Radio România Internațional

Tag: armen’i

  • Mănăstirea Hagigadar

    Mănăstirea Hagigadar

    Ne îndreptăm azi spre nordul României și ne oprim în regiunea istorică Bucovina, în județul Suceava. Este una dintre cele mai fascinante destinații de vacanță din România. Turismul cultural, turism activ, pescuit și vânătoare sportivă, turism balnear, o ofertă gastronomică irezistibilă și, nu în ultimul rând, ospitalitatea locuitorilor săi sunt principalele argumente în favoarea unei excursii sau a unei vacanțe în Bucovina. Menționat în documente din anul 1388, municipiul Suceava a fost cetatea de scaun a Moldovei până în anul 1566. Vom descoperi o istorie bogată, dar și interferențe culturale, care fac regiunea deosebită, un model de toleranță etnică și religioasă, un prototip al unei Europe unite.



    Un exemplu de istorie și multiculturalitate găsim în Mănăstirea armeană Hagigadar, în traducere, mănăstirea împlinirii dorințelor, spune preotul care slujește aici, Azad Mandalian: Mănăstirea datează din 1512. Legenda spune că doi frați armeni, negustori de vite au înnoptat pe acest deal. În vis li s-a arătat Maica Domnului și le-a spus că, dacă le va merge bine, să se întoarcă și să construiască o biserică. Inițial a fost o biserică din lemn. Apoi, s-a transformat în mănăstire. Am reușit s-o reabilităm, deși mai avem de reparat acoperișul. Inițial, a fost pictată în 1896 de un pictor austriac. Sunt imagini caracteristice din Armenia. Se vede primul nostru patriarh, Grigorie Luminătorul, iar, în spate, se vede muntele Ararat.


    Este originală prin faptul că aici găsim a doua mănăstire din România unde se urcă dealul în genunchi. Nu este ceva impus, ci o tradiție. Se crede că, dacă se înconjură biserica în genunchi, se îndeplinesc dorințele. Datorită plecării poporului armean în timpul regimului comunist, a rămas doar cu statutul de mănăstire. Slujbele se fac vara aproape în fiecare zi, iar iarna, când timpul permite și drumul este accesibil, tot așa. Mai sunt puțini armeni, în jur de 83 de familii, iar vorbitorii de limbă armeană sunt și mai puțini. Eu provin dintr-o familie armenească venită din Turcia. Bunicul a fost preot, stabilit aici, și a slujit 50 de ani. Putem menține tradițiile. Hramul mănăstirii este Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Atunci are loc sfânta liturghie oficiată de episcopul nostru, sub patronajul patriarhului nostru. În afara liturghiei care este în limba armeană, restul rugăciunilor sunt în limba română.”



    Un alt reper istoric al armenilor în municipiul Suceava se află în partea de vest și este un complex medieval fortificat. Preotul Azad Mandalian: Șase negustori și-au luat cetățenia română, au cumpărat pământ și au construit biserici. Se spune că atunci când a venit sultanul Suleyman și a cucerit cetatea de scaun, românii s-au retras pe dealul Zamca, sub apărarea colonelului polonez Sobieski. Apoi, au preluat-o polonezii care au făcut zidurile de apărare. Inițial, era doar arhiepiscopia. Apoi, s-a construit și biserica. Iar tot ansamblul a funcționat câteva sute de ani administrat de polonezi. Apoi, au recuperat-o armenii. De fapt, se numește Sf. Auxenție. Este un sfânt armean. S-a mai recuperat ce s-a putut din picturi și a rămas în acea fază, nu s-a mai pictat. În general, bisericile armenești nu sunt cu picturi. A fost o mănăstire de călugări și se mai văd urmele chiliilor unde stăteau călugării.”



    Rubrică realizată cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice, din cadrul Guvernului României

  • Conflictul din Caucaz

    Conflictul din Caucaz

    Tinerii prezentatori de ştiri
    au avut, la început, mici probleme în a pronunţa acest nume cu sonorităţi
    ruso-sovietice: Nagorno-Karabah. Acum trei decenii, când Uniunea Sovietică se
    chinuia să dispară, Nagorno-Karabah era o prezenţă obligatorie în buletinele de
    ştiri din întreaga lume. Ulterior, a lansat moda conflictelor îngheţate. Regiunea a devenit titlu de conflict încă din 1988, când Uniunea Sovietică şi
    întreaga sa politică oficială de prietenie între popoare, chiar şi cu forţa,
    era încă în vigoare.

