Radio România Internațional

Tag: Austro-Ungaria

  • Botanistul Alexandru Borza (1887-1971)

    Botanistul Alexandru Borza (1887-1971)

    În decursul ultimelor două secole și
    jumătate, natura a fost văzută ca leagăn al omenirii, al individului, al
    familiei sale, al societății și al națiunii. După ce ea a devenit un cult al
    omului modern, plantele, animalele, aerul, apa, pietrele au fost privite și ca obiecte
    de studiu ale naturaliștilor. În România, unul dintre cei mai importanți
    botaniști a fost preotul Alexandru Borza, născut în Austro-Ungaria în 1887 și
    decedat în România în 1971 la vârsta de 84 de ani.


    Instrucția
    școlară a lui Borza a fost una puțin neobișnuită pentru un om de știință. A
    absolvit un seminar teologic catolic, după care a urmat Facultatea de Științe
    din Budapesta obținând titlul de doctor în științe naturale în 1913, la 26 de
    ani. Până în 1918, până la unirea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de
    români cu Regatul României, Borza a fost profesor de științe naturale la liceul
    de băieți din Blaj. După 1918, cariera lui Borza devine din ce în ce mai
    efervescentă. Între altele, este rector al Universității din Cluj, director al
    Grădinii Botanice din Cluj, director științific al Comisiei Monumentelor
    Naturale. A descoperit mai mult de 80 de specii de plante și alte 20 au fost
    denumite în onoarea lui, a publicat aproximativ 500 de texte, un dicționar
    etnobotanic al României cu 11 mii de nume populare date pentru 2095 specii de
    plante și a girat apariția a nouă publicații periodice științifice. A fost
    implicat în campanii puternice de conștientizare a importanței naturii în viața
    oamenilor prin articole de presă, pamflete, conferințe publice și la radio. Borza
    a făcut și pasul de la cercetarea naturii la cercetările
    antropologic-folclorice și cele eugenice.


    Participarea
    românilor la cel de-al patrulea Congres de botanică de la New Tork din 1926 a
    impulsionat implicarea lor în apărarea mediului. Istoricul Cosmin Koszor-Codrea
    a arătat cum modelul american i-a inspirat și pe români în ce au întreprins
    ulterior: În 1926, cel de-al patrulea congres
    internațional de botanică s-a ținut la New York și a adunat botaniști din
    întreaga lume. Borza a fost și el acolo și a prezentat o cercetare despre
    florile insulare la secțiunea de ecologie. În afara sesiunilor de prezentări
    obișnuite, agenda congresului a inclus vizite la Grădina Botanică, excursii la
    rezervațiile naturale, la Parcul Național Yellowstone, la cascada Niagara și în
    Munții Stâncoși. După ce se întoarce în România, Borza se pune de acord cu
    zoologul român Andrei Popovici-Bâznoșanu ca primul congres român de științe
    naturale să fie organizat la Cluj în 1928. Aici au stabilit aceeași agendă
    pentru profesorii de învățământ secundar, pentru asociațiile alpine române,
    maghiare și germane, pentru politicieni și cercetători de frunte. Printre
    numeroasele rezoluții ale congresului, participanții au înaintat pe agenda
    politică reorganizarea programei predării istoriei naturale în școlile
    secundare, recunoașterea Deltei Dunării ca regiune bogată în păsări și
    transformarea Muntelui Retezat într-un parc natural.


    Pașii
    următori au fost urmările logice ale obiectivelor asumate. Cosmin
    Koszor-Codrea:Ministerul agriculturii și domeniilor
    publice, bazându-se pe propunerile lor, a supus aprobării, în 1930, legea
    protejării monumentelor naturale. În anul următor, Decretul Regal recunoștea
    oficial existența Comisiei Monumentelor naturale, iar legea scrisă de Comisie
    stipula următoarele: monumentele naturii sunt acele pământuri care datorită locuirii
    lor de animale și plante au o importanță specială științifică și estetică. De
    asemenea, sunt monumente și acele pământuri datorită frumuseții lor naturale și
    interesului științific și trebuie conservate și lăsate moștenire posterității.
    Sub protecția legii se află speciile de animale și plante, precum și rocile,
    mineralele și fosilele.


