Radio România Internațional

Tag: ardei gras

  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic

    Mâncăruri de pe Valea Arieşului Mic


    Mai animată ca oricând trebuie să să fie în aceste zile Valea Arieşului Mic din Munţii Apuseni, pentru că sunt mulţi cei care trec pe aici în drumul lor spre Târgul de fete de pe Muntele Găina, o petrecere câmpenească, organizată pe un platou aflat în apropierea vârfului cu acelaşi nume. Este un eveniment la care participă atât locuitori ai Apusenilor din Alba, Arad, Bihor, Cluj şi Hunedoara, cât şi turişti veniţi aici pentru a se bucura de frumuseţile naturii. Valea Arieşului Mic este o atractivă destinaţie de vacanţă, unde întâlnim nu mai puţin de 39 de sate şi cătune care alcătuiesc comuna Vidra şi unde se află multe pensiuni.



    Gazdele îi întimpină pe turişti cu preparate tradiţionale, începând cu aşa-numitele plăcinte moţeşti, numite astfel pentru louitorii Apusenilor, moţii. Aceste plăcinte sunt mici, rotunde şi coapte fie în cuptor, pe lespede de piatră, fie pe plită la foc mocnit. Aluatul este acelaşi ca la prepararea pâinii, din făină, apă, drojdie şi puţină sare. După ce a fost lăsat la dospit, aluatul se întinde în foi subţiri pe care se întinde brânză sărată. Foile, de formă rotundă, sunt puse una peste alta astfel încât în interior să rămână stratul subţire de brânză. După ce s-a copt, plăcinta trebuie unsă cu unt şi, eventual, smântână şi se serveşte imediat. Dacă este umplută cu brânză dulce sau cu dulceaţă de fructe de pădure, atunci poate fi servită şi ca desert.



    Într-o oferta unei pensiuni de pe Valea Arieşului Mic am întâlnim tocana moţească, făcută cu carne de porc şi cu cârnaţi, destul de uşor de pregătit. Avem nevoie de un kg de carne de porc, de jumătate de kg de cârnaţi afumaţi, de 3 … 4 cepe şi de doi ardei graşi. Ceapa, tocată mărunt, o călim puţin în ulei sau, dacă respectăm reţeta moţească, în untură sau “unsoare” cum se mai spune în Apuseni. Adăugăm ardeiul, tocat mărunt, după care punem carnea tăiată în cubuleţe cu latura de 2 cm, precum şi cârnaţii tăiaţi rondele. Lăsăm totul la prăjit ca să se rumenească puţin, după care turnăm apă şi lăsăm la fiert. După ce a scăzut zeama, adăugăm puţină smântănă, boia de ardei şi sare, după gust. Se serveşte imediat, cu un pahar de vin roşu, sec sau demisec.


  • Preparate la grătar

    Preparate la grătar

    În perioada dintre 23 aprilie, când este sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi 21 mai, când este sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
    Elena, crescătorii de oi din
    spaţiul românesc se adunau, conform
    tradiţiei, în diferite zone pentru a stabili locurile din zona montană unde
    vor fi organizate stânele în perioada verii şi pentru a decide cine vor fi cei
    care vor păzi oile. Datorită acestui vechi obicei pastoral, au
    apărut, în timp, şi serbările câmpeneşti, iar de aici
    şi până la obiceiul de a ieşi la sfârşit de săptămână în aer liber, la grătar
    nu a fost decât un pas mic.


    Românii şi-au
    făcut un obicei de a ieşi la iarbă verde, iar unii dintre ei să îşi instaleze
    grătarele în zone special amenajate. Pe grătarul cu cărbuni obişnuiesc să pună
    carne de porc sau de pui, cârnaţi şi tradiţionalii mititei. De luat în
    considerare este şi varianta de a pune pe grătar un peşte, precum scrumbia, un
    peşte sezonier care numai în perioada primăverii poate fi prins în plaselele
    pescăreşti, atunci când migrează pe Dunăre.


    Frigăruile
    constituie, de asemenea, o variantă tentantă, chiar dacă necesită ceva mai mult timp de pregătire. Avem
    nevoie de un kg de ceafă de porc sau, în orice caz, de carne împănată cu puţină grăsime, pe care o tăiem în cuburi
    cu latura de circa 3 centimetri. Pe ţepuşe de lemn, cu o lungime de circa 30 de
    centimetri înfigem pe rând
    bucăţi de carne, foi de ceapă şi, de ce nu?, pălării de ciuperci sau suviţe de ardei gras. Ţepuşele se aşează pe
    grătar, deasupra jarului, şi, din când în când, trebuie rotite pentru a se
    rumeni uniform. Se servesc calde, cu garnitură de cartofi prăjiţi şi, desigur,
    cu bere bine răcită.


