de siguranță, deși România se angaja să nu militarizeze
    granița respectivă.


    În ianuarie 1919 începea Conferința de Pace de la
    Paris și România mergea acolo pentru a obține ce i se promisese. Însă existau
    interese și ele trebuia să fie satisfăcute prin compromisuri.

    Ioan Scurtu: A fost o deosebire de concepție
    între cei patru mari, președintele Statelor Unite, primul ministru al Marii
    Britanii, primul ministru al Franței, primul ministru al Italiei și Ion I. C.
    Brătianu care considera, pornind și el de la prevederile Convenției de pe 4
    august 1916, că statele semnatare vor fi tratate la conferința de pace pe
    picior de egalitate. Or, la conferința păcii se instituise un consiliu suprem
    care hotărâse ca statele membre să aibă statut de state cu interese nelimitate în
    timp ce celelalte state, între care și România, au fost înscrise în rândul
    statelor cu interese limitate. Bazându-se și pe faptul că președintele Wilson
    milita pentru egalitatea între state, pentru democrație, pentru rezolvarea
    democratică a disputelor dintre state, Brătianu insista ca România să fie
    tratată pe picior de egalitate cu celelalte state. Numai că replica a venit
    chiar de la Wilson care i-a spus în fața conferinței că fiecare stat semnifică
    atâta cât reprezintă puterea sa militară.


    Intransigența lui
    Brătianu a fost însă abandonată chiar de el însuși. Înlocuitorul său, Alexandru
    Vaida Voevod, avea să semneze tratatele care recunoșteau România Mare.

    Ioan
    Scurtu: Nu era posibil ca o
    țară mică, cu revendicări teritoriale, care trebuia să obțină unirea prin
    confirmarea prin tratate, să pretindă să fie egală cu SUA, Franța, Marea
    Britanie și Italia. Chiar el, Brătianu, și-a dat seama de asta și l-a lăsat la
    conducerea delegației române pe Alexandru Vaida Voevod, după ce în prealabil
    l-a sfătuit să se înscrie în masonerie. Brătianu aflase că foarte multe decizii
    se luau noaptea când frații se întruneau. Brătianu nu participa, nefiind membru
    al niciunei organizații masonice. Dar Vaida a fost mai maleabil și și-a dat
    seama că nu avea încotro. Vaida explica în parlament că era conștient de faptul
    că se aruncase într-o groapă și că trăsese și România, dar sentimentul lui era
    că în acea groapă se găseau și delegațiile SUA, Marii Britanii, Franței și
    Italiei.


    România a obținut, în
    cele din urmă, recunoașterea unirii Bucovinei cu România prin tratatul cu Austria,
    recunoașterea unirii Transilvaniei cu România și recunoașterea unirii cu două
    treimi din Banat prin tratatul cu Ungaria. Ceea ce a fost ce își dorise.

  • Generalul Maurice Sarrail

    Generalul Maurice Sarrail

    România a beneficiat
    la finalul primului război mondial de un consistent sprijin din partea unor
    medii franceze influente și din partea unor personalități civile și militare
    franceze. Numele generalului Henri Berthelot, al geografului Emmanuel de
    Martonne, al contelui de Saint-Aulaire sunt binecunoscute azi. Însă au fost și
    alte personalități care și-au manifestat sprijinul pentru cauza românească încă
    din timpul războiului, una dintre ele fiind generalul Maurice Sarrail. Născut
    în 1856 la Carcassonne, Sarrail a absolvit Academia militară de la Saint-Cyr în
    1877. În timpul războiului, a luptat la Verdun, pe Marna și în Ardeni. A fost
    numit la comanda unui corp expediționar trimis în Macedonia pentru a proteja
    aliații Franței. A fost destituit în decembrie 1917 de la comanda corpului
    francez din cauza asocierii lui cu un cerc de politicieni socialiști care au
    provocat o criză. Până la sfârșitul războiului a trăit retras în casa sa de la
    țară.


