Radio România Internațional

Tag: armata rusa

  • Civillii şi polimlu

    Civillii şi polimlu

    Oamiñilli daima eara tu ampuliseari. Ditu nai ma veclliulu kiro, oaminilli s-vătămară unu alantu, fără ñilă. Ună aiami, fitrusiră profesioniştilli aliştei acţiuni autodistructivă. Oaminilli agiumsiră specialişti tu lenu turlii di dumenii ufilisitoari, isnăhi şi arte, iara vătămarea-a oamiñilor agiumsi ună zănati. Ma amănatu, ălli si spusi armată. Vrea s’aştiptai ca profesioniştilli armilor să s’ampulisească cu soţlli ditu idyea zănati ditu tăburea adversă ama istoria easti mplină, di ñilli di ani, di situaţii tru cari armile nu s’dănăsescu dinintea a aţioru ţi nu au arme. Neise, s’pare că, tru polimi, ma multu muriră aţelli niarmătusiţ andicra di militarllii.



    Croniţli tru keatră ică pi carti nă zburăscu di lăhtăroşi fănicadz, ună imagine di mpurdari şi moarti a născăntoru fapte di arme pi cari vrea s’mindueamu s’li mutrimu cu pirifañe. Tru veclliulu kiro ama şi tru aţeali di ma năpoi, bana a unlui om, maxusu ţi nu ari armati, canda nu angrica dipu multu. Di dauă-trei secole, ama, zburămu ti ndrepturle a omlui, nica şi ti ndreptulu la bană. Articolul 3 a Declaraţiillei Universale ti Ndrepturli a Omlui, apufuseaşti că “iţi hiinţă uminească ari ndreptul la bană, la libirtate şi securitatea a persoanăllei a lui”.



    Secolul XX easti aţelu cari cunuscu dauă polimi mondiale di mari keardiri ama şi tiñisearea-a ndrepturilor a omlui pi sţena internaţională. Tru aestu contextu, secolul XX cilăstăsi să scoată polimlu nafoarea a npmlui, să-l scoată ditu relaţiile internaţionale şi ditu niakicăserli anamisa di state. Ti atea, polimlu nideclarat ali Rusiei contra ali Ucraină u adusi duñeaua la nivelu atavic a prişcăviillei fuviroasi, la nitiñiseari regulili internaţionale moderne, la călcarea ndrepturlor a omului, inclusiv a ndreptului la bană.



    Bana normală, iriñeatică, a dzăţ di milioane di oamiñi fu aspartă, ñilli di oamini fură vătămaţ, oaminilli fără arme fură trăñipsiţ şi asasinaţ. Polimlu nkisitu di Rusia contra ali Ucraină easti nafoara a nomurloru internaţionale şi a nomurloru scrise ică niscrise a bănaticlui iriñeaticu. Di la nădiili comune di prucupseari a oamiñilor di iuţido tru lumi, nă turnămu la angoasa prişcăviillei şi a aspărdzearillei, la frixea di viţinlu preşcavu, axi ti crimă. Ataca ali Rusie nu avu logică ditu protili a llei sticuri di oară, nu ştim ţi căftară ta s’ndreagă, ţi problemă internaţională ţi nu putea s’hibă ndreaptă pritu arbitraj vrea s’astindzea pritu aestu polimu. Alliumtrea, tută văsilia, cu 44 miliuñi di oamiñi easti aspartă sistematic cu ună prişcăville ţi nu s’ari vidzută.



    Zori va s’hibă să spună vără tora că Rusia şi armata a llei nu au tru scupo kirearea a banăllei umineaşti tru Ucraina, văsilia viţină şi indipendintă ditu 1991, an tru cari şi Rusia ş’aminta indipendinţa. Ici ţiva ma cinicu andicra di işearea tu migdaani a oficialilor aruşi cari minduescu să spună că nu easti dialihea aţea ţi veadi lumea tută, că glorioasa armată rusă nu amină cu tancul tru oamiñi cari imna cu bicicletă, tră lucre di cafi dzuă, că nu aminară topi, pi cari angrăpsiră “cilimeañi”, pi peroane mpline di arifugaţ. Nămuzea militară easti călcată cu păpuţă mplini di săndzu, a diapoa nămuzea a unlui populu cari ş-pitreaţi armata s’vatămă maxus civili nu există şi nu poati s-exista. Ucraina keari dzuuă di dzuuă oamiñi şi case, armata rusă arucă cu topi tru case şi aftukinati ţivili, amină tru ţivilli, intră pisti oamiñi tru kiuşelu tru cari s-ascumsiră, nădăinda s’ascapă di urghia putinistă.