    De fapt, conflictul între armenii creştini şi azerii
    musulmani este mult mai vechi, din vremea când la Moscova domnea un ţar
    adevărat. Perioada sovietelor a făcut din Armenia şi Azerbaidjan două dintre
    cele 15 republici unionale, vecine şi cu multe probleme de convieţuire. Dar
    azerii şi armenii mai trăiesc şi în alte două teritorii rămase în afara
    statelor lor naţionale. Azerii au o republică autonomă, numită Nahicevan, care
    aparţine Azerbaidjanului dar se află dincolo de Armenia, neavând nicio legătură
    terestră sau punct comun cu Azerbaidjanul. În schimb, în Azerbaidjan este o
    regiune cu populaţie dominant armeană, Nagorno-Karabah, care a avut un statut
    de autonomie, în vremurile sovietice. A pierdut acest statut, în momentul descompunerii
    URSS, iar armenii din regiune au proclamat independenţa separatistă în 1994.

    În
    25 de ani, situaţia internaţională a evoluat de o manieră excepţională astfel
    că Nagorno-Karabah a rămas o pagină uitată a istoriei, îngheţată într-o
    situaţie de facto, aşa cum au apărut multe în spaţiul fost sovietic. Deşi
    retrasă din atenţia publică, problema Nagorno-Karabah a beneficiat de mai multe
    iniţiative, proiecte şi negocieri.

    În 2006, chiar la Bucureşti, cu ocazia unei
    reuniuni la nivel înalt a Organizaţiei pentru Cooperare Economică în Marea
    Neagră, preşedinţii celor două state în conflict, Armenia şi Azerbaidjan, s-au
    întâlnit pentru negocieri asupra statutului regiunii Nagorno-Karabah. Dar, la
    un moment dat, în acest an, ştirile despre COVID 19 au început să se amestece
    cu cele despre reluarea unui vechi conflict armat într-o regiune cu nume greu
    de pronunţat. Deşi de necrezut, într-adevăr, conflictul din Nagorno-Karabah a
    fost reactivat, pe vechile baze şi principii, de parcă nu a încetase niciodată.
    Probabil, tocmai această pauză, de un sfert de secol, ne-a făcut să credem că
    pacea a revenit definitiv.

    Sfârşitul lunii septembrie, însă, a adus adevărate
    lupte între armatele celor două state, Armenia şi Azerbaidjan. Reactivarea
    conflictului are o imagine perfect adusă la zi, cu un război informatic intens,
    încât cu greu se poate spune care este realitatea. În plus, participă la
    conflict, se pare că inclusiv prin implicare militară, cele două mari puteri care
    de două-trei secole încearcă să îşi impună dominaţia în regiune.

    Turcia şi
    Rusia sunt actorii esenţiali ai secolului al XlX-lea dar şi a celui XXl, aflat
    la început. Atât Moscova cât şi Ankara îşi propun să reînvie vechiile imperii,
    cel ţarist, ortodox, şi cel otoman, musulman, punând în aplicare politici
    externe deloc departe de vremurile trecute.

    Pe lângă factorii militari şi
    economici, ecuaţia actuală este dominată şi de influenţa religioasă, la fel de
    divizată, după liniile contemporane. Imaginea actuală a conflictului
    azero-armean numit generic Nagorno-Karabah este cea a unui conflict vechi care
    nu este luat în serios dar care, la o radiografie atentă, arată toate
    pericolele cu care se confruntă această regiune complicată.

  • Dobrogea multiculturală

    Dobrogea multiculturală

    Pământ încărcat
    de istorie și plin de legende, Dobrogea își atrage turiștii în primul rând prin
    multiculturalitate. Comunitățile etnice care locuiesc în acest spațiu sunt un
    exemplu de conviețuire. Turci, tătari, greci, armeni sau evrei, toți și-au adus
    contribuția la prosperitatea zonei. În
    trecut, fiecare comunitate avea o mala, care era considerată centrul
    comunității. Diana Slav, ghid de turism în Constanța, ne prezintă vechea mahala
    grecească. Comunitatea greacă a fost și este încă
    foarte implicată în tot ceea ce înseamnă viață culturala a Constanței. Grecii
    ne-au dăruit prima școală publică a Constanței, construită în jurul anului
    1865, și primul teatru al orașului Constanța. Acesta se numește Elpis, care în
    limba greacă înseamnă speranță, și a fost construit în 1898. George Enescu a
    susținut două concerte aici, iar Nicolae Iorga a ținut un mic discurs, acesta
    din urmă fiind grec după mamă.


