Radio România Internațional

Tag: anticomunism

Opoziție politică în România anilor 1980: Doina Cornea

Pe 4 mai 2018, la Cluj, a încetat din viață la 88 de ani
opozanta anticomunistă Doina Cornea. În spațiul românesc și în mediile
activismului civic european, numele ei nu mai are nevoie de nicio prezentare. A
fost unul dintre cei mai proeminenți opozanți împotriva regimului comunist din
România anilor 1980 și și-a exprimat deschis opiniile într-o țară timorată de
violența puterii și de lunga perioadă de încălcare brutală a drepturilor și
libertăților.

Între
1945 și 1989, femeile din România au plătit un preț foarte mare modului în care
țara începuse să fie condusă după încheierea războiului. Intelectuale și
muncitoare, țărănci și orășence, femeile din România au luptat și murit în
rezistența armată, alături de soții lor, altele au fost condamnate la ani grei
de închisoare unde destule și-au găsit sfârșitul. Opozanta Doina Cornea se
înscrie în seria unor nume de eroine ca Marina Chirca, Ana Simion, Maria Plop,
Arlette Coposu, Ecaterina Bălăcioiu și multe altele, știute și neștiute, care
nu au vrut să fie complice unui regim profund inuman.

În
1982, în vârstă de 52 de ani, profesoara Doina Cornea a decis că nu mai poate
să tacă. A scris o scrisoare postului de radio Europa liberă în care denunța
abuzurile, practica de conducere a partidului comunist. Intervievată în 1996 de
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Doina Cornea își amintea
cum a început relația sa cu regimul comunist. Primul text, Scrisoare deschisă adresată celor care n-au
încetat să gândească era adresat în primul rând profesorilor care au obligaţia
morală de a spune mereu adevărul celor pe care îi formează. Această mare lecţie
am învăţat-o şi eu în timpul regimului stalinist de la fostul meu profesor de
la Facultatea de Filologie franceză, domnul Henri Chaquier. Am fost atât de
impresionată de această idee pe care a încercat să ne-o bage în suflete şi în
minţi pentru că era epoca celui mai cumplit stalinism, era prin anii 1950. Eu tot
timpul am simţit că ceva mă împinge s-o scriu, chiar împotriva voinţei mele. Dar
eu nu doream să semnez scrisoarea. Am scris-o, a dus-o fiica mea, care venise
în ţară, prima dată după ce a plecat şi am zis aşa: Nu semnez scrisoarea, să o
prezinte ei cum vor. Am tras o linie după text, dar ca să aibă certitudinea că
e un text autentic şi nu e fabricat de cineva în numele altuia, am scris aşa:
Pentru Europa Liberă, Doina Cornea, asistentă la Facultatea de Filologie.

Doinei
Cornea i-a fost frică să-și strige revolta, așa cum a mărturist adesea. Însă
onoarea a fost o nouă revelație a existenței care a făcut-o să capete curaj
după ce și-a auzit numele la cel mai blamat post de radio străin. Eram
la Vama Veche cu soţul meu, care nu ştia nimica de text, şi că fusese scris și
că fusese expediat, şi eu mi-am dus aparatul de radio cu mine. Nu ascultam
Europa Liberă prea des, dar de data asta am stăruit foarte mult să duc
aparatul de radio. Da’ ce te-a apucat? m-a întrebat el. Și i-am spus că voiam
să ascult Europa Liberă. În încăperile alea ţărăneşti erau două paturi; eu
stăteam pe primul pat, soţul meu pe al doilea, şi aparatul de radio era pe
geam. Şi când am auzit vocea de la radio că spune Hai să-i zicem eu am îngheţat. Vă spun
drept că mi-a fost mai frică de soţul meu decât de repercusiunile politice. A
urmat un moment de tăcere, eu mă aşteptam să înceapă să strige la mine. N-a zis
nimic, parcă nici nu mai respiram. Şi pe urmă tot eu am început: Acuma ce ne
facem?! Şi el m-a luat de braț și mi-a zis să mergem la plimbare.