    Istoria
    Parcului Natural Retezat, înființat în 1935, se leagă de numele lui Alexandru
    Borza. Acolo conservarea naturii a fost dusă cel mai departe prin implicarea
    statului și prin reglementări. În 1939,
    în revista Carpații, publica o listă cu 17 plante protejate, între ele fiind
    rododendronul, floarea de colț și nufărul termal. Cosmin Koszor-Codrea a spus
    că Retezatul a fost de la început în atenția ecologiștilor:Prima regiune care se potrivea acestei descrieri din lege erau
    Munții Retezat datorită formării lor geologice, a faunei și florei lor, ca și
    răspunsul pe care îl dădea identității naționale românești. Citez cuvintele lui
    Borza: Retezat este din toate punctele de vedere un pământ sfânt pentru
    știință, este un monument sacru al naturii care nu se compară cu un alt masiv
    din România. De aceea, toți naturaliștii noștri îl consideră predestinat de
    natură să devină parcul nostru național, Yellowstone-ul României. Aici, tinerii
    vor învăța educație patriotică, vor simți în acești munți aerul libertății
    lăsat ca moștenire de regele dac Decebal și le va hrăni inimile cu mândrie recunoscând
    acest petic de pământ drept unic, în felul său, simbol al sănătății noastre
    naturale.


    Alexandru Borza a fost unul dintre cele
    mai importante nume ale protecției mediului în România interbelică. El s-a numărat
    și în rândul celor care au susținut educarea românilor cu cunoștințe de istorie
    naturală ca parte a specificului național.


  • Anul 1918 văzut din cealaltă parte

    Anul 1918 văzut din cealaltă parte

    S-a scris foarte mult și se va mai scrie încă despre primul război mondial, despre Marele Război, așa cum a fost denumit el atunci, pentru că era ceea ce lumea nu mai văzuse. Era o mobilizare imensă de resurse și oameni făcută pentru ideile timpului, pentru convingeri și pentru utopii. Pentru că ideile cele mai excentrice, înainte să se materializeze, sunt ciudățenii pe care oamenii le tratează și cu entuziasm, dar și cu circumspecție trecându-le în categoria utopiilor. Tot ceea ce a urmat încheierii primului conflict mondial ar fost considerat înainte de 1914, anul începerii conflagrației, de nerealizat.



    România a intrat în marele conflict în 1916 de partea Antantei anglo-franco-ruse. Armata română a luptat singură în anul 1916 pe cel mai lung front al primului război mondial, de la nord e lanțul carpatic până la sud pe Dunăre și țărmul Mării Negre, fiind înfrântă. Sprijinită de armata rusă și de misiunea militară franceză condusă de generalul Berthelot, armata română a opus o rezistență de succes înaintării armatelor germane și austro-ungare în anul 1917. În anul 1918, în urma victoriei Antantei, unirea Vechiului Regat al României cu teritoriile din imperiile învecinate locuite majoritar de români, a devenit posibilă. Anul 1918 a fost, pentru posteritate, unul al triumfului, al celebrării și comemorării sacrificiilor tuturor românilor pentru România Mare.



    Savurarea victoriei din 1918 nu a lăsat loc pentru compătimirea învinșilor care au pierdut aproape totul. Austro-Ungaria era desființată și redusă la teritoriile în care populațiile etnice ale celor două state succesoare, Austria și Ungaria, erau majoritare. Însă învingătorii adevărați sunt cei care găsesc timp și disponibilitate de a privi și la suferința învinșilor, de a-și vedea propriile suferințe pentru victorie, și prin ochii perdanților. Iar volumul editat de istoricii maghiari Nándor Bárdi și Judit Pál și intitulat Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania Marele Război și Trianonul este o culegere de documente ale timpului. Istoricul Daniel Cain a spus că începutul războiului pentru români care a dus la victoria finală a fost unul prea optimist, cu foarte mici îndoieli.



    Fac o trimitere la un articol care a reprezentat o voce singulară în presa din Vechiul Regat de la sfârșitul lui 1914 și începutul lui 1915. Este un articol de fond publicat într-o revistă economică care le răspunde celor care cereau insistent întrarea în război: bine, intrăm în Transilvania, vom face România Mare. Care este modelul administrativ pe care noi îl vom propune celor din Transilvania? Avem experiența administrativă necesară pentru a înlocui, de exemplu, elita din orașele transilvănene? A fost un articol singular în presa acelei acelei perioade pentru că existau articole extrem furtunoase despre necesitatea și despre ușurința de fapt a luării deciziei ca Armata Română să treacă Carpații.



