Radio România Internațional

Tag: anticomunist

  • Moartea unui simbol anticomunist

    Moartea unui simbol anticomunist

    Scriitorul şi militantul anticomunist român Paul Goma a murit, la vârsta de 84 de ani, într-un spital din Paris, unde fusese internat pentru infectarea cu noul coronavirus. După Regele Mihai, în 2017, şi profesoara Doina Cornea, în 2018, dispare încă unul dintre exponenţii exemplari ai rezistenţei anticomuniste româneşti. Paul Goma s-a născut în 1935, in Basarabia, intr-o familie de învăţători, care, cinci ani mai târziu, s-a refugiat în România micşorată, după anexarea teritoriilor răsăritene de către Uniunea Sovietică.



    Pentru poziţia ostilă regimului comunist de la Bucureşti, satelit al Moscovei, Paul Goma a fost arestat in 1956 si condamnat la doi ani de închisoare, urmată de domiciliu obligatoriu până în 1963. În 1977, Securitatea, poliţia politică a regimului, l-a arestat, anchetat şi torturat din nou, pentru criticile la adresa dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. A fost, practic, expulzat in Franţa, iar comuniştii i-au retras cetăţenia română. La Paris, a fost ținta unei tentative de asasinat, cu colet-capcană, pusă la cale de Securitate.



    Paul Goma e autorul a peste 30 de volume, de ficţiune, memorialistică şi istoriografie, multe incendiare prin curajul lor. Pamfletar neobosit, el nu s-a menajat nici pe sine de propriul sarcasm.



    Paul Goma, într-unul dintre rarele sale interviuri, acordat Radio România: Eu am fost un purtat de valurile istoriei. Eu nu am fost un revoltat, ci doar unul care a suportat, ca basarabean, ca refugiat şi ca o persoană normală. Care, în momentul în care auzea sau i se spunea ceva care nu îi convenea sau i se părea că este neadevărat spunea: ba, nu e adevărat. Adică prostul clasei care se trezeşte vorbind.”



    Paul Goma va rămâne întotdeauna un nume care a trezit speranţa şi a întărit rezistenţa în sufletele noastre – afirmă premierul liberal Ludovic Orban, într-un mesaj la moartea militantului anticomunist. Şi Familia Regală a României regretă plecarea definitivă a scriitorului, despre care afirmă că a fost una dintre figurile emblematice ale rezistenţei intelectuale împotriva dictaturii.

  • Corneliu Coposu, personalitate emblematică

    Corneliu Coposu, personalitate emblematică

    Când
    clasa politică de la Bucureşti e complet discreditată, când zecile de mii de
    protestatari ieşiţi, luna aceasta, în stradă scandează furioşi Toate partidele
    – aceeaşi mizerie!, e aproape neverosimil ca românii să-şi mai găsească repere
    morale printre oamenii politici. Deşi rarisime, astfel de personalităţi
    emblematice există.

    Născut în 1914, într-o familie de militanţi pentru
    drepturile românilor din Transilvania, aflată, pe atunci, sub ocupaţie
    austro-ungară, Corneliu Coposu avea să crească şi să se formeze în România
    întregită, regală şi democratică de după Primul Război Mondial. Absolvent de
    Drept, ziarist şi sportiv de performaţă, a devenit omul de încredere al
    liderului naţional-ţărănist şi fostului premier Iuliu Maniu, un democrat
    autentic şi un adversar ireductibil, deopotrivă, al nazismului german şi
    bolşevismului sovietic. Fidelitatea faţă de Maniu şi faţă de principiile
    democratice l-au transformat pe Corneliu Coposu într-una dintre ţintele
    predilecte ale Securităţii, poliţia politică a dictaturii comuniste instalată
    în România, după al doilea război mondial, de ocupanţii sovietici. Arestat în
    1947, el a fost deţinut politic timp de 17 ani, dintre care o parte i-a
    trăit în recluziune completă. În 1964, comuniştii au golit închisorile, convinşi
    că şi-au consolidat regimul şi încercând să-şi cosmetizeze imaginea, atât în
    ochii românilor, cât şi ai Occidentului. Coposu a rămas, însă, sub
    supravegherea permanentă a Securităţii. După Revoluţia anticomunistă din
    decembrie 1989, alături de veterani ai ţărănismului interbelic, dar şi de
    foarte tineri anticomunişti, el a reînfiinţat partidul lui Iuliu Maniu,
    afiliat ulterior Internaţionalei Creştin-Democrate şi popularilor europeni.

    În
    atmosfera imediat post-comunistă, când, perceput drept lider al Revoluţiei,
    liderul de stânga Ion Iliescu fusese, practic, plebiscitat la primele alegeri
    prezidenţiale, PNŢCD a fost lovit de
    forţe antiromâneşti prin mineriade, prin regimul bazat pe corupţie, pe
    banditism, pe acapararea puterii prin orice mijloace – îşi amintea la
    comemorarea lui Coposu unul dintre apropiaţii acestuia.

    Liderul
    creştin-democrat a rămas imperturbabil în crezul său: regalist, anticomunist,
    pro-occidental, promotor al reunificării Republicii Moldova cu Patria. El spunea – rememora, recent, un admirator -
    că patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de
    a-ţi da oricând viaţa pentru ea. Inflexibil în convingeri, dar nepierzându-şi
    nicio clipă umorul, sensibil poet creştin, dar şi suporter al echipei naţionale
    de fotbal, greco-catolic înconjurat de prieteni de confesiune creştin-ortodoxă, Coposu a condus PNŢCD şi a fost liderul Opoziţiei coalizate în
    Convenţia Democrată până când, în urma unui cancer pulmonar, s-a stins din
    viaţă, pe 11 noiembrie 1995. Uriaşa emoţie colectivă provocată de moartea lui
    avea să poarte Convenţia, un an mai târziu, spre victoria de la alegerile
    generale. Corneliu Coposu n-a mai apucat acel triumf electoral, dar el
    devenise, deja, după o formulă din presa vremii, preşedintele moral al
    României.