A urmat
ședința de condamnare a sa la locul de muncă. Colegii săi, cu foarte mici
excepții, nu s-au solidarizat cu ea, unii încercând totuși să găsească un mod
de a o ajuta să scape de furia regimului. A fost o şedinţă oribilă, a fost și rectorul Vlad, care îmi este drag și
acum, mi-a fost coleg, nu am avut ură pe el. Înţelegeam şi modul de funcţionare
al sistemului. Totuşi, putea face şi altceva. Dar voia de la mine o autocritică
în şedinţa aceea, pe care eu oricum n-am rostit-o. Și mă tot întreba: Ce
ai cu Mircea Eliade? De ce spui că intelectualii mint, că economiştii dau
statistici false? Eu spuneam studenţilor lucrurile astea, că nu se putea
clădi o societate, chiar şi socialistă sau comunistă, pe minciună. De ce
spui că intelectualii sunt laşi?, mă întrebau. Pentru că așa sunt,
laşi! le răspundeam. La un moment dat izbucnisem în plâns, când şefa
catedrei mi-a propus să îmi scot un certificat medical, să mă internez la
psihiatrie. Asta-mi mai trebuia, să mă internez la psihiatrie! Asta m-a jignit
foarte mult. Am izbucnit în plâns atunci, dar autocritică nu mi-am făcut.

Doina
Cornea a fost concediată în cele din urmă dar nu s-a lăsat înfrântă. A
continuat să scrie scrisori Europei libere, s-a solidarizat cu greva
muncitorilor brașoveni din noiembrie 1987. Din august 1988 a fost condamnată la
arest la domiciliu de unde a scăpat în decembrie 1989 când a înfruntat
gloanțele represiunii în timpul revoluției. În 2016, Doina Cornea a primit o
ultimă lovitură a destinului: moartea fiicei sale Ariadna Combes, cea care a
purtat cuvintele mamei ei către lumea liberă.

21 May 2018
Ecourile revoluţiei anticomuniste din Ungaria în România

Pe 23 octombrie 1956, acum 60 de ani, la Budapesta începea eroica luptă a Ungariei de ieşire de sub tirania exercitată de partidul comunist, susţinut de ocupantul sovietic. Începute de studenţi şi susţinute de liderul reformist Imre Nagy, demonstraţiile paşnice s-au transformat în lupte armate atunci când Uniunea Sovietică a intervenit cu trupe pentru a lichida tentativa Ungariei de a scăpa controlului său.

În România, ocupată şi ea de sovietici care instalaseră un regim comunist ca în Ungaria, mişcările de stradă de la Budapesta au avut efect mai ales în mediile studenţeşti. Centrele studenţeşti de la Timişoara, Cluj, Oradea, aproape de frontiera cu Ungaria, dar şi la Iaşi şi la Bucureşti, au reacţionat şi studenţii s-au raliat protestelor colegilor lor din ţara vecină. Regimul mai represiv şi absenţa unor lideri reformatori la vârful puterii nu au permis ca demonstraţiile din România să fie de aceeaşi amploare precum cele din Ungaria.

Politicianul Nestor Bădiceanu din Oradea, foarte aproape de graniţa cu Ungaria, a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în legătură cu ce a trăit în octombrie 1956: ”Atmosfera din Oradea, unde posturile de radio şi unde populaţia maghiară e 30% din oraş şi radiourile mergeau la maxim, cu geamurile deschise, era o euforie. Oradea trăia aproape de graniţă. Se aştepta dintr-un moment într-altul, uite, domle, să înceapă şi la noi. Adică să se generalizeze fenomenul. Am avut speranţe în plus. Atunci fusesem la Lugoj şi la dus şi la întors am văzut tancuri debarcând în absolut toate gările care aveau rampe de descărcare. Erau trenuri care au venit şi după aia au luat drumul Ungariei. Ruşii, cu forţa care o aveau în Ungaria, nu puteau face mare lucru şi a trebuit să maseze trupe serioase pentru a putea face faţă armatei ungare. Pe care şi-aşa au decapitat-o într-un mod foarte ruşinos, l-au chemat pe ministrul de război la tratative şi l-au arestat lăsând armata fără conducere.