    Tot aici avem prima biserică creștină din
    Constanța, biserica greacă Metamorhposis, Schimbarea la Față. Construcția ei
    s-a finalizat la 1868. Înăuntru se pot vedea candelabrele originale, de la
    1862, aduse din Murano, din sticlă de Murano,
    donație a unui negustor de origine greacă. Timp de zece ani a fost
    singura biserică creștină a Constanței, astfel încât catolicii, ortodocșii și
    armenii și-au ținut slujbele împreună în același spațiu. De ce a fost singura
    biserică creștină? A fost construită în perioada Imperiului Otoman. Grecii au
    reușit să negocieze cu turcii, să-și poată face biserica creștină. Condiția
    esențială a turcilor a fost să nu fie mai înaltă decât moscheea din apropiere.
    Acoperișul a fost plat, fără cruce și fără clopotniță. Chemarea la rugăciune nu
    era permisă decât de la musulmani. Clopotnița actuală este din 1947, este
    funcțională și acum e și apreciată de comunitatea tuturor ortodocșilor.


    Pe treptele acestei
    biserici s-au aflat Carol I și viitorul țar al Rusiei, țareviciul Alexandru în
    1878, când regele român a efectuat prima sa vizită în Dobrogea. La această
    biserică, a avut loc Te Deum-ul de cinstire a memoriei soldaților căzuți în
    luptele de la Plevna și Grivița. Mihnea Hagiu, vicepreședintele comunității
    elene din Constanța, spune că, în prezent, în Constanța, trăiesc aproximativ
    2.500 de greci. O stradă importantă pentru aceștia se numește Aristide
    Karatzali. Aristide Karatzali a fost primul socialist
    al Dobrogei. Casa în care a locuit se află pe partea stângă. Prima scânteie a
    revoluției bolșevice a început pe nava Potemkin. Aceasta s-a predat
    autorităților române în anul 1905. Toți ofițerii au fost debarcați în
    Constanța. O parte a rămas aici, alta a imigrat în Argentina, iar câțiva s-au
    întors în Rusia, unde au fost executați de imperiul țarist. Aristide Karatzali
    i-a adăpostit pe ofițerii ruși. Această stradă i-a împrumutat numele în 1947.


    Mai jos, se află Teatrul de Păpuși Elpis, și, pe aceeași stradă, mai jos, a
    locuit Nikola Papadopol. Acesta a fost declarat primul cetățean român de către
    Carol I, în anul 1877, fiindcă era primarul Constanței, înainte de venirea
    autorităților românești. El se ocupa de strângerea taxelor, pe care le preda
    autorităților otomane. Următorul primar al Constanței a fost tot un grec, Anton
    Alexandidri. Comunitatea elenă a fost implicată încă de la început în
    dezvoltarea orașului Constanța. Locuitorii greci ai Constanței, înainte de
    momentul alipirii Dobrogei la patria mamă, au făcut o declarație către
    autoritățile române, să fie conduși de autoritățile române, nu bulgare,
    Dobrogea fiind disputată atunci și de Bulgaria.



    Ghindărești, din
    județul Constanța, a fost de-a lungul timpului când comună, când sat. Cu o
    istorie bogată, cu tradiții și, mai ales, cu o gastronomie aleasă, comunitatea
    rușilor lipoveni se strânge la Biserica Înălțarea Domnului, a cărei
    construcție a început în 1906 și care are o înălțime de 45 de metri. Anfisa
    Demid, profesoară de limba română și de limba rusă la școala din Ghindărești și
    președintă a comunității rușilor lipoveni. Strămoșii noștri sunt credincioșii
    ortodocși de rit vechi, cei care n-au vrut să renunțe la vechea credință, așa
    cum o considerau ei. Lipoveni ne numim doar cei care trăim pe meleagurile
    românești. Una dintre explicațiile denumirii a fost că prima așezare a rușilor
    a fost în jurul unei păduri de tei. În limba rusă, teiul se numește lipa și, de
    aici, a provenit și denumirea de lipoveni.