    Nimic nu se comparăînsă cu mititeii la grătar. Mititeii sunt revendicaţi de bucătăria românească, dar au
    echivalent şi în bucătăria
    balcanică. Făcuţi din carne tocată de porc, de vităşi de oaie, amestecată cu mai multe condimente, mititeii au acelaşi
    mod de prepapare cu kebap-ul
    turcesc, dar seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici. Se consumă cu pâine şi muştar, alături de o bere rece.

  • Preparate la grătar

    Preparate la grătar

    În perioada dintre 23 aprilie, când este sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi 21 mai, când este sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
    Elena, crescătorii de oi din
    spaţiul românesc se adunau, conform
    tradiţiei, în diferite zone pentru a stabili locurile din zona montană unde
    vor fi organizate stânele în perioada verii şi pentru a decide cine vor fi cei
    care vor păzi oile. Datorită acestui vechi obicei pastoral, au
    apărut, în timp, şi serbările câmpeneşti, iar de aici
    şi până la obiceiul de a ieşi la sfârşit de săptămână în aer liber, la grătar
    nu a fost decât un pas mic.


    Românii şi-au
    făcut un obicei de a ieşi la iarbă verde, iar unii dintre ei să îşi instaleze
    grătarele în zone special amenajate. Pe grătarul cu cărbuni obişnuiesc să pună
    carne de porc sau de pui, cârnaţi şi tradiţionalii mititei. De luat în
    considerare este şi varianta de a pune pe grătar un peşte, precum scrumbia, un
    peşte sezonier care numai în perioada primăverii poate fi prins în plaselele
    pescăreşti, atunci când migrează pe Dunăre.


    Frigăruile
    constituie, de asemenea, o variantă tentantă, chiar dacă necesită ceva mai mult timp de pregătire. Avem
    nevoie de un kg de ceafă de porc sau, în orice caz, de carne împănată cu puţină grăsime, pe care o tăiem în cuburi
    cu latura de circa 3 centimetri. Pe ţepuşe de lemn, cu o lungime de circa 30 de
    centimetri înfigem pe rând
    bucăţi de carne, foi de ceapă şi, de ce nu?, pălării de ciuperci sau suviţe de ardei gras. Ţepuşele se aşează pe
    grătar, deasupra jarului, şi, din când în când, trebuie rotite pentru a se
    rumeni uniform. Se servesc calde, cu garnitură de cartofi prăjiţi şi, desigur,
    cu bere bine răcită.


    Nimic nu se comparăînsă cu mititeii la grătar. Mititeii sunt revendicaţi de bucătăria românească, dar au
    echivalent şi în bucătăria
    balcanică. Făcuţi din carne tocată de porc, de vităşi de oaie, amestecată cu mai multe condimente, mititeii au acelaşi
    mod de prepapare cu kebap-ul
    turcesc, dar seamănă izbitor cu un preparat sârbesc numit cevapcici. Se consumă cu pâine şi muştar, alături de o bere rece.

  • Legume în saramură

    Legume în saramură

    Cu toate că în lanţurile de
    magazine se află, la îndemâna celor care nu au timp sau abilitatea de a pregăti
    aşa ceva, multe sortimente de legume conservate în saramură sau în oţet, există
    şi români care preferă murăturile pregătite în casă, o activitate pe care o fac
    şi în spiritul tradiţiei. Şi aceste sortimente nu sunt puţine dacă ne gândim că
    în saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici. Toate acestea înlocuiesc cu succes în perioada iernii
    salatele din legume proaspete.


    Să începem cu gogonelele.
    Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea
    avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase,
    putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor
    căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient,
    fie el borcan de sticlă,
    recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi
    rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi,
    mere şi pepeni verzi, cei care rămân de obicei toamna pe câmp. Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor.
    După ce am umplut recipeintul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte, păstrând proporţia de o
    lingură şi jumătate de sare pentru fiecare litru de apă pus la fiert. După
    câteva zile, zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă s-ar forma altfel o peliculă de culoare
    albă numită şi floare.


    Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem
    nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii,
    preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm
    hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în
    căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa. Punem castraveţii într-un
    borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când
    bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra
    punem ramurile de mărar. Saramura trebuie turnată fierbinte, apoi închidem bidonul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2
    … 3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece. Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte
    pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient.


    Şi ardeii graşi pot fi conservaţi în saramură. Li se îndepărtează cu grijă
    cotorul cu seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de
    dimensiune, sunt puşi unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură
    fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate
    de sare la un litru de apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau
    gogoşarii cu varză albă sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii
    umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Legume în saramură

    Legume în saramură

    Cu toate că în lanţurile de
    magazine se află, la îndemâna celor care nu au timp sau abilitatea de a pregăti
    aşa ceva, multe sortimente de legume conservate în saramură sau în oţet, există
    şi români care preferă murăturile pregătite în casă, o activitate pe care o fac
    şi în spiritul tradiţiei. Şi aceste sortimente nu sunt puţine dacă ne gândim că
    în saramură pot fi conservate legume precum gogonele, castraveţii, conopida, ardei capia, morcovi şi ţelină, ba chiar şi mere sau pepenii roşii de dimensiuni mici. Toate acestea înlocuiesc cu succes în perioada iernii
    salatele din legume proaspete.


    Să începem cu gogonelele.
    Trebuie alese gogonele cu o culoare albă şi nu verde închis, deoarece ar putea
    avea un gust uşor amărui. După cumpărare sau după recoltare, pentru a fi mai aspectuoase,
    putem lăsa gogonelele timp de o zi sau două deoarece unele dintre ele vor
    căpăta o culoare gălbuie-roşiatică. Pe lângă gogonele, în acelaşi recipient,
    fie el borcan de sticlă,
    recipient din plastic sau butoi din lemn, putem pune la murat morcovi, tăiaţi
    rondele, ţelină, tăiată de asemenea în felii, câţiva ardei capia şi ardei iuţi,
    mere şi pepeni verzi, cei care rămân de obicei toamna pe câmp. Adăugăm hrean, tăiat în şuviţe şi căţei de usturoi, pe care îi zdrobim uşor.
    După ce am umplut recipeintul cu legumele dorite, turnăm saramură fierbinte, păstrând proporţia de o
    lingură şi jumătate de sare pentru fiecare litru de apă pus la fiert. După
    câteva zile, zeama din butoaie trebuie vânturată deoarece la suprafaţă s-ar forma altfel o peliculă de culoare
    albă numită şi floare.


    Pentru conservarea castraveţilor în saramură, avem
    nevoie de sare, boabe de muştar, hrean, usturoi şi ramuri uscate de mărar. Alegem castraveţii,
    preferabil pe cei de dimensiune mai mică, şi îi spălăm cu apă rece. Curăţăm
    hreanul şi îl tăiem în şuviţe mici, iar căpăţânile de usturoi le desfacem în
    căţei pe care îi zdrobim uşor, fără a-i mai curăţa. Punem castraveţii într-un
    borcan, bidon de plastic sau butoi, având grijă să punem din când în când
    bucăţi de hrean şi căţei de usturoi. Adăugăm boabe de muştar, iar deasupra
    punem ramurile de mărar. Saramura trebuie turnată fierbinte, apoi închidem bidonul cu un capac şi îl lăsăm într-un loc mai călduros timp de 2
    … 3 zile, după care îl mutăm într-un loc mai rece. Pentru că nu sunt mari diferenţe în ceea ce priveşte
    pregătirea, gogonelele şi castraveţii pot fi puse laolaltă cu alte legume în acelaşi recipient.


    Şi ardeii graşi pot fi conservaţi în saramură. Li se îndepărtează cu grijă
    cotorul cu seminţe, în interior se presară sare, apoi, în funcţie de
    dimensiune, sunt puşi unii în alţii şi apoi în borcane în care turnăm saramură
    fierbinte, un amestec de apă şi sare, proporţia fiind de o lingură şi jumătate
    de sare la un litru de apă. O altă variantă este aceea de a umple ardeii sau
    gogoşarii cu varză albă sau varză roşie, după care peste ei turnăm saramura. Ardeii
    umpluţi cu varză pot fi serviţi ca salată.