Andrei Banc, student la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti în 1956, îşi aducea aminte cum au fost reprimaţi colegi ai săi: ”Cele mai multe arestări şi tulburări au fost la Drept şi la Filozofie în perioada aceea, nu la Politehnică sau la Construcţii, ceea ce într-un fel este firesc pentru că studenţii de aici erau ceva mai politizaţi. Cam jumătate erau căminişti, adică erau studenţi din provincie. În general, acţiunile care au avut loc, arestările care au avut loc, excluderile s-au petrecut în acest mediu. Noi, ăştia care eram în Bucureşti, eram oarecum izolaţi de ei. Ei erau o masă compactă şi în masa asta au izbucnit tulburările. Trebuie, de asemenea, înţeles că în masa asta de la cămin erau şi informatori, adică erau studenţi care turnau. Dar, în orice caz, faptul că o bună parte din studenţi erau la cămin, fetele separat, băieţii separat, a contribuit la crearea atmosferei care a produs tulburările din 1956. Nu a fost mai mult, a fost o vânzoleală. Securitatea era destul de bine informată de oamenii pe care îi avea infiltraţi, ca ei să nu apuce să declanşeze o mişcare cum a fost în Ungaria.”

Revendicările studenţilor români porneau de la marile lipsuri materiale, dar nu ele erau principalele motive de nemulţumire. Oamenii simţeau că profunda criză putea fi depăşită dacă ţara ar fi avut o conducere aleasă democratic. Andrei Banc: ”Revendicările nu au fost de ordin material. Una dintre primele revendicări a fost să se scoată limba rusă. Revendicările au fost politice, erau generale, nu erau atât de antisocialiste cum au fost în Ungaria. Ţin minte că erau revendicări legate de ceea ce era în programă, o mai mare libertate şi un acces mai mare la tradiţiile culturale din România, la filozofia străină care ne ajungea prin intermediul cursurilor, adică ni se preda ceea ce considerat duşmănos, ca să folosesc termenul de atunci, dar nu aveam cum să citim în original lucrurile astea. Nimeni nu a cerut atunci înlăturarea socialismului, nu a cerut înlocuirea partidului comunist, sau desfiinţarea UTC-ului, nu au fost revendicările din Ungaria. Au fost câteva revendicări, dacă nu mă înşel, privind modificarea Constituţiei, ale celor de la Drept.”

Profesorul Ion Agrigoroaie de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi era şi el student în 1956. Şi el îşi aducea aminte ce au păţit colegi ai săi în urma solidarizării cu revoluţia ungară: ”În 1956 sau la începutul anului următor, după revoluţia din Ungaria a existat o stare de tensiune foarte puternică. Un coleg cu un an mai mic a fost arestat de la cămin în 1957 pentru un simplu banc politic în legătură cu sovieticii şi cu intrarea lor în Ungaria şi pentru care a făcut 7 ani de închisoare. S-a ştiut ce se întâmpla în Ungaria, chiar dacă de multe ori erau prezentate lucrurile prin prisma unor acţiuni considerate “teroriste” din partea revoluţionarilor maghiari. S-a ştiut, de pildă, despre episodul Imre Nagy şi faptul că a fost dat pe mâna forţelor represive. Era foarte dificil de a afla toate lucrurile, dar eu n-aş vrea să laud generaţia mea.”

Revoluţia din Ungaria din 1956 a avut ecouri în România şi mii de studenţi care au participat la adunări publice au fost arestaţi, alţii exmatriculaţi. Se declanşa al doilea val al represiunii comuniste, semn că un regim comunist nu putea fi reformat.