    Se spune că prima atestare
    documentară a comunității noastre a fost într-o cronică din Țara Românească, în
    care se menționa că în Dobrogea se află o populație de ruși stabilită în
    Turchia, deoarece Dobrogea era pașalâc turcesc atunci, într-o localitate numită
    Ghindărești. Locuim în această zonă de aproape 300 de ani. Denumirea este de
    origine turcă, ghiuzdar însemnând loc frumos. Lipovenii s-au stabili în general
    pe lângă ape, ca să poate pescui, ei venind din zona Donului și aceasta fiind
    ocupația de bază. Am păstrat vechile icoane și cărți bisericești, portul,
    tradițiile.



    Aici veți putea
    asculta corul de femei Novoseolki și vă puteți delecta cu preparate
    tradiționale precum clătite cu brânză, colțunași sau brânzoaice. Borșul de
    pește și scrumbia la grătar, însoțite de un vin bun, rămân, totuși, vedetele
    meniului.


    Mergem mai
    aproape de malul românesc al Mării Negre și ajungem în Mangalia. Amplasate în
    apropierea portului turistic, în partea veche a orașului, Moscheea Esmahan
    Sultan și cimitirul acesteia se întind pe o suprafață de aproximativ 5.000 de
    metri pătrați. Specialiștii sunt de părere că este unul dintre cele mai frumoase
    monumente arhitectonice, datorită combinației dintre stilurile grecesc și
    turcesc, acestora adăugându-li-se ușoare influențe maure. Pridvorul, stâlpii și
    balustradele din lemn dau un aer aparte edificiului, inclus în anul 2004 în
    lista monumentelor istorice. Halil Ismet, imamul moscheii Esmahan Sultan, din
    Mangalia.


    Moscheea Esmahan Sultan este una dintre cele mai vechi din Dobrogea și
    este construită de prințesa cu același nume, fiica sultanului Selim al II-lea
    și soția lui Sokollu Mehmed Pașa. Este una dintre cele mai vechi moschei și
    monument istoric. Moscheea Esmahan Sultan este deschisă pentru credincioși
    toată ziua. Noi avem cele cinci rugăciuni zilnice. Slujba se oficiază în limba
    arabă, iar predicile în limba turcă. În Mangalia, comunitatea musulmană numără
    peste 900 de familii. De asemenea, vara este vizitată de mulți turiști, atât
    din țară cât și de peste hotare. Au ajuns la noi turiști care n-au mai văzut
    moschei niciodată și au rămas impresionați la noi.



    La intrarea în
    moschee, veți vedea o grădină mare și bogată, plină de flori. Aici se află și o
    terasă la care vă puteți opri pentru a savura o cafea la nisip sau un ceai
    aromat.



    Rubrică realizată cu sprijinul Departamentului pentru
    Relații Interetnice, din cadrul Guvernului României.

  • Bucureștiul armenesc

    Bucureștiul armenesc

    Diversitatea etnică a Bucureștiului a fost consemnată de
    majoritatea celor care au trecut prin capitala Munteniei în decursul timpului.
    Pe lângă români, la București conviețuiau etnii balcanice, etnii
    central-europene și orientale. Între acestea din urmă, o pondere semnificativă
    o reprezentau armenii. Aceștia nu aveau o pondere numerică însemnată, ci una importantă
    la nivelul elitelor care creionau tendințele și orientările vremurilor.
    Bucureștiul armenesc a fost o realitate care a lăsat urme în mentalul colectiv
    și în memoria topografică. La un kilometru est de punctul 0 al capitalei
    României este Biserica armenească, în apropiere de ea se află și strada
    Armenească, locul de unde începea cartierul uneia dintre cele mai traumatizate
    populații din istorie. Cimitirul armenesc, odată la marginea de est a
    Bucureștiului, este acum unde începe cartierul Pantelimon, unul dintre
    cartierele Bucureștiului construite în anii 1970.