    În 1916, după o
    așteptare nerăbdătoare de doi ani, România intra în război alături de Antanta
    formată din Franța, Marea Britanie și Rusia. României i se promiseseră
    teritorii locuite de români din Austro-Ungaria și, din punct de vedere militar,
    declanșarea unei ofensive în zona orașului grecesc Salonic unde acționau
    diviziile franceze de sub comanda generalului Sarrail. Eșecul coordonării
    operațiunilor Antantei în Balcani a făcut ca România să ajungă într-o situație
    disperată în vara anului 1917: capitala era ocupată, autoritățile refugiate în
    Moldova, apariția epidemiilor de tifos, refugiații și suprapopularea, lipsa
    alimentelor. În acel moment, oamenii de cultură români au sesizat ocazia de a
    ridica moralul trupelor române și a populației prin afișarea publică a
    stindardului liturgic care aparținuse victoriosului principe Ștefan cel Mare al
    Moldovei, o broderie aflată în posesia mănăstirii Zographou de la muntele
    Athos. Problema stindardului a ajuns una dintre priorităţile politicii interne
    şi externe româneşti în vara dezastruosului an 1917. Comandanții francezi s-au
    raliat imediat ideii și au făcut ca românii să intre în posesia acelui simbol.


    Istoricul Ernest
    Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeului de Istorie a României, crede că
    generalul Maurice Sarrail a fost atunci omul providențial pentru cauza
    românească. Cuvântul cel mai
    greu l-a avut generalul Maurice Sarrail. Noi îl ştim pe Sarrail din celebrul
    adagiu al armatei române din 1916, O Sarrail, Sarrail, Sarrail, noi ne batem
    şi tu stai! Uite însă că la judecata istoriei, când umblăm şi scotocim în
    toate documentele pe care nimeni n-a vrut să le citească timp de 100 de ani,
    constatăm că Sarrail a oferit poporului român un dar de nepreţuit. Astăzi, şi
    chiar după război, n-ar mai fi fost posibil sub nicio formă să recuperăm acel
    stindard de la Zographou. A existat şi un avantaj în acel context. Zographou
    era o mănăstire bulgărească, aliaţii erau în război cu Bulgaria şi cei de la
    Zographou au fost victime colaterale, ca să spun aşa, ale acelei situaţii.
    Istoria îşi are propriile legi şi reguli şi ce contează la judecata finală este
    rezultatul nu tot felul de amănunte mici pe care alţii nu le mai ştiu.


    Armata franceză însă
    nu era o armată formată din barbari și neleguiți, care să jefuiască civilii ori
    să permită jafuri și suferințe în rândurile populației inocente. Și totuși,
    drapelul de luptă al lui Ștefan cel Mare trebuia să ajungă în posesia aliaților
    români. Ernest Oberlander-Târnoveanu știe care a fost soluția găsită de francezi. Pentru că de foarte multă
    vreme m-am ocupat de acest subiect, al istoriei recuperării steagului, sunt
    convins, şi o spun public, că francezii au plătit pentru acest steag. Cu
    siguranţă, în arhivele militare franceze se păstrează chitanţa şi cred că au
    plătit o sumă consistentă. Călugării de la Zographou nu au mai cerut niciodată
    steagul înapoi ştiind că l-au vândut. Sarrail ne-a făcut un dar pe banii
    contribuabilului francez, astăzi, la 100 ani de la evenimente, stindardul este
    aici şi aceasta contează foarte mult.


    Consulul României la
    Atena Gheorghe Ionescu a propus decorarea ceor care aduseseră mari servicii
    României în anii războiului. Între ei, și generalul Sarrail. Ernest Oberlander-Târnoveanu. Sunt documente olografe ale lui
    Ionescu care solicită primului ministru ca locotenetul Dich, şeful garnizoanei
    ruse, şi căpitanul Gilbert Gidel să fie decoraţi. Şi în partea de sus a paginii
    este o rezoluţie în care se spune că se pregătise decretul regal pentru ca
    Gidel să primească Steaua României în grad de comandor, un grad foarte mare,
    adică patru trepte. Ionescu insistă să se acorde un ordin şi generalului
    Sarrail subliniind ce rol important avusese generalul şi ce rol important putea
    avea în viitor pentru a-i proteja pe românii din Macedonia. Era zona frontului
    şi ştim ce atrocităţi suferiseră civilii din Balcani. Mai mult decât atât,
    aliaţii francezii au fost încă o dată la înălţimea situaţiei istorice şi li s-a
    solicitat ca stindardul să fie trimis în Franţa cu o navă militară. Francezii
    au acceptat, steagul a fost încredinţat unui maior, S. Dion, el a luat steagul,
    pus într-o cutie de tablă şi sigilat cu sigiliul Consulatului român. Steagul a
    pornit de la Salonic la Atena, acolo a schimbat nava, şi a ajuns la Marsilia.
    Şi îl vedem la Paris, în curtea Sorbonei.


    Generalul Maurice
    Sarrail a murit în 1929 la Paris. A fost un prieten al României și la locul
    potrivit atunci când a fost neoie de el.