24 October 2016
Crimele comunismului, comemorare şi sancţionare

În cei 45 de ani de dictatură comunistă, românilor li s-a spus decenii întregi o poveste mincinoasă despre istoria naţiunii. Ni s-a spus că nu a existat rezistenţă şi că românii au dorit şi au susţinut regimul comunist. Astăzi, ştim fără urmă de îndoială că regimul comunist a fost instaurat prin crimă şi teroare, prin forţa armelor, de o armată străină de ocupaţie, potrivnică voinţei naţiunii”.

Este declaraţia preşedintelui României, Klaus Iohannis, făcută, luni, la Bucureşti, la inaugurarea monumentul Aripi”, realizat de sculptorul Mihai Buculei — fiu al unui fost deţinut politic – şi dedicat luptătorilor din rezistenţa anticomunistă 1945 – 1989 din România şi Basarabia. Monumentul Aripi” este o victorie simbolică. Ce ironie a sorţii mai mare şi ce izbândă mai puternică decât faptul că monumentul dedicat rezistenţei anticomuniste este ridicat pe locul unde, până acum 27 de ani, străjuia statuia lui Lenin, unul dintre cei mai malefici oameni ai istoriei, doctrinarul bolşevismului?”, jubila Klaus Iohannis, amintind că împotriva comunismului s-au ridicat sute de mii de oameni, cunoscuţi astăzi sau nu, care şi-au riscat viaţa şi libertatea pentru ca democraţia şi demnitatea poporului român să nu fie înfrânte.

Şeful statului a criticat, pe de altă parte, faptul că în ultima perioadă au apărut semnale că există persoane care pun la îndoială sacrificiul şi tragedia victimelor regimului comunist: Trecutul trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru tinerii de astăzi, iar acţiunea justiţiei este fundamentală în acest sens. Sunt îngrijorat de blocarea investigaţiilor în privinţa crimelor comunismului după câţiva ani de progrese. Continuarea investigaţiilor trebuie să fie o prioritate pentru instituţia abilitată de lege şi solicit factorilor de decizie să ia măsuri pentru deblocarea situaţiei.”

În opinia şefului statului, este nevoie de o legislaţie care să interzică orice formă de negare a crimelor comunismului, o lege care să sancţioneze şi tendinţele de articulare a cultului persoanelor care se fac vinovate de promovarea abuzurilor pe criterii politice în vremea comunismului. În România, 2016 a adus primele condamnări istorice pentru doi foşti torţionari. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv la 20 de ani de închisoare cu executare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii, fiind considerat vinovat direct pentru moartea a 12 deţinuţi încarceraţi pe motive politice.

În primă instanţă, un alt torţionar, Ion Ficior, fostul comandant la Periprava, a fost condamnat tot la 20 de ani închisoare cu executare pentru crime împotriva umanităţii, după ce sub comanda sa ar fi murit peste 100 de deţinuţi politici.

31 May 2016
Femei condamnate de regimul comunist din România

La rezistenţa anticomunistă din România au luat parte, cu devotament şi curaj, şi multe femei. Fie că-şi susţineau soţii, fraţii sau taţii implicaţi în mişcările de rezistenţă, fie că transmiteau mesaje către lumea liberă din Occident, multe dintre cazurile de femei deţinute în închisorile comuniste au rămas necunoscute. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi Ambasada Marii Britanii la Bucureşti şi-au propus să investigheze şi să scoată la lumină personalităţile feminine care au participat la lupta împotriva unui regim ilegitim, represiv şi criminal. Confruntarea cu alte surse din memorialistică şi lucrări de specialitate face fişele matricole penale ale deţinutelor cea mai concludentă probă a experienţei lor traumatizante, încheiate adesea cu decesul acestora.