    Un ghid
    mai potrivit pentru Bucureștiul armenesc nu putea fi decât un armean. Este
    vorba despre istoricul și jurnalistul Eduard Antonian, unul dintre cei mai
    activi membri ai comunității armenești din București. De la el am aflat despre
    primii armeni din București. Primele urme de
    locuire datează din Evul Mediu când armenii au venit aici și au început
    negustoria. Dar despre o comunitate armenească bine închegată putem vorbi pe
    vremea negustorului Manuc. De altfel, el a făcut prima biserică armenească din
    București, din lemn, pe locul unde se află actuala biserică armenească,
    ridicată pe ruinele bisericii lui Manuc, în secolul 18, pe la 1760. Desigur că
    o biserică nu putea fi construită dacă nu existau enoriași, dacă nu exista o
    mahala armenească, dacă nu exista o școală. Cartierul armenesc din București
    ține de la Biserica armenească până la Obor, pe întreaga Cale a Moșilor. Nu s-a
    făcut niciodată o statistică, un recensământ, deci nu putem spune cu exactitate
    numărul armenilor, dar putem spune că în București erau câteva mii. Începând cu
    anul 1915, după genocidul armean din Imperiul otoman când au început să vină
    armenii refugiați, comunitatea s-a mărit.


    Comunitatea
    armenească din București a fost una dinamică, a oamenilor cu o meserie și a
    celor întreprinzători. Eduard Antonian. Armenii în majoritate erau mici meșteșugari, se ocupau cu negoțul, cu
    schimbul de bani. Erau potcovari, șelari, cizmari. Vindeau carne, erau
    măcelari. Vindeau carne armatelor, o duceau către turci. Veneau alți negustori,
    care la rândul lor aveau contracte cu armata turcă, și luau carne de aici.
    Armenii la rândul lor luau pielea vitelor din care se făcea echipament militar
    precum cizme, ranițe, saci de la armenii din Gherla, care erau cei mai mari
    crescători de animale din zonă. Armenii din Gherla, la rândul lor, aprovizionau
    și armata austriacă. Armenii dădeau și pe caiet, adică pe datorie. Vindeau
    mai mult și mai ieftin și de aceea au fost urâți de concurența evreiască și
    grecească. Acesta a fost succesul afacerilor armenești. Tradiția aceasta s-a
    păstrat până la venirea comuniștilor.


    Bucureștiul
    armenesc însemna mai ales cartierul unde locuiau armenii. Viața cotidiană a
    armenilor bucureșteni este redată din propriile amintiri dar și din documentele
    epocii de Eduard Antonian. Cartierul
    armenesc a fost foarte bine sistematizat, erau acele case-vagon, eu am
    copilărit într-o astfel de casă, tocmai pe Calea Moșilor. Se aduna acolo
    întreaga familie. Unde am copilărit eu au trăit cei trei frați Antonian cu
    familiile lor, cu neveste și copii. Mai era și o sumedenie de veri și neamuri.
    Se strângeau toți în curtea mare și se făceau mese mari, atmosfera era de
    neuitat. Toți vecinii se cunoșteau între ei, își beau cafeaua de dimineață,
    duminica se strîngeau și se duceau întâi la biserică și după aceea la cimitirul
    armenesc. Era o comunitate foarte unită, se ajutau foarte mult între ei.


    Unul dintre cei mai mari antreprenori
    din istoria României a fost armeanul Emanuel Mârzaian, cunoscut ca Manuc-bei,
    în a doua jumătate a secolului al 18-lea. Om de afaceri și diplomat, Manuc a
    ajuns în cele mai înalte sfere ale puterii în Imperiul otoman și Rusia. Rolul
    lui în apariția unui centru al afacerilor în București a fost esențial. Eduard
    Antonian. Când s-a făcut
    Hanul lui Manuc, în 1809, el avea acolo o mică piață și oferea spațiu pentru
    prăvălii. Armenii erau scutiți de taxe, nu plăteau chirie pe acele dughene,
    totul gravita în jurul Hanului lui Manuc. Relațiile cu majoritatea românească nu
    au fost tensionate, armenii au fost considerați întotdeauna integrați, nu au
    ridicat niciodată niciun fel de problemă. Bucureștenii i-au fost foarte
    recunoscători lui Manuc deoarece a sistematizat toată zona aceea a Centrului
    Vechi prin construirea hanului. Să nu uităm de invazia turcă de la începutul
    secolului al 19-lea când Manuc a luat toate familiile negustorilor care erau în
    jurul lui și le-a găzduit la el în han. A închis porțile și turcii n-au putut
    intra. Manuc a adus un element de civilizație în Bucureștiul de altădată. Era
    ceva de admirat dacă te vedea lumea bună plimbându-te în jurul Hanului lui
    Manuc. Terenul pe care a fost construit Hanul lui Manuc i-a fost vândut
    acestuia de voievodul Ghica la un preț modic pentru că Manuc îi promisese că va
    reface toată acea zonă.