    Armata rusă s’mină ti repoziţionare şi vatămă cât ma mulţă ţivili. “Opearaţiunea specială”, cum eara buiusitu polimlu diclanşat aoa şi unu mesu ş-giumitati, agiumsi un fănico zori ti vidiari, di un barbarismu ditu veclliulu kiro ascăpitatu. Cu tuti aesti, himu tru secolul XXI, cându ici ţiva ditu ţi s’faţi tora tu Ucraina numata pistipsimu că easti di căuli.


    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala






  • Civilii şi războiul

    Civilii şi războiul


    Oamenii s-au războit dintotdeauna. Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au ucis între ei, fără milă. La un moment dat au apărut profesioniştii acestei acţiuni autodistructive. Oamenii s-au specializat în diferite domenii utile, meşteşuguri şi arte, iar uciderea oamenilor a devenit o meserie. Ulterior, i s-a spus armată. Te-ai fi aşteptat ca profesioniştii armelor să se confrunte cu colegii de acelaşi profil din tabăra adversă dar istoria este plină, de mii de ani, de situaţii în care armele nu se opresc în faţa celor fără de arme. Dimpotrivă, se pare că, în războaie, mai mult au murit cei neînarmaţi decât militarii.



    Cronicile în piatră sau pe hârtie ne vorbesc de crunte masacre, o imagine de jaf şi moarte a unor fapte de arme pe care am fi tentaţi să le tratăm cu mândrie. În vremurile vechi dar şi în cele mai recente, viaţa unui om, mai ales fără arme, nu părea să conteze prea mult. De două-trei secole, însă, vorbim de drepturile omului, inclusiv de dreptul la viaţă. Articolul 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, statuează că “orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”.



    Secolul XX este cel care a cunoscut două războaie mondiale extrem de distrugătoare dar şi impunerea drepturilor omului pe scena internaţională. În acest context, secolul XX a încercat să scoată războiul în afara legii, să-l scoată din relaţiile internaţionale şi din disputele dintre state. De aceea, războiul nedeclarat al Rusiei împotriva Ucrainei a întors omenirea la nivelul atavic al violenţei agresive, la dispariţia regulilor internaţionale moderne, la încălcarea drepturilor omului, inclusiv al dreptului la viaţă.



    Viaţa normală, paşnică, a zeci de milioane de oameni a fost distrusă, mii de oameni au fost ucişi, oamenii fără arme au fost torturaţi şi asasinaţi. Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei este în afara legilor internaţionale şi a legilor scrise sau nescrise ale convieţuirii paşnice. De la aspiraţiile comune de bunăstare ale oamenilor de oriunde în lume, ne-am întors la angoasa violenţei şi a distrugerii, la teama de vecinul agresiv, capabil de crimă. Atacul Rusiei a fost lipsit de logică din primele sale clipe, nu ştim ce s-a căutat a se rezolva, ce problemă internaţională ce nu putea fi rezolvată prin arbitraj s-ar fi stins prin acest război. În schimb, o ţară întreagă, cu 44 de milioane de oameni este distrusă sistematic cu o bestialitate rar întâlnită.



    Cu greu va putea susţine cineva acum că Rusia şi armata sa nu au ca scop nimicirea vieţii omeneşti în Ucraina, ţara vecină şi independentă din 1991, an în care şi Rusia îşi câştiga independenţa. Nimic mai cinic decât apariţiile oficialilor ruşi care încearcă să susţină că nu este adevărat ceea ce vede toată lumea, că glorioasa armată rusă nu a tras cu tancul în oameni care mergeau pe bicicletă, pentru cele mai banale treburi zilnice, că nu au dat cu bombe, pe care au scris “copii”, pe peroane pline de refugiaţi. Onoarea militară este călcată cu bocanci plini de sânge iar demnitatea unui popor care îşi trimite armata să omoare mai ales civili nu există şi nu poate exista. Ucraina pierde zilnic oameni şi case, armata rusă trimite bombe în case şi maşini civile, trage în civili, intră peste oameni în colţul în care s-au ascuns, sperând să scape de urgia putinistă.



    Armata rusă se mişcă a repoziţionare şi ucide cât mai mulţi civili. “Operaţiunea specială”, cum era era vopsit războiul declanşat acum o lună şi jumătate, a devenit un masacru greu de văzut, de un barbarism din vremuri de foarte mult trecute. Şi, totuşi, suntem în secolul XXI, când nimic din ce se întâmplă acum în Ucraina nu mai credeam că este posibil.