Constantin Vasilescu, cercetător al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, explică importanţa acestor documente: Fişa matricolă penală este, practic, un soi de jurnal de călătorie” care însoţea fiecare deţinut politic prin spaţiul concentraţionar. De fapt, un astfel de document conţinea informaţiile de bază: numele şi prenumele deţinutului, data exactă a naşterii, locul naşterii, adresa domiciliului, momentul arestării, condamnarea, încadrarea penală, pentitenciarele prin care a trecut, şi alte lucruri care, pentru cei interesaţi de această cercetare, sunt foarte importante. Am plecat de la aceste date pentru a obţine o analiză cantitativă validă, pe de o parte, dar şi o perspectivă de ansamblu la fel de solidă. Aceste documente pot să aibă şi chiar au anumite lacune. Un astfel de document nu este infailibil, ca de altfel majoritatea documentelor eliberate de Securitate înainte de 1989. Mă refer la faptul că o astfel de fişă matricolă penală ar putea să conţină date contradictorii, uneori chiar eronate, din cauza faptului că cei care le întocmeau îşi exersau mâna, de multe ori, fiind ucenici într-ale represiunii, la vremea respectivă. Iar acesta era un punct de plecare: întocmirea unei fişe matricole penale pentru un duşman al poporului”.”

Rapoartele întocmite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc fac referire la originea socială a femeilor condamnate. Majoritatea proveneau din mediul rural, aceasta fiind considerată o consecinţă firească a situaţiei societăţii româneşti a acelor ani. Cele mai multe dintre deţinute aveau studii elementare şi primare, existând foarte puţine cazuri de femei arestate cu studii liceale sau universitare. 2860 de deţinute din cele 3802 cazuri investigate nu aveau, la momentul arestării, nicio afiliere politică, Într-un procentaj mult mai mic, erau femei afiliate mişcării legionare, partidelor istorice sau grupului etnic german. În ceea ce priveşte încadrarea penală a cazurilor investigate, majoritatea femeilor au fost închise în urma unor sentinţe definitive. Cele mai multe au fost arestate la penitenciarul Jilava, ulterior condamnării executându-şi pedepsele în penitenciarele de la Mislea, Miercurea Ciuc, Bucureşti, Arad şi Oradea.

Constantin Vasilescu: Din cei 76 de mii de deţinuţi din baza de date a institutului, 3802 sunt femei. Este un număr redus, comparativ cu cel al bărbaţilor. Însă, din punctul nostru de vedere, asta nu înseamnă sub nicio formă că femeile ar fi fost mai puţin curajoase decât bărbaţii în contestarea totalitarismului sau că ar fi fost mai puţin dispuse la sacrificiu. Acest raport procentual este, în mare, o reflectare a realităţilor sociale din acea vreme. Bărbaţii dominau într-o manieră cvasi-totală procesul decizional şi aspectele care ţineau de politică. De asemenea, acest număr nu indică faptul că femeile ar fi suferit mai puţin în această perioadă. Aproape pentru fiecare bărbat închis a existat o bunică, o mamă, o soră, o prietenă sau o soţie care, de obicei, a făcut tot posibilul pentru a-l ajuta. În cazul celor dispăruţi de la domiciliu, mai ales în cazul partizanilor, femeile erau cele care înfruntau descinderile Securităţii, femeile erau cele care absorbeau violenţele arbitrare. Nu în ultimul rând, aş dori să subliniez că acest număr, 3802, nu este nicidecum unul definitiv, ci reprezintă numărul minim documentat.”

Începând cu 1965, multe dintre arestările de natură politică au fost camuflate sub aşa-zisele infracţiuni de drept comun sau prin integrări forţate în unităţi de observaţie şi tratament psihiatric, acestea din urmă reprezentând una dintre cele mai brutale forme ale represiunii comuniste. Cele 3802 cazuri de femei deţinute în închisorile comuniste se poate chiar multiplica în momentul în care cercetarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc va avansa.

Constantin Vasilescu, despre necesitatea unui raport complex: Finalitatea acestui demers va fi un volum, un dicţionar dedicat femeilor din spaţiul concentraţionar românesc, care sperăm că va apărea chiar anul acesta. Acest album va fi precedat de un studiu introductiv foarte consistent, care ar putea fi considerat el însuşi un volum în volum, fiindcă munca de interpretare şi de sinteză este cel puţin la fel de importantă. Studiul introductiv va fi structurat într-o asemenea manieră încât să acopere problema delicată a spaţiului concentraţional feminin. În el se va explica în amănunt metodologia, se vor prezenta şi analiza în mod ştiinţific aspecte şi statistici de gen, va fi prezentat şi analizat cadrul legislativ al represiunii, centrele de detenţie destinate femeilor, încadrările, traiectorii individuale şi alte date de acest fel.”