  • Pui cu legume în vas de lut

    Pui cu legume în vas de lut

    Pentru prepararea mâncării, în
    gospodăria tradiţională se folosesc vase din lut, smălţuite sau nesmălţuite. Cele
    nesmălţuite sunt poroase şi, înainte de utilizare, acestea trebuie scufundate în apă şi lăsate astfel pentru circa 15
    minute. Vasul nesmălţuit absoarbe apa şi, pe măsură ce se încălzeşte în cuptor,
    apa se transformă în vapori, ceea ce face ca prepararea ingredientelor din vas
    să se realizeze în suc propriu. Se spune că acest tip de vas provine de la ceramica
    utilizată de romani în bucătărie, aşa-numita terra sigillata.


    Avem
    nevoie de 6… 8 cartofi de dimensiune medie, de 2… 3 cepe de mărime mijlocie, de
    un gogoşar sau de un ardei gras, de o roşie. Putem adăuga mazăre, fasole
    păstăi, morcov, tăiat rondele. După ce am scos vasul din apă, punem în el un
    strat de cartofi tăiaţi în cubuleţe, apoi celelalte legume, ultimul strat fiind
    de ceapă tăiată solzişori. Pe acest pat de legume punem carnea de pui,
    preferabil pulpe sau pulpe superioare, după care acoperim vasul cu un capac,
    realizat din acelaşi material, lut nesmălţuit. Şi acest capac trebuie ţinut în
    apă pentru un sfert de oră. Introducem vasul cu capac în cuptorul rece şi,
    pornind de la minim, creştem treptat temperatura astfel încât după 45 de minute
    să ajungem la maxim. După circa o oră scoatem capacul şi lăsăm vasul încă un
    sfert de oră la foc mic până când pulpele încep să se rumenească.


    Scoatem vasul din
    cuptor şi îl punem pe un fund de lemn, având grijă să nu supunem ceramica unui
    şoc termic care poate duce la deteriorarea vasului de lut. Porţionăm şi, abia
    după ce am pus în farfurii, adăugăm condimente şi sare. Puiul cu legume se
    poate servi alături de un pahar de vin alb, sec sau demisec.

  • Pui cu legume în vas de lut

    Pui cu legume în vas de lut

    Pentru prepararea mâncării, în
    gospodăria tradiţională se folosesc vase din lut, smălţuite sau nesmălţuite. Cele
    nesmălţuite sunt poroase şi, înainte de utilizare, acestea trebuie scufundate în apă şi lăsate astfel pentru circa 15
    minute. Vasul nesmălţuit absoarbe apa şi, pe măsură ce se încălzeşte în cuptor,
    apa se transformă în vapori, ceea ce face ca prepararea ingredientelor din vas
    să se realizeze în suc propriu. Se spune că acest tip de vas provine de la ceramica
    utilizată de romani în bucătărie, aşa-numita terra sigillata.


    Avem
    nevoie de 6… 8 cartofi de dimensiune medie, de 2… 3 cepe de mărime mijlocie, de
    un gogoşar sau de un ardei gras, de o roşie. Putem adăuga mazăre, fasole
    păstăi, morcov, tăiat rondele. După ce am scos vasul din apă, punem în el un
    strat de cartofi tăiaţi în cubuleţe, apoi celelalte legume, ultimul strat fiind
    de ceapă tăiată solzişori. Pe acest pat de legume punem carnea de pui,
    preferabil pulpe sau pulpe superioare, după care acoperim vasul cu un capac,
    realizat din acelaşi material, lut nesmălţuit. Şi acest capac trebuie ţinut în
    apă pentru un sfert de oră. Introducem vasul cu capac în cuptorul rece şi,
    pornind de la minim, creştem treptat temperatura astfel încât după 45 de minute
    să ajungem la maxim. După circa o oră scoatem capacul şi lăsăm vasul încă un
    sfert de oră la foc mic până când pulpele încep să se rumenească.


    Scoatem vasul din
    cuptor şi îl punem pe un fund de lemn, având grijă să nu supunem ceramica unui
    şoc termic care poate duce la deteriorarea vasului de lut. Porţionăm şi, abia
    după ce am pus în farfurii, adăugăm condimente şi sare. Puiul cu legume se
    poate servi alături de un pahar de vin alb, sec sau demisec.

  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.