    Lejeritatea cu care oamenii produc adevărate tragedii este tipică minții noastre și motivată de intențiile bune. Una dintre iluziile cu care se hrănesc oamenii este aceea că un război se termină repede, fără a fi nevoie de prea mult efort. A fost un mod de gândire al acelei generații și, așa cum istoria a demonstrat, și generațiile următoare au făcut la fel.



    Daniel Cain: Pentru a iustra această ușurătate cu care era văzut războiul în vara lui 1916 în București au existat două incidente majore, înainte de intrarea României în război: o explozie la Arsenalul armatei și o explozie la pulberăria din cartierul Dudești. Presa de a doua zi, în speță Adevărul, spune că trebuie luate măsuri pentru că spionii făcuseră asta și 300 de oameni fuseseră sacrificați, adică exact atâția cât trebuia să se sacrifice pentru îndeplinirea idealului național după trecerea Carpaților. Deci, în 1916, o mare parte din publicul din Vechiul Regat era convins că această intrare a României în război va fi, practic, plimbare.



    Daniel Cain ne-a vorbit despre calitățile unui volum provocator, unul în care regăsim aceleași trăiri din timpul războiului, numai că din partea opusă a perspectivei: El, practic, ne oferă niște răspunsuri la niște întrebări, ne dă o imagine extrem de variată, despre ce înseamnă experiența războiului în primul rând pentru omul de rând, pentru cel prins sub vremuri. Avem aici mărturii despre experiențe care se rezumă, în primul rând, la incertitudine, la incertitudinea zilei de mâine, la spaimă. Să ne punem în situația celor care locuiau în localitățile de graniță, în care, brusc, a doua zi au văzut o altă armată intrând în localitate. Văd o schimbare, o retragere a administrației locale, o înlocuire a administrației locale, iar peste câteva zile sau câteva săptămâni să se revină la vechea stare de lucruri.



    Volumul Dincolo de tranșee este mai mult decât o invitație la lectură. El este un îndemn la a privi un an glorios, așa cum fost 1918 pentru români, din cealaltă parte, a celor care au pierdut, și de a împărtăși suferința, învingători și învinși deopotrivă.


  • Românii din afara României în Marele Război

    România a intrat în primul război mondial în 1916, după doi ani de neutralitate. Cu toate acestea, pierderile de vieţi omeneşti şi pagubele materiale nu au fost mai puţin semnificative. Deşi a luptat doi ani, în graficul pierderilor de militari din tabăra Antantei România apare cu 6% din totalul morţilor, în timp ce SUA au 1% după o participare la lupte de numai un an. În cifre, România a pierdut aproximativ 500.000 de militari şi alte câteva sute de mii de civili din cauza epidemiei de tifos exantematic. La acestea se adaugă pierderea tezaurului naţional, trimis în Rusia în 1916 de unde nu s-a mai întors niciodată.



    Dar românii din afara României au luptat patru ani în Marele Război. Cetăţeni ai Austro-Ungariei, ai Rusiei şi ai ţărilor balcanice, românii au fost acolo unde i-a chemat datoria faţă de ţările în care trăiau şi mulţi şi-au dat vieţile. Românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, teritorii din Austro-Ungaria, au fost chiar de la început pe frontul celui mai mare conflict militar din câte existaseră până atunci, sute de mii dintre ei căzând pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Românii din Basarabia, teritoriu românesc aflat în componenţa Rusiei, au luptat împotriva armatelor Puterilor Centrale în armata ţaristă. Iar românii din Albania, Grecia, Bulgaria şi Iugoslavia au plătit şi ei tributul de sânge pe care l-a cerut zeul războiului între 1914 şi 1918.



    Dar nu numai românii s-au aflat în situaţia de a lupta pe mai multe fronturi, iar unii chiar de a lupta împrotiva convingerilor lor. Naţionalităţile din Austro-Ungaria au ales loialitatea faţă de ţara lor şi faţă de împărat şi, dacă la sfârşitul războiului, totul a mers într-un sens diferit decât îşi imaginaseră oamenii a fost din cauză că opiniile se schimbă şi vechile valori se prăbuşesc. Istoricul Ion Bulei spune că în Marele Război nu doar românii au luptat de ambele părţi, ci şi alte naţiuni precum polonezii.