Multe alte fişe matricole penale ale altor femei victime ale represiunii comuniste sunt încă rătăcite în secţiunea destinată deţinuţilor de drept comun de la Jilava.

28 March 2016
Grupul anticomunist România Independentă

În urma instalării agresive a comunismului în România, partidele democratice au organizat mişcări de rezistenţă. Una dintre acele mişcări a fost grupul ”România Independentă”, creat de tineretul Partidului Naţional Ţărănesc. În vara anului 1947, conducerea PNŢ a fost arestată de guvernul comunist în urma incidentului de la Tămădău. Atunci, liderilor ţărănişti li s-a oferit un avion cu care să plece în străinătate. În realitate, oferta a fost o capcană întinsă de guvernul comunist pentru a avea un pretext în a aresta opoziţia democratică..

Dar lucrurile n-au rămas aşa. Opoziţia şi-a dat seama că lucrurile intrau într-o altă fază, cea a confruntării armate, după ce între 1944 şi 1947 bandele comuniste susţinute de armata sovietică de ocupaţie au acaparat puterea în stat. Tineretul ţărănist a luat iniţiativa formării unor grupuri de rezistenţă, unul dintre aceste grupuri fiind ”România Independentă”, creat în 1947.

Nistor Bădiceanu a fost senator în Parlamentul României din partea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat între 1992 şi 1996. El a participat la organizarea grupului ”România Independentă” ca tânăr plin de energie. Înregistrarea a fost realizată în 1999 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română.

”Tineretul ţărănist, noi, am căutat să trecem spre o formă de organizare subversivă. Şi-aşa a luat naştere o serie întreagă de organizaţii, “Vlad Tepeş”, “Vulturii”, “Grupul 4”, “România Independentă”. Noi am considerat că trebuie să ne pregătim, să ţinem legătura, să ne înarmăm şi la un moment dat, la un moment oportun, tot speram într-o intervenţie, în iminenţa izbucnirii unui nou război, să pornim o răscoală armată. Exista entuziasmul între tineri, şi nu numai între tineri, pentru că am păstrat legătura cu o serie întreagă de foşti membri, preşedinţi şi activişti hotărâţi ai partidului din teritoriu, în special din partea Marghitei, din partea de Nord a judeţului Bihor de unde proveneam, şi am căutat să refac filiera. Oamenii au răspuns cu multă încredere şi bucurie, şi s-au angajat. I-am atras fiecăruia atenţia şi asupra riscurilor care incumbă din toată această activitate. Cu tot entuziasmul nostru de-atunci, ne dădeam seama că prezintă un pericol având în vedere cu cine aveam de-a face, de metodele de care dădeau dovadă fără nici o reticenţă.”

Nistor Bădiceanu a detaliat structura grupului, provenienţa celor care făceau parte din el şi principiile pe care s-a constituit. “Nucleul era de 32-35 de membri. Pănă la urmă, sincer să spun, nici nu mai stiam câţi eram: depăşisem câteva sute! Adică s-a răspândit ideea, nu se cunoşteau toţi între ei, se rupea firul. Din trei, unul recruta alţi trei şi aşa mai departe. În eventualitatea că ar fi izbucnit şi o revoltă şi era foarte uşor de înregistrat şi de a acţiona în forţă. Membrii grupului erau în bună parte din judeţ, în partea de nord şi de centru, Oradea şi partea spre Marghita unde eu aveam cunoscuţi mai apropiaţi şi în care aveam mai multă încredere. Pentru că pe unii ne lega de-acuma şi amintiri şi o viaţă împreună ca elevi, pe la diferite baluri sau diferite manifestaţii ale partidului, le ştiam orientările şi convingerile, la unii şi tăria de caracter. Deci nu puteai să faci apel la oricine.”