  • Mâncãruri din Muntenia

    Mâncãruri din Muntenia


    Muntenia, după cum este denumită în prezent, Valahia sau Ţara Românească după cum era menţionată în perioada Evului Mediu, şi-a construit o cultură gastronomică influenţată de bucătăria grecească, orientală, franceză si italiană. Multe cronici ale vizitatorilor străini fac referire la ospeţele domneşti şi boiereşti din Valahia. Chiar şi în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare scrisă între 1513 şi 1521 de către domnitorul Neagoe Basarab există, pe lângă enunţarea unor principii de guvernare a statului, şi “învătătura cătră fie-său Teodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi cum se cade domnilor să şază la masă şi cum vor mâncă şi cum vor bea”.



    În reţetele munteneşti întâlnim un sortiment variat de legume, carne, produse din carne, peşte, lapte, paste făinoase şi fructe. Piftia de cocoş, de gâscă sau cea de porc reprezintă un preparat tradiţional din Muntenia. Pe vremuri, oaspeţii străini care participau la ospeţele domneşti sau boiereşti erau uimiţi de acest preparat, în care erau introduse şi bucăţi de legume, care prin coloritul lor făceau o bună impresie, la fel ca şi fructele conservate în saramură, precum merele sau pepenii, care însoţeau o mâncare cu multă grăsime.



    Ciorbele erau acrite cu fructe necoapte, precum corcoduşele şi strugurii necopţi, apoi au fost acrite cu lămâie sau cu borş, venit pe filieră rusească, mai puţin fiind folosit oţetul. O altă variantă de a acri ciorba era zeama de varză. La ciorbă se punea de obicei carne de pasăre sau de vită şi mute legume. O preferinţă a boierilor era ciorba de perişoare, dreasă cu smântână şi aromată cu leuştean, pe care o găsim şi astăzi în meniurile pensiunilor şi restaurantelor.



    Ciorba de perişoare este una dintre cele mai apreciate mâncăruri ale bucătăriei româneşti. Preparea ei pare simplă, dar trebuie făcută cu atenţie deoarece există pericolul ca perişoarele să se desfacă şi să se împrăştie în zeama în care fierb. Avem nevoie de circa trei sferturi de kg de carne de vită, tocată, de câteva oase de vită, cu os, de doi morcovi, un păstârnac şi o rădăcină de pătrunjel, o ţelină, o ceaşcă de orez, o ceapă, două ouă, suc de roşii, borş, o legătură de pătrunjel şi una de leuştean.



    Se pun la fiert oase de vită cu măduvă într-o oală de circa 4 litri şi se spumează după care trebuie adăugate toate legumele rădăcinoase, date pe răzătoare. Putem pune un ardei gras, tăiat în fâşii subţiri şi roşii, tăiate cubuleţe. După ce a fiert, scoatem oasele. Tocăm ceapa şi o amestecăm într-un bol împreună cu carne tocată, fără grăsime, cu cele două ouă, cu orezul, spălat în prealabil şi cu puţină sare. După circa 20 de minute, modelăm apoi mici bile din carne (numite perişoare) pe care le punem în oala în care au fiert legumele. După ce fierb, perişoarele se ridică la suprafaţă. Adăugăm sucul de roşii şi borşul, lăsăm încă cinci minute la fiert, după care luăm oala de pe foc şi punem în ea frunze tocate de pătrunjel. După ce turnăm ciorba în farfurii, putem adăuga puţină smântână şi leuştean tocat. Se poate servi cu un ardei iute.


  • Vinete umplute

    Vinete umplute

    Vinetele se află printre legumele intens folosite în bucătăria românească
    la începutul toamnei, fie pentru mâncăruri, fie pentru conservare. Vinetele
    coapte pot fi transformate uşor în salată sau umplutură pentru diferite alte
    legume. De asemenea, pot fi tăiate în felii şi rumenite în tigaie, împănate sau
    umplute şi introduse în cuptor, cu diferite sosuri.


    Cultivate în India, ele s-au răspândit apoi în
    China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea
    turcească. În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor în timp
    ce în partea estică a continentului, ele au devenit populare datorită
    otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în
    Spania există preparate din vinete precum Firigolla, în România întâlnim
    musacaua, un cuvânt care provine din turcă (musakka), cuvând întâlnit şi alte
    ţări din Balcani. Există o mulţime de mâncăruri de vinete de origine
    balcanică, dacă ar fi se luăm după denumirea lor: vinete bulgăreşti, vinete
    greceşti sau un preparat având o denumire turcească – imambayaldî – care ar
    însemna imamul a leşinat. Bănuim că de plăcere după ce a consumat acea
    mâncare de vinete, umplută cu un amestec de legume călite: roşii, ceapă, ardei
    gras, usturoi morcovi şi ţelină. Mai avem nevoie de un ardei iute şi de o
    legătură de pătrunjel. În umplutură mai pot fi adăugate ciuperci sau brânză.