    Ion Bulei crede că, dimpotrivă, românii au fost într-o situaţie ceva mai uşoară: ”Noi, românii, aveam un stat, ceea ce slovacii, cehii şi polonezii nu aveau. Eram, alături de sârbi, între acele popoare fericite care aveau un nucleu în jurul căruia să se poată închega un stat mai mare. Aceasta a fost avantajul pe care l-au avut românii. Noi ne găseam între imperii şi la dispoziţia acelor imperii, pe când celelalte popoare se găseau în imperiu, fie că era habsburgic, ţarist sau german. Românii nu au fost singurii într-o situaţie atât de specială, alţii erau într-o situaţie mai complicată chiar. Naţionalismul, care domină secolul al 19-lea, virulent întâlnit la începutul secolului al 20-lea, s-a manifestat în timpul primului război mondial cu toată vigoarea. El se manifestă într-un amalgam de popoare, fiecare dintre ele căutându-şi, potrivit naţionalismului, drumul propriu. Şi românii erau în aceeaşi căutare, în căutarea unui stat mai mare decât acela pe care îl aveam.”




    Naţionalismul a fost, cu siguranţă, motivaţia cea mai puternică a încrâncenării din Marele Război. El a trezit sentimente de fraternitate între vorbitorii aceleiaşi limbi, aflaţi însă în tabere opuse. Iar marile procese de conştiinţă ale oamenilor s-au produs atunci când se aflau de-o parte şi de alta a baricadei, striviţi între sentimentul datoriei şi onoarei şi al credinţelor personale. În literatura română Liviu Rebreanu a scris cel mai percutant roman, ”Pădurea spânzuraţilor”, în care îndoielile, revoltele, confuziile, credinţele eroului principal, ofiţerul român în armata austro-ungară Apostol Bologa, se întâlnescu cu ale celorlalţi. Incertitudinile, dorinţa de evadare din nebunia războiului, speranţele într-o lume nouă sunt ale lui şi ale celorlalţi care văd sfârşitul printr-o lentilă apocaliptică.



    La finalul războiului, totul arăta diferit. Românii care luptaseră în tabere opuse s-au regăsit în România Mare. În Transilvania, Banat şi Bucovina, gărzile naţionale s-au format din militarii români întorşi de pe front. Ei au fost cei care au apărat localităţile şi au favorizat Adunarea Naţională de la Alba Iulia care a proclamat unirea cu România. Istoricul Liviu Maior, autor al volumului ”Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi basarabeni în război, 1914-1918”, a spus că un război, dincolo de învingători şi învinşi, schimbă percepţii şi lasă în urmă lucruri ireparabile:


    ”Începutul Marelui Război dovedeşte cât de repede şi cât de neprevăzut poate fi un război cu consecinţe dramatice pentru umanitate. A fost un război teribil. Au murit 77.000 dintre românii din afara României pe câmpurile de luptă, alţii au suportat tot felul de boli şi nenorociri pe care le aduce războiul. Am cercetat viaţa satului, a omului simplu, în timpul războiului, reacţiile lui. Totul a pornit de la lagărele de prizonieri. Acolo s-a produs radicalizarea foştilor soldaţi şi ofiţeri, nu numai a celor români. În Ardeal au existat lagăre de soldaţi de italieni şi sârbi, de exemplu la Arad au murit aproape 4000 de sârbi în condiţii îngrozitoare. Prizonierii italieni erau folosiţi la construcţia de drumuri.”



    După 1918, noua ordine europeană a încercat să îndrepte, pe principiile naţionalităţilor, ceea ce fusese considerat croit strâmb. Naţiunile şi-au format propriile state, iar oamenii au devenit cetăţeni din nou. Iar românii, indiferent de care parte a baricadei luptaseră între 1914 şi 1918, s-au unit în ceea ce a fost denumit România Mare, proiect în care au crezut şi în care au dorit să-şi regăsească liniştea şi fericirea.