Ce rol a avut Bădiceanu în grupul “România Independentă”? Acela de iniţiator şi agitator, de conştientizare a oamenilor de pericolul care ameninţa România. “Am avut rol de “cap al răutăţilor”. Deci, de organizator. Aici nu se mai punea problema de o conducere democratică, de a ţine conferinţe sau, ştiu eu, congrese, de a alege în mod democratic un conducător. Se mergea pe sistem paramilitar. Ne pregăteam de o luptă împotriva unei puteri constituite în stat, într-adevăr ceea ce comuniştii calificau drept “crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, care era prevăzută şi pedepsită de Codul Penal şi care avea ca scop într-adevăr, înlăturarea prin forţă a “ordinii sociale”. Aveam şi arme, în timpul războiului puteai să ai aşa ceva. Aveam la un moment dat o căruţă de grenade, după aia pistoale mitralieră şi pistolete, nu era problemă. Cu retragerea nemţilor în debandadă şi cu trecerea frontului pe la noi, unul murea, arma rămânea lângă el, cei care au găsit-o au ascuns-o. Mergeam prin sate, adunam pe cei de încredere care aveau oameni în subordinea lor şi le spuneam ce au de făcut, care e pasul următor, unde să fie atenţi, unde să vorbească cu oamenii. Se strângea de-acuma cercul: se introduseseră cotele, se lua grâul de la arii, politica devenea din ce în ce mai represivă si terenul nostru de activitate din ce în ce mai propice.”

Intenţia lui Bădiceanu era de a organiza un grup de partizani pentru a retragere în munţi şi luptă armată. Alături de membrii PNŢ, militari ai armatei regale române, foşti membri ai Gărzii de Fier şi ţărani deposedaţi au format ceea ce a fost cunoscut ca mişcarea de rezistenţă anticomunistă. După 8 luni, grupul “România Independentă” a fost descoperit şi nucleul membrilor săi arestaţi din cauza unui nou recrut care nu a păstrat secretul. Grupul a arătat că şi în faţa unui colos al răului, unii nu s-au lăsat impresionaţi.

19 January 2015
Eroine ale rezistenţei anticomuniste: Elisabeta Rizea (reluare din 6 mai)

În munţii României s-a format, încă din toamna anului 1944, rezistenţa armată anticomunistă şi antisovietică. Harta cu zonele în care au activat grupurile de partizani este marcată, mai ales în Carpaţi, de urmele pe care liderii şi cei care i-au urmat le-au lăsat în istoria României pentru ca generaţiilor viitoare să nu le fie ruşine de trecutul şi de străbunii lor. Paginile rezistenţei armate anticomuniste din România au fost scrise de militari, studenţi, ţărani, muncitori, de bărbaţi şi de femei. Despre participarea femeilor la rezistenţă românii au aflat abia după 1989, când tăcerea care se aşternuse ca un voal peste o ţară ca un mormânt a fost ridicată. Figura iconică a eroinei care şi-a păstrat verticalitatea a fost ţăranca Elisabeta Rizea din comuna Nucşoara, judeţul Argeş (centrul României), figură devenită cunoscută datorită documentarului tv Memorialul Durerii.

Dacă judecăm la rece, atât cât este omeneşte posibil, putem spune că Elisabeta Rizea nu a făcut nimic din ceea ce am considera noi, cei de azi, că reprezintă eroismul. Nu a luptat pe niciun front, nu a salvat pe nimeni de la moarte, nu s-a sacrificat pe sine pentru ca altul să trăiască. A făcut, în schimb, ceva ce noi am privi azi cu relativism: şi-a păstrat principiile. Elisabeta Rizea nu a minţit, nu şi-a turnat la Securitate vecinul ori cunoştinţa, nu şi-a pierdut credinţa că dreptatea va triumfa în cele din urmă. Elisabeta Rizea a fost de partea celor care luptau pentru dreptate şi adevăr şi a făcut puţin pentru ei: le-a dat mâncare şi i-a ocrotit de duşmani. Dar aceasta a însemnat enorm pentru moralul luptătorilor.