    Îndepărtăm cozile vinetelor şi
    le tăiem longitudinal, în jumătăţi. Le opărim uşor, le sărăm şi le lăsăm să se
    scurgă. Într-o tigaie în care am pus ulei de măsline, călim ceapa, apoi adăugăm
    morcovii şi ţelina, ardeii graşi, tăiaţi în fâşii subţiri şi roşiile tăiate în
    cubuleţe, iar la sfârşit usturoiul tăiat, de asemenea, mărunt. Punem apoi
    jumătăţile de vinete într-o tavă, iar în scobiturile pe care le facem în
    interiorul lor prin presare, cu o lingură, turnăm acest amestec de legume
    călite în care adăugăm şi frunzele de pătrunjel, tocate mărunt şi ardeiul iute,
    tăiat în felii subţiri. Băgăm tava la cuptor, la foc potrivit, pentru o
    jumătate de oră, după care punem jumătăţile de vinete în farfurii, presărând
    deasupra pătrunjel verde tocat. Poftă bună sau, dacă doriţi, leşin plăcut!

  • Vinete umplute

    Vinete umplute

    Vinetele se află printre legumele intens folosite în bucătăria românească
    la începutul toamnei, fie pentru mâncăruri, fie pentru conservare. Vinetele
    coapte pot fi transformate uşor în salată sau umplutură pentru diferite alte
    legume. De asemenea, pot fi tăiate în felii şi rumenite în tigaie, împănate sau
    umplute şi introduse în cuptor, cu diferite sosuri.


    Cultivate în India, ele s-au răspândit apoi în
    China şi în Orientul mijlociu, unde au intrat în bucătăria arabă şi cea
    turcească. În Europa occidentală, vinetele au pătruns datorită arabilor în timp
    ce în partea estică a continentului, ele au devenit populare datorită
    otomanilor, fiind apreciate ca legume începând din secolul al 15-lea. Dacă în
    Spania există preparate din vinete precum Firigolla, în România întâlnim
    musacaua, un cuvânt care provine din turcă (musakka), cuvând întâlnit şi alte
    ţări din Balcani. Există o mulţime de mâncăruri de vinete de origine
    balcanică, dacă ar fi se luăm după denumirea lor: vinete bulgăreşti, vinete
    greceşti sau un preparat având o denumire turcească – imambayaldî – care ar
    însemna imamul a leşinat. Bănuim că de plăcere după ce a consumat acea
    mâncare de vinete, umplută cu un amestec de legume călite: roşii, ceapă, ardei
    gras, usturoi morcovi şi ţelină. Mai avem nevoie de un ardei iute şi de o
    legătură de pătrunjel. În umplutură mai pot fi adăugate ciuperci sau brânză.


    Îndepărtăm cozile vinetelor şi
    le tăiem longitudinal, în jumătăţi. Le opărim uşor, le sărăm şi le lăsăm să se
    scurgă. Într-o tigaie în care am pus ulei de măsline, călim ceapa, apoi adăugăm
    morcovii şi ţelina, ardeii graşi, tăiaţi în fâşii subţiri şi roşiile tăiate în
    cubuleţe, iar la sfârşit usturoiul tăiat, de asemenea, mărunt. Punem apoi
    jumătăţile de vinete într-o tavă, iar în scobiturile pe care le facem în
    interiorul lor prin presare, cu o lingură, turnăm acest amestec de legume
    călite în care adăugăm şi frunzele de pătrunjel, tocate mărunt şi ardeiul iute,
    tăiat în felii subţiri. Băgăm tava la cuptor, la foc potrivit, pentru o
    jumătate de oră, după care punem jumătăţile de vinete în farfurii, presărând
    deasupra pătrunjel verde tocat. Poftă bună sau, dacă doriţi, leşin plăcut!

  • Pui la ceaun

    Pui la ceaun

    Vara este anotimpul celor mai multe
    serbări câmpeneşti, ocazii de a asculta muzică tradiţională, dar de a petrece
    alături de familie şi de prieteni. Se poate spune că serbarea câmpenească este
    o alternativă la ieşirea la iarbă verde, iar în acest caz, pentru a pregăţi
    ceva gustos poate fi utilizat ceaunul în locul grătarului cu cărbuni.