  • Polim ica irine


    La 28 di alunar 1914, Austro-Ungaria ataca Sarbia şi nchisea, ahtari, protlu polim mondial. Nu era niti una surpriză, ataca fu pretedata di un ultimatum şi s-fatea tamam dupu un mes di la asasinarea, la 28 di cirisar 1914, a prinţului clirunumsitor a Imperiului austro-ungar. Nchisi deapoa un cadealithea tir di declaraţii di polim, arcate di unaa parti ş-di alanta di vasilii care nu avea ici tiva tu ligatura cu asasinatlu di Sarajevo, cu Sarbia ica Austro-Ungaria. Aroganţa militaristă, alumta ti hegemonie şi sinferurli personale dusira la un polim lardzitu tru tuta lumea, cu dzat di miliun’i di morţa, pliguit şi chirut. Dit moeabetli ti aestu polim nu ari raportărli ti furn’iili tra nchisearea a polimlui a deapoa tru bitisita, dimec tru 1918, puţan’i ş-adutea aminti ti ti ahuhri.



    Cum ti s-hiba, după polim, lumea avea să spunea alta turlie tru migdani. Ma multi imperii, ntra care şi Austro-Ungaria, ricura tra totna tru istorie, democraţia ahurhi s-lucreadza salami, maxus tru Europa. Tru yinar 1918, atel dit soni an a polimlui, prezidentul Wodrow Wilson ţanu un discurs emblematic ti minduita ali SUA, cari avea intrata tru polim tru 1917, cadealihea, deadun cu Marea Britanie, Franţa şi alanta aliaţ nica si România. Mardzin’li fapti atumtea di liderlu american s-ved ma amanat tru evoluţia a societatil’ei internaţionala. Imperiul ţaristu s-aalaxi tru Uniunea Sovietică, prit un babagean complot comunistu, iara Germania a kaiserului agiumsi una ripublică stăpuită di mindueri de revanşă, hiindalui la thimel’ilu a naului polim mondial, nchisindalui di 2 dechenii ma amanat. Secolu ti avea curata di cându imperiile europene apreasira laolu fu naima cama marli di tu istoria a lui.



    Evenimentele organizate tra sa yilipseasca momentele di aoa si una suta di ani na spun una dun’eaua nioca dit secolu al XlX-lea, cu mentalităţ învicl’iti ama tru care progreslu tehnico-ştiinţific eara cadealihea şi ahurhea tra să-şi spună zborlu. Dimec, poate s-hiba spus ca tamam evoluţia tehnică, puţan achcasita a liderilor a statilor di atumtea, dusi la amploarea cunuscută di primlu ploim mondial. Şi tut dezvoltarea tehnologică şi amintarli ştiinţifice deadira evoluţia a dun’eaual’ei dit aestu secol recentu, cari u fac tra să s-aduca tut ma multu cu fanteziile a nascantor anyiisători dit secolele tricute.



    Tru 1914, automobilele ghiusbilea avea insita tru videala şi avea nica arahoati di lemnu iara avioanele fătea protili azboiuri ama multu ayon’ea, aca românul Traian Vuia avea fapta prota alinari di pi loc a omlui, cu halat isis di bord, masi tru 1906. Di atumtea, omlu agiumsi tru spaţiul extraterestru, stăpuiasti spaţii largurii pi pimintu ica sum loc şi sum ape ama şi pi ateali ahandoasi, atomice, di nauntrul ali materiei nica si di nauntrul a hiinţal’ei umane. Ti prota oara tru istoria a l’ei, societatea umană easte una globală, timil’iusita pi cunuşteari şi comunicare pi tuta suprafaţă a Terral’ei.



    Harta politică a Europal’ei apufusita dupu protlu polim mondial Armani tru idyea scara si aza, cu ptani alaxeri. Evoluţia nai cama di simasie fapta pi Vecl’hiul Continentu este tamam unificarea a Europei care, na spune istoria, adusi tru migdani primul şi doilu polim mondial. Una utopie până atumtea, ideea europeană s-baga tru lucru după doilu polim, hiindalui una dit puţanili matimi înviţate di politicieni şi liderl’ii naţionali ali Europa. Secolu ti tricu di la declanşarea a primlui polim mondial ica ateali 3 cirecuri di secol di la declansarea ufitială a doilui polim mondial, cari va s-umpla la 1 di yismaciuni, nu spuni, ama, că uminirea ar înviţata lecţia ali irini şi a polimlui dit aeste lahtaroasi conflagraţii prit cari tricu. Fără s-agiunga pi dimensiunile mondiale a atilor 2 conflagraţii, polimili u mintira fără damanaseari laolu, di adusi, nica si tru aesti dzali, morţa, pliguit şi multă tran’ipseari.


    Armanipsearea: Tascu Lala