  • ONU cere retragerea armatei ruse din Republica Moldova

    ONU cere retragerea armatei ruse din Republica Moldova

    Fapt anticipat de analişti, Adunarea Generală a ONU a adoptat, cu un scor categoric, proiectul de rezoluţie avansat de Republica Moldova, care cere retragerea trupelor ruse din regiunea separatistă prorusă Transnistria. Coautori ai proiectului au fost 10 ţări, între care România şi Ucraina, vecine Republicii Moldova, cele trei state baltice, ele însele supuse unei jumătăţi de secol de ocupaţie sovietică, şi membri importanţi ai Uniunii Europene şi NATO, precum Marea Britanie ori Polonia. Apărător consecvent al independenţei şi integrităţii statului vecin, Bucureştiul a salutat prompt adoptarea rezoluţiei, cu 64 de voturi pentru, doar 15 împotrivă şi 83 de abţineri.



    Statele Unite, Germania, Franţa, Canada, Turcia ori Japonia figurează printre actorii internaţionali relevanţi care au votat pentru retragerea ruşilor. Voturi împotrivă au venit de la aliaţi fideli ai Moscovei, precum Armenia sau Belarus, ori din partea regimurilor dictatoriale din Coreea de Nord, Siria sau Cuba. Împotrivă a votat, bineînţeles, şi Federaţia Rusă, iar regimul separatist transnistrean şi preşedintele filorus de la Chişinău, Igor Dodon, nu şi-au ascuns iritarea faţă de adoptarea acesteia.



    În numele guvernului pro-occidental al Republicii Moldova, fostul prim-ministru şi şef al diplomaţiei, actualul vicepremier Iurie Leancă apreciază că adoptarea rezoluţiei e un succes politic “Înţelegem cu toţii că o eventuală rezoluţie votată în cadrul Adunării Generale are un caracter simbolic, dar simbolismul în relaţia dintre ţări înseamnă foarte mult. Chiar dacă nu ne aşteptăm după asta la anumite mişcări imediate în zona respectivă şi începutul retragerii muniţiilor şi celor care păzesc aceste muniţii, oricum acest obiectiv este unul foarte important.”



    Transnistria a ieşit, de facto, de sub controlul autorităţilor centrale în 1992, după un conflict armat soldat cu sute de morţi şi tranşat odată cu intervenţia trupelor Moscovei de partea separatiştilor. Independentă de mai puţin de un an, Republica Moldova nici nu avea atunci armată, aşa că a trimis contra blindatelor ruseşti contingente de poliţişti şi detaşamente de voluntari. Cu independenţa proclamată unilateral şi nerecunoscută nici măcar de Moscova, Transnistria e calificată frecvent drept un paradis al criminalităţii la porţile Europei, o placă turnantă pentru traficul de armanent, droguri sau persoane.



    În 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia, condusă pe atunci de preşedintele Boris Elţîn, s-a angajat să-şi retragă trupele şi arsenalele. Or, cinci ani mai târziu procesul a fost definitiv stopat, iar astăzi autorităţile de la Chişinău estimează că în estul rebel al republicii se mai află ilegal între 1.500 şi 1.700 de militari ruşi şi circa 21 de mii de tone de muniţie. Ceea ce a dat naştere şi butadei amare potrivit căreia Republica Moldova e cel mai lung stat din lume, fiindcă de două decenii se tot retrag ruşii şi încă n-au terminat.

  • Ruşii în România în primul război mondial

    Ruşii în România în primul război mondial

    În campania din 1916, comandanţii armatei ruse nu s-au ţinut de cuvânt şi războiul a fost un dezastru. Un corp de armată rus comandat de generalul Andrei Medardovici Zaioncikovski a venit în sprijinul armatei române pentru bătălia care avea ca scop apărarea Bucureştiului, pe 30 noiembrie 1916. Dar lipsa sa de combativitate nu a putut ajuta la oprirea ofensivei Puterilor Centrale şi a ocupării Capitalei. Un alt corp de armată rus din Dobrogea a fost masat târziu şi nu a putut face faţă atacurilor germano-bulgare venite din sud.



    În urma sprijinului din anul 1917 venit din partea armatei franceze, armata română şi-a revenit şi a putut opri înaintarea germană. Prezenţa militară a aliatului din est în Moldova, unde se refugiaseră autorităţile române, a sporit. Dacă în anul 1916 în România fuseseră 50.000 de militari, în 1917 ruşii au trimis 1 milion de militari care luptau alături de cei 400.000 de militari români. Cu ajutor rus consistent, care acoperea acum aproximativ 80% din linia frontului, ofensiva armatelor Puterilor Centrale a putut fi oprită.