    Urmele
    Bucureștiului armenesc de azi se văd mai puțin ca în trecut, dar unele sunt
    încă acolo. Orașele se transformă și vremurile se schimbă și nici capitala
    României nu stă în loc.

  • Refugiaţi armeni în România

    Refugiaţi armeni în România

    Secolul 20 a avut o particularitate şocantă fiind secolul genocidelor. Primul genocid dintr-o mult prea mare serie a fost cel împotriva armenilor din Imperiul otoman, persecuţie în urma căreia au fost ucişi 1,5 milioane de armeni, aproximativ o jumătate din această naţiune. Motivul oficial al guvernanţilor otomani a fost acela că armenii au fraternizat cu armata rusă. În realitate însă, motivele au fost politice, naţionalismul şi ideologia panturanismului, economice – armenii şi grecii deţineau comerţul şi băncile în statul otoman –, şi religioase, liderii religioşi musulmani declarând jihad împotriva necredincioşilor. Totul a început prin ridicarea bărbaţilor armeni, duşi la construcţii de drumuri şi căi ferate, unde au fost ucişi prin înfometare şi bătaie. Pe 24 aprilie 1915, Talaat Paşa, mare vizir şi ministrul comunicaţiilor, a dat circulare prin care familii întregi de armeni să fie deportate.



    Cei mai norocoşi dintre acei nenorociţi au reuşit să se salveze. Unii s-au refugiat şi în România, aşa cum ne-a relatat istoricul Eduard Antonian. Interlocutorul nostru ne-a povestit însă că istoria refugiaţilor armeni în România a început la sfârşitul secolului al 19-lea, în urma genocidului din 1895-1896. La ordinele sultanului Abdul Hamid al II-lea, supranumit sultanul roşu, au fost masacraţi în jur de 350.000 de armeni. Atunci, o bună parte din comunitatea armeană din Imperiul otoman s-a refugiat şi în România. Şi astăzi, cam 10% din comunitatea armeană din România este formată din urmaşii celor veniţi în urma primului genocid. Primii refugiaţi încă mai aveau o situaţie financiară destul de bună şi au putut să părăsească Imperiul otoman cu ceva bani. Şi-au deschis aici prăvălii şi au păstrat legătura cu comunitatea veche din România, şi şi-au continuat viaţa şi s-au integrat perfect în societatea românească.



    L-am întrebat pe Eduard Antonian cum au reuşit să scape cei ajunşi în România? Nefericiţii care au scăpat au fost ajutaţi, o parte din ei chiar de populaţia civilă turcă şi arabă. O altă parte pur şi simplu a avut noroc. Mulţi au reuşit să mituiască autorităţile otomane, mulţi au avut noroc prin misionariatele străine pentru că americanii s-au implicat foarte mult, SUA fiind o ţară neutră. Aveau o ambasadă bine pusă la punct, ambasadorul Henry Morgenthau, care şi-a scris memoriile mai târziu în care a denunţat crimele împotriva armenilor, s-a implicat activ în ajutorarea armenilor. Au fost misionari danezi, misionari protestanţi germani care i-au ajutat pe cei care au scăpat.



