Tag: Atelierul lui Brancusi

În 1922, sculptorul Constantin Brâncuşi a confecţionat un costum de dans pentru Lizica Codreanu, a pus vinilul cu Gymnopediile” lui Erik Satie la picup şi a invitat-o pe aceasta să creeze un dans în atelierul său, printre sculpturi. Toată acţiunea a fost documentată de Brâncuşi cu ajutorul unui Thornton Pickard cu burduf şi cremalieră, rezultând şapte imagini. În 1996, regizorul Cornel Mihalache reconstituia costumul Lizicăi Codreanu după imaginile din 1922 şi îi propunea dansatoarei şi coregrafei Vava Ştefănescu un reenactment/ reînscenare aparent imposibil(ă): să refacă dansul din atelierul sculptorului pe muzica lui Satie. Recent, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti a organizat un eveniment având-o în atenţie pe coregrafa şi dansatoarea Lizica Codreanu.

Întâlnirea a fost organizată în cadrul programului Hors les Murs” al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, lansat în 2014, prin care instituţia îşi propune să iasă dintre zidurile care o găzduiesc, pentru a pune în discuţie şi altfel de teme. Evenimentul i-a adus împreună pe regizorul Cornel Mihalache, cercetătoarea Doina Lemny şi coregrafa Vava Ştefănescu, într-o discuţie moderată de Igor Mocanu: Ediţia de azi am consacrat-o Lizicăi Codreanu fiindcă, până mai ieri, era dansatoarea şi coregrafa prin excelenţă necunoscută a istoriei dansului românesc, din ţară sau din diaspora, Hors les Murs propunându-şi tocmai să aducă în actualitatea discuţiei, dar şi a practicii artistice a dansului, o istorie pe care nu o cunoaştem”.

Lucrând, în 1995, la documentarul Brâncuşi”, regizorul Cornel Mihalache a descoperit fotografii din dansul Lizicăi Codreanu. Mihalache apelează la Geta Solomon pentru re-crearea costumului şi la dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu, pentru reînscenarea dansului Lizicăi Codreanu. Vava Ştefănescu: Aveam vreo 25 de ani. Habar nu aveam că fac un re-enactment şi că în viitor o să mă preocupe atât de tare figurile şi recuperarea creaţiilor şi personalităţilor din lumea dansului. Şi nu aveam de unde să ştiu că, de câte ori încerci să faci o cercetare, te bazezi pe găuri negre. Mie mi-a convenit foarte mult faptul că nu am avut prea multă informaţie, pentru că am putut să inventez şi să cred că intru în spiritul unei minunate, dar fantasmatice personalităţi. Şi, de fapt, eram sub lupa ochiului lui Cornel şi aveam reperul lui Erik Satie. Nu mai spun că am păstrat cu un fel de religiozitate costumul, pentru că aveam senzaţia că sunt îmbrăcată într-o sculptură a lui Brâncuşi”.

În urmă cu doi ani, Editura Vellant lansa la Bucureşti cartea Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană”, carte ce apăruse deja în Franţa. Autoarea era Doina Lemny, cercetător la Muzeul naţional de artă modernă, Centrul Pompidou, Paris şi specialistă în Brâncuşi, despre care scrisese mai multe lucrări. Pe Lizica Codreanu a descoperit-o, bineînţeles, cercetând arhiva Brâncuşi. Intrigată de faptul că nimeni nu ştia cine este, începe să caute documente: Cercetarea a fost destul de dificilă, pentru că, la începutul secolului 20 neexistând o şcoală de balet pe care Lizica ar fi trebuit să o urmeze, nu am avut cui să mă adresez. Din puţinul pe care îl aveam, am încercat să desfăşor firul acestei vieţi, care mi s-a părut interesantă încă de la început, pentru că Brâncuşi le avea pe Lizica şi pe Irina Codreanu — trebuie să le apropii, pentru că ele au trăit practic toată viaţa împreună, deci, am încercat să desfăşor firul acestor două vieţi, care mi s-au părut extrem de interesante. Două personalităţi foarte curajoase, care s-au avântat într-o aventură în Paris, neavând mare sprijin şi reuşind să deschidă uşa atelierului lui Brâncuşi. Cred că acesta a fost cel mai important moment din viaţa lor, pentru că prin el au reuşit amândouă să îşi facă mai multe relaţii în avangarda pariziană. Am brodat în jurul unor afişe pe care mi le-au arătat fiul şi nepotul Lizicăi Codreanu. Afişe originale, fotografii şi foarte puţine scrisori. Dintre care, două-trei documente de la Tristan Tzara. Am identificat, cu această ocazie, prezenţa Lizicăi într-o fotografie care se află la MOMA”.

Lizica Codreanu a avut o apariţie foarte scurtă ca dansatoare şi coregrafă. Şi-a întrerupt activitatea în 1927, când s-a căsătorit cu un strălucit intelectual francez, Jean Fontenoy, pe care îl urmează în misiunea sa în China. Căsătoria nu a mai mers, iar Lizica s-a întors la Paris. Fire inventivă, nu şi-a plâns soarta, ci şi-a deschis un cabinet de Hatha Yoga, sub supravegherea unuia dintre cei mai mari specialişti în yoga. Era momentul când se introducea, la începutul anilor ’30, yoga la Paris. Doina Lemny: Fiul m-a descurajat, spunând că Lizica nu a făcut o carieră de dansatoare. Ceea ce este adevărat. Ea a apărut ca un meteor. Dansa mai ales în atelierul lui Brâncuşi şi a atras atenţia câtorva artişti foarte cunoscuţi, printre care Sonia Delaunay, care la acea dată crea costume. L-a atras pe (Fernand) Leger, dar Lizica a refuzat să poarte un costum creat de el, pentru că Leger crea costume pentru balete, dar costume rigide. Ori Lizica, ajungând în Paris, a înţeles foarte repede ce se întâmplă pe scena artistică şi a lăsat deoparte baletul. Nu a urmat nicio şcoală de balet. Dimpotrivă, a urmat cursuri la circ… vorbea cu artiştii… Ea a intrat practic într-o atmosferă de creaţie. Spirit artistic şi inventiv, ea îşi făcea antrenamentul în atelier la Brâncuşi, ceea ce l-a fascinat pe acesta”.

Cartea a avut un ecou foarte mare în Franţa, a povestit cercetătoarea Doina Lemny: Colegii mei de la Centrul Pompidou, care se ocupă cu prioritate de Sonia Delaunay, de Leger, au fost foarte interesaţi să vadă care este legătura între costumele propuse de Sonia şi această artistă despre care nu ştia nimeni. Dincolo de Centrul Pompidou, se organizează multe colocvii, la care sunt invitată. Am devenit purtătoarea de cuvânt a Lizicăi Codreanu şi toată lumea se minunează de imaginile extraordinare, toată lumea este impresionată de ce invenţii, din punct de vedere al mişcării, al dansului, al performanţei a făcut această artistă.”

Vava Ştefănescu, managerul CNDB, despre locul ocupat de Lizica Codreanu în dansul contemporan românesc: Mi se pare că reprezintă la nivel simbolic ceva anume. Şi anume tocmai această fluiditate şi mobilitate între lumi, domenii artistice, între idei, între perspective de a privi corpul, mişcarea, ceea ce cred că, într-o oarecare măsură, se întâmplă astăzi cu artiştii”.