    Mâncăruri
    tradiţionale pentru serbările câmpeneşti sunt tocanele de carne cu multe, multe
    legume şi puiul la ceaun. Comparat cu un fast-food arhaic, puiul la ceaun este
    pe cât de uşor de preparat, pe atât de gustos. Avem nevoie de unul sau de doi
    pui pe care îi tăiem în bucăti mai mici, pe care le sărăm şi le condimentăm cu
    puţin piper. În Transilvania, datorită influenţei bucătăriei maghiare, carnea
    de pui este condimentată şi cu boia. Bucăţile de carne sunt apoi pregătite
    într-un ceaun de tuci, suspendat pe pirostrii, deasupra jarului. În ceaun se
    toarnă ulei sau se topeşte untură, cât să acopere bucăţile de carne care se
    rumenesc în scurt timp, fiind tocmai bune pentru a fi consumate. Aceasta este
    cea mai simplă reţetă de pui la ceaun, care se poate servi imediat cu mujdei de
    usturoi şi cu mămăligă.


    Puiul la ceaun poate
    fi pregătit alături de ceapă şi de ardei gras, legume pe care le mărunţim şi pe
    care le rumenim în puţin ulei, împreună cu carnea de pui, deja condimentată. Se
    adaugă apoi una sau două căni cu apă, eventual vin alb şi lăsăm să fiarbă circa
    20 de minute, înainte de a fi servit.


    Puiul la ceaun poate
    fi pregătit şi împreună cu ciuperci, precum şi cu mai multe condimente. Astfel,
    după ce bucăţile de carne de pui şi de ceapă s-au rumenit uşor şi după ce au
    fost stinse în apă, în ceaun pot fi adăugate ciuperci întregi, de tip
    champignon. Cu puţin timp înainte de a fi luat de pe foc, în ceaun se adaugă
    puţin coriandru mărunţit, două … trei fire de busuioc şi frunze tocate de
    pătrunjel.

  • Pui la ceaun

    Pui la ceaun

    Vara este anotimpul celor mai multe
    serbări câmpeneşti, ocazii de a asculta muzică tradiţională, dar de a petrece
    alături de familie şi de prieteni. Se poate spune că serbarea câmpenească este
    o alternativă la ieşirea la iarbă verde, iar în acest caz, pentru a pregăţi
    ceva gustos poate fi utilizat ceaunul în locul grătarului cu cărbuni.


    Mâncăruri
    tradiţionale pentru serbările câmpeneşti sunt tocanele de carne cu multe, multe
    legume şi puiul la ceaun. Comparat cu un fast-food arhaic, puiul la ceaun este
    pe cât de uşor de preparat, pe atât de gustos. Avem nevoie de unul sau de doi
    pui pe care îi tăiem în bucăti mai mici, pe care le sărăm şi le condimentăm cu
    puţin piper. În Transilvania, datorită influenţei bucătăriei maghiare, carnea
    de pui este condimentată şi cu boia. Bucăţile de carne sunt apoi pregătite
    într-un ceaun de tuci, suspendat pe pirostrii, deasupra jarului. În ceaun se
    toarnă ulei sau se topeşte untură, cât să acopere bucăţile de carne care se
    rumenesc în scurt timp, fiind tocmai bune pentru a fi consumate. Aceasta este
    cea mai simplă reţetă de pui la ceaun, care se poate servi imediat cu mujdei de
    usturoi şi cu mămăligă.


    Puiul la ceaun poate
    fi pregătit alături de ceapă şi de ardei gras, legume pe care le mărunţim şi pe
    care le rumenim în puţin ulei, împreună cu carnea de pui, deja condimentată. Se
    adaugă apoi una sau două căni cu apă, eventual vin alb şi lăsăm să fiarbă circa
    20 de minute, înainte de a fi servit.


    Puiul la ceaun poate
    fi pregătit şi împreună cu ciuperci, precum şi cu mai multe condimente. Astfel,
    după ce bucăţile de carne de pui şi de ceapă s-au rumenit uşor şi după ce au
    fost stinse în apă, în ceaun pot fi adăugate ciuperci întregi, de tip
    champignon. Cu puţin timp înainte de a fi luat de pe foc, în ceaun se adaugă
    puţin coriandru mărunţit, două … trei fire de busuioc şi frunze tocate de
    pătrunjel.