    După estimările istoricilor, aproximativ 20.000 de refugiaţi armeni, din care aproximativ un sfert erau orfani, au găsit adăpost în România şi au beneficiat de sprijinul comunităţii armene de aici. Ei au venit în valuri succesive, cei mai mulţi după încheierea războiului. Eduard Antonian a refăcut ruta celor care acum 100 de ani îşi căutau un loc în lumea răvăşită de distrugere şi moarte. Din Istanbul, aşa cum a fost şi străbunicul meu cu copiii lui, s-au urcat pe un vapor francez şi au ajuns în Constanţa. Pe acel vapor se aflau şi câteva mii de orfani ai genocidului. În România se afla o comunitate armeană bine structurată şi bine dotată financiar. Existau somităţi la vremea aceea cum ar fi Krikor Zambaccian, Grigore Trancu-Iaşi, fraţii Manisarian, cei mai mari angrosişiti de cereale din sud-estul Europei. Trebuie să spun că Uniunea Armenilor s-a fondat în 1919 tocmai cu scopul de a-i ajuta pe refugiaţi, primul preşedinte fiind Grigore Trancu-Iaşi. La sosirea refugiaţilor în portul Constanţa, toată lumea s-a îngrozit. Ziarul Adevărul din 1915 avea corespondenţi de presă la Istanbul şi ei au putut să relateze despre genocid. Astfel, opinia publică românească ştia de cele întâmplate cu armenii din Imperiul otoman. Armenad Manisarian, al doilea preşedinte al Uniunii Armenilor, s-a dus la Brătianu, primul ministru al României, şi l-a întrebat ce se poate face cu refugiaţii armeni. Brătianu l-a întrebat dacă el garantează pentru refugiaţi din toate punctele de vedere? Şi Manisarian a spus da. S-a dat undă verde şi toţi refugiaţii s-au stabilit aici, cetăţenia le-a fost dată mai târziu. Refugiaţii au venit aici cu paşaport Nansen care le era dat apatrizilor şi era valabil doar o singură călătorie. La sosirea orfanilor, comunitatea armeană s-a mobilizat şi a cumpărat mai multe hectare la Strunga, lângă Iaşi. Acolo s-a construit un orfelinat cu profesori şi institutori, unde au crescut acei orfani. Au învăţat meserii şi şi-au făcut un rost în viaţă, mulţi au fost adoptaţi de alte familii de armeni din România. Mulţi şi-au deschis prăvălii, cum a fost străbunicul meu care şi-a deschis un atelier de cizmărie în Bucureşti.



    Cu trecerea timpului, traumele războiului s-au mai estompat, însă nu au fost uitate niciodată. Eduard Antonian a spus că refugiaţii armeni din România au continuat să trăiască între amintiri şocante şi speranţă. Armenii refugiaţi din Imperiul otoman niciodată nu s-au considerat altceva decât cetăţeni otomani, ei au fost buni cetăţeni, şi-au plătit impozitele, au fost înrolaţi în armată, vorbeau turceşte. Cei din comunitate povesteau că părinţii lor, scăpaţi din genocid, când aveau secrete faţă de copiii lor, vorbeau pe turceşte. Şi astăzi mai sunt câţiva bătrâni în comunitate care vorbesc turceşte. Din păcate, în 1945, o parte s-au lăsat înşelaţi de prpopaganda sovietică şi s-au repatriat în Armenia. Li s-a spus că acum avem ţara noastră. În 1991, când Armenia s-a declarat independentă, unii dintre copiii acelora care plecaseră în Armenia sovietică s-au reîntors în România.


    Refugiaţii armeni din România au scăpat pentru a spune poveştile neştiute ale celor care au murit în deşertul anatolian în 1915. Dar şi pentru a transforma inumanul în uman.

  • În căutarea identităţii

    În căutarea identităţii

    Potrivit datelor oficiale, în România trăiesc 2000 de armeni. Unii au fost prezenţi şi pe scena Festivalului ProEtnica de la Sighişoara. Ana Ştaip ne-a relatat, cu acest prilej, strădaniile de a-şi regăsi rădăcinile familiei sale armene, pierdute cu mulţi ani în urmă.



  • Holocaustul

    Tu România, 9 di sumedru easti marcată ca Dzuua Naţională di Comemorari a Holocaustului. Tu dzua di 9 di sumedru a anlui 1941 ahurhi deportarea a uvreilor dit nord-estul ali României, câtâ lagărele organizate di români şi ghirman’i anaparti di Nistru. Dramaticlu evenimentu fu aleptu ca momentu ti comemorarea a uvreilor şi a romilor cari trapsiră cabaia di furn’ia a nomurlor şi a politicilor antisemite şi rasiste promovati di guvernarea totalitară a mareşalui Ion Antonescu.