    Prezenţa militară rusă în România, care în sfârşit se făcea simţită cu efecte pozitive, a fost însă una greu de gestionat. Ea se va transforma, după victoria revoluţiei bolşevice din toamna anului 1917, într-una dintre cauzele principale pentru prăbuşirea întregului front de est. De asemenea, ea va fi cea mai periculoasă sursă de instabilitate pentru România. Imaginea ruşilor în România era, oricum, una negativă şi data din războiul din 1877-1878. Prezenţa trupelor ruse în anii 1916-1918 nu a făcut decât să le confirme românilor ceea ce ştiau din povestirile strămoşilor lor.



    Constantin Moiceanu avea 5 ani în 1917. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el şi-a adus aminte de comportamentul unor militari ruşi atunci când au ajuns în satul său natal. ”Au venit la un moment dat trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că erau beţivi, se-mbătau şi făceau scandal. Părinţii mei erau şi ei oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică, se făcea ţuică din prune şi din tescovina de la vin. Şi, într-o zi, mi-amintesc că părinţii mei, cu ceilalţi oameni, pentru că se anunţase că veneau ruşii, au scos butoaiele de vin în curte şi l-au vărsat. Le-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă. Şi ţuica la fel. Şi când au venit ruşii au căutat prin beci şi n-au găsit nimic, totul era gol, şi căutau după miros pentru că în curte mirosea a alcool.”



    Anul 1917 avea însă să aducă dezastrul. Revoluţia bolşevică cuprinsese şi armata rusă şi totul ameninţa să se transforme în haos. Tată lui Ioan Odochian fusese militar român în armata austro-ungară şi datorită convingerilor sale naţionaliste nu a mai dorit să lupte în rândurile ei. Într-un interviu din 2001, Odochian repovestea amintirile tatălui său cu privire la bolşevizarea trupelor ruse. ”Când a venit revoluţia din Rusia şi frontul era în Galiţia, tata era dezertor din armata austro-ungară, de asta a fugit. El era într-o parte, ruşii erau dincolo. Şi povestea că într-o dimineaţă s-a făcut la ei un fel de adunare. Armata care era acolo, pe un câmp aşa, a pus o masă, unul s-a urcat pe masă şi a început să şină un discurs pe ruseşte. Ruşii fuseseră credincioşi înainte, aveau cărticele de rugăciuni la dânşii şi în faţă, drept pe prima pagină, era fotografiat ţarul. Şi după discursul ofiţerului ăluia, toţi au prins şi au rupt poza ţarului, l-au rupt din carte. Tatăl meu povestea că aşa a văzut el. Şi de asta ne spunea mereu că ruşii ăştia sunt fără de Dumnezeu, fără de nimic.



    Profesorul Pan Vizirescu, în 1996, îşi amintea de un episod cu soldaţi ruşi staţionaţi în România cuprinşi de febra bolşevismului. ”Vedeam dezertori, dezertori pe străzi, beţivi şi scandalagii. Asta vedeam. Am stat de vorbă chiar cu poetul Buzdugan, un poet basarabean. Şi el ştia bine limba rusă şi mi-a spus că într-o seară era la o cârciumă în Nicolina, cartier din Iaşi. Şi-acolo era un grup de soldaţi ruşi şi i-a auzit cum vorbeau, cum puseseră la cale să-l omoare pe regele Ferdinand. Îşi făceau planul acolo şi el a auzit tot, acea convorbire a lor, în care plănuiau să-l ucidă pe regele Ferdianand fiindcă le intrase în suflet crima. Şi-atunci el, Buzdugan, s-a dus la domnul Nicolae Iorga şi i-a spus ce-a auzit. Şi Iorga s-a dus mai departe la Palat şi a spus regelui şi s-au luat măsuri pentru a se împiedica atentatul. În alte părţi şi-au omorât un general, mi se pare că pe la Bacău sau Piatra Neamţ. Se ştia că făceau dezordini şi căutau să bolşevizeze armata noastră, dar a fost imposibil. Armata noastră a fost devotată ţării.”



    Prezenţa rusă în România în timpul primului război mondial a fost una contradictorie. A fost una pozitivă, pentru că a contribuit la un succes militar esenţial, şi negativă pentru că a pus în pericol tot ce fusese obţinut cu grele sacrificii.