Elisabeta Rizea a fost simbolul cel mai bun pentru ţăranul decent care şi-a apărat micul său univers, începând de la proprietate, familie, credinţă. Şi a plătit pentru asta cu 12 ani de închisoare. Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut onoarea s-o intervieveze pe Elisabeta Rizea în anul 2000, la 88 de ani şi a întrebat-o despre cum ţinea legătura cu grupul de partizani Arsenescu-Arnăuţoiu.

”Nu sunt femeie de politică, sunt femeie dreaptă. Mă, eşti român, de ce să fiu eu cu altă ţară şi să nu ţin cu românul meu? Nu m-am întâlnit cu ei. Aveam o salcie cu o gaură, şi aia era căsuţa poştală. Asta am făcut-o. Dacă vedeam că trece armată, scriam pe bilet: Aveţi grijă că trece armata!”. Când venea securitatea, că venea şi mă urmărea, puneam cana de apă în perete. Şi ce vorbeau ăştia la masă aici eu auzeam în camera ailaltă. Şi plecam repede şi o luam pe cărare. Aveam o scară acolo, mă dam pe scară în jos şi mă duceam la scorbura aia şi băgam biletul. Şi băieţii, domnul căpitan Arnăuţoiu, căutau acolo unde era salcia aia, în gaură, şi citea. Îi spuneam unde-i armata, unde le-am pus mâncare, ce puteam şi eu.”

După propriile măturisiri, la anchetă era atîrnata cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoşţinţei. În acele momente, îşi amintea că îşi făcea cruce cu limba în cerul gurii şi se ruga la Dumnezeu să nu spună nimic din ce ştia. Era jurământul pe care un om drept nu şi-l calcă. Elisabeta Rizea şi-a amintit şi de vizitele pe care i le făcea Securitatea înainte de arestare. ”Era podişca, nu de ciment, de lemn, şi securistul era încălţat cu cizme. Şi când auzeam cismele mi-era frică, îmi bătea inima, să iasă din mine. Că zic: acum mă ia, mă împuşcă. Aşa am trăit, de ce să mint? Făcea lampa mare şi intra în casă şi mă ridica în sus şi mă întreba de ei. Şi eu ziceam că nu ştiu şi nu ştiu. Şi nu i-am declarat nimic, nu le-a mers cu mine. Am depus jurământ în camera aia, erau pe masă evanghelia şi crucea. Am luat crucea în mână şi am jurat pe Sfânta Biblie. Era şi colonelul Arsenescu acolo, era domnul Tomiţă (Arnăuţoiu), erau nişte doctori. Oameni numai de ăştia, cu carte. Şi am jurat că nu voi trăda niciodată. Şi aşa am făcut.”

În urmă cu mai bine de 200 de ani, filosoful şi omul de stat irlandez Edmund Burke (1729-1797) sunea: ”pentru ca răul să triumfe, este suficient ca cei buni să nu facă nimic.” În cazul Elisabetei Rizea, tocmai oamenii buni i-au sprijinit pe cei răi. Vecinii o urmăreau şi raportau Securităţii tot ce făcea în propria curte. Închisă, ea a fost eliberată în 1963 şi a reuşit să supravieţuiască regimului politic care i-a marcat existenţa.

Impactul pe care Elisabeta Rizea l-a avut asupra opiniei publice româneşti a fost foarte mare, mai ales în anii 1990 şi 2000. Aceasta s-a văzut şi din locul pe care l-a ocupat la concursul Mari români din 2006 de la televiziunea publică unde a fost pe poziţia 58. Atunci când a apărut ideea unui monument al rezistenţei naţionale anticomuniste, Elisabeta Rizea a fost prima propunere şi cel mai mult susţinută de organizaţiile civice româneşti.

În 2003, la 91 de ani, ţăranca Elisabeta Rizea pleca dintre noi şi lăsa o mică amintire de demnitate. Un mic exemplu de cum un om poate fi chinuit, batjocorit, furat, dar niciodată înfrânt.

29 July 2013