    Dzua Naţională di Comemorari a Holocaustului fu marcată prota oarâ tru 2004, an tru cari guvernul social-democrat cumândusitu di Adrian Năstase lo unâ apofasi tu aestâ noimâ, la urminia ali Comisie Internaţionalâ tră studierea a Holocaustului tru România. Comisia fu cumândusitâ di laureatlu a premiului Nobel tra Irine, Elie Wiesel, amintat Sighetul Marmaţiei, tu nordul ali Românie, tru 1928.



    Elie Wiesel avea maşi 15 di an’i cându fu deportat la Auschwitz iu âl’i furâ vâtâmaţ părinţâl’i, unâ soră, soţ, soia. Tu atel momentu, localitatea iu s-avea amintatâ, cu aproapea 40 la sută populaţie uvriască, eara, deadun cu nordul ali Românie, sum stăpuirea ali Budapestă, cari avea amintată di la Germania nazistă, tu 1940, un ultimatum cari bâga zori ali România să-l’i da aestă parti a teritoriului a l’ei. Aestă acă România a mareşalui Antonescu eara şi ea aliată al Hitler. Tu kirolu ali ocupaţie maghiară a nordului ali Transilvanie, uvreil’i furâ deportaţ cabaia tu lagărele a moartil’ei.



    S-lugurseaşti că, sum coordonarea directă a criminalui di polim Adolf Eichman, cama di, unâ giumitati di uvrei dit Ungaria şi teritoriile controlate atumţea di Budapesta, furâ deportaţ la Auschwitz. România băgă tu practico şi ea politiţli antisemite spetifiţi ali Germanie nazistă şi a aliaţlor a l’ei. Comisia Internaţionala tră studierea a Holocaustului tu România, ţi ari ş-numa di Comisia Wiesel, deadi tu şteari un raportu yilipsitor tră dimensiunile şi caracteristiţli a Holocaustului tu România şi fu timil’iusit Institutlu Naţional tră Studierea a Holocaustului dit România Elie Wiesel”.



    Ari ma multi difiniţii şi dilimitări temporare a Holocaustului, tu România el hiindalui anamisa di 1 di alunar 1940, cându s-feaţi pogromlu di Dorohoi, şi 23 agustu 1944, cându vâsil’elu Mihai, andrupât di politicieni di kipitâ, lu ncl’isi dictatorlu Ion Antonescu, România fudzi aestă turlie dit tâburea fascistă. Cadealihea, istoria nu poate s-hibâ băgată tru tipare şi nu lipseaşti s-hibâ ascâpati aspecte ţi zugrâpsescu kirolu şi oamin’il’i. Aşi, tamam termenlu di holocaustu s-tindi câtâ mira tragicâ a romilor, dit aţel kiro, ama şi câtâ drama a armenilor ica a alântor populi a curi lâ si feaţirâ crimi, fânico şi genocid. România nu deportă uvrei tu lagărele ghirmane di exterminare.



    Tu 1942, acâ avea nica şi un acordu tu aestâ noimâ, autorităţli asparsirâ muteaşti misura ahtari turlie câ niţi un evreu dit România nu agiumsi tu aesti lagăre. Autorităţle române organizarâ deportări masive tu lagărli dit Transnistria, tu condiţii ţi fătea aproapea imposibilă armânearea tru banâ. Tu ma mulţâ câsâbadz, maxus dit Moldova, cu unâ populaţie uvriască semnificiativă, s-feaţirâ prgromuri, ti agiumsi tu kipită aţel di Iaşi, dit cirişar 1941, îu furâ vâtâmaţ n’il’i di oamin’i. Ma amânat, Wilhelm Filderman, un lider tin’isitu a uvreilor dit România, cari cunuscu lâhtărli dit lagărili transnistrene, declara că Tu niţi unâ vâsilie dominată di nazişti nu armasi tru banâ unâ ahtari mari proporţie a populaţiil’ei uvreieşti“.



    La 9 di sumedru, român’il’i şi atel’I cu arâdâţin’I tru România, deadun cu tutâ uminitatea îl’i comemoreadză pi atel’I cari trapsirâ pân di mardzinâ di ş-kirurâ nica şi bana maşi di furn’ia câ eara uvrei.



    Textul: Marius Tiţa


    Apriduţearea: Taşcu Lala