Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum
îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre
celălalt. Aşa spune Cătălin Dorian Florescu despre cel mai recent roman al
său, Bărbatul care aduce fericirea, apărut la Editura Humanitas, în
traducerea Marianei Bărbulescu. Nu este prima dată când autorul, născut la
Timişoara, psiholog de formaţie, emigrat din România din timpul comunismului,
pe când avea cincisprezece ani, spune că literatura şi viaţa sunt într-o aşa
strânsă legătură. În prezent, Cătălin Dorian Florescu trăiește ca scriitor
liber profesionist la Zürich. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea
minunilor, 2001), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002) și
Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006). La Editura C.H.Beck au apărut
romanele Zaira (Zaira, 2008) și Jacob beschließt zu lieben (Jacob se
hotărăște să iubească, 2011).
A fost distins cu numeroase premii – printre
altele cu Premiul Anna Seghers și în 2011 cu Swiss Book Prize, cea mai bună
carte a anului în Elveția. În anul 2012 i s-a decernat Premiul Josef von
Eichendorff pentru întreaga activitate literară. Despre acest cel mai recent
roman, Bărbatul care aduce fericirea, Elke Heidenreich de la Stern a scris: un
roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a
norocului… Un roman în care abundă fantezia, frumusețea și imaginile
fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat.
Aici ne oferă culmea creației sale. Trei generații și două povești împletite
într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între
Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se
profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX,
peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România
de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray,
artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și
familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze
în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.
Romanele lui
Cătălin Dorian Florescu au o rădăcină solidă în realitate. De exemplu, personajul
central al romanului Zaira a fost o celebră păpuşăreasă şi actriţă din
Timişoara, care s-a stins în urmă cu doi ani. De aceea, documentarea are un rol
foarte important în elaborarea cărţilor sale. Pentru Bărbatul
care aduce fericirea, Cătălin Dorian Florescu s-a împărţit timp de aproape trei
ani între Europa şi America, între Delta Dunării şi New York. Ne-a povestit cum
se trezea la patru dimineaţa, odată cu pescarii, ca să-i însoţească pe aceştia
în călătoriile lor, documentând astfel personajul Elenei. Numai că, fără o
viziune asupra vieţii, materialul adunat nu poate fi transformat în roman, asta
este părerea scriitorului Cătălin Dorian Florescu. Track: Şi în momentul de faţă mă
aflu la Bucureşti, sunt aici de vreo două luni. Anul trecut am stat aici cam
două luni, într-o încercare de a înţelege acest oraş care nu este oraşul meu,
eu m-am născut la Timişoara. Am încercat să înţeleg atât cât se poate înţelege
din Bucureşti, i-am văzut părţile frumoase, dar şi pe cele mai puţin frumoase,
am încercat să-i înţeleg istoria, pentru a reuşi poate să scriu un roman care
se petrece aici. Mă ajută foarte mult munca de cercetare, mă arunc în această
muncă de cercetare, merg la faţa locului, discut cu oamenii, mă implic foarte
mult. Şi acest lucru provine din formarea mea de psiholog, care rămâne pasiunea
mea pe lângă scris. Este o formare umanistă care implică nişte lucruri foarte
importante pe care eu le cultiv şi în viaţa de zi cu zi. Adică relaţionarea,
modul de a mă oferi celuilalt, dialogul, curiozitatea, curajul de a te cunoaşte
pe tine însuţi. Am în vedere toate aceste aspecte când fac documentare pe un
subiect. Apoi, când îmi scriu cărţile, încerc să uit de toate astea, pentru a
folosi, la fel cum fac şi alţi scriitori, numai common sense-ul. Şi mă
focalizez pe a observa felul în care se comportă oamenii, pentru că unii aleg
să rămână umani în toate marile încercări de viaţă, iar alţii se dezumanizează.
Această mare poveste a existenţei mă interesează. Este o poveste pe care eu o
reiau în fiecare roman al meu, şi o îmbogăţesc la fiecare roman cu un nou
aspect. Pentru că eroii mei, oameni mici de fapt, încearcă să treacă prin viaţă
fără să le fie teamă, fără să moară de foame, reuşind să se simtă oameni.
Am vorbit cu scriitorul şi despre
această oportunitate pe care ne-o oferă romanul său: de a ajunge, prin poveste,
la celălalt. Cătălin
Dorian Florescu. Track: Da într-adevăr, în acest
roman, în noaptea dinspre 11 spre 12 septembrie, Elena şi Ray se ascund într-un
mic teatru subteran, pe strada 13 din Manhattan şi încep să-şi spună poveştile
de viaţă. Şi dacă Elena se întoarce, pe firul poveştii, înapoi cu 100 de ani în
România, Ray se întoarce, tot cu un secol în urmă, la bunicul lui preaiubit
dintr-un New York al emigranţilor de la începutul secolului XX. Astfel că, în
cele din urmă, acest roman este şi un roman despre necesitatea de a povesti,
poate pentru a se crea o mică poveste de dragoste între cei doi într un moment
aşa dramatic. Este un roman şi despre necesitatea de a povesti, aşa cum nici
noi nu scăpăm niciodată de povestire, ne povestim viaţa tot timpul. Important
este să alegem povestea aceea autentică, povestea aceea în care ne arătăm aşa
cum suntem, în care riscăm, dar ne expunem. Şi fiecare poveste este compusă, de
fapt, dintr-un Ray şi Elena care provin din lumi foarte diferite şi au ţeluri
şi vise foarte diferite. Ca să mă întorc la roman, Ray crede în visul lui
american, că va deveni o mare vedetă, dar nu va deveni niciodată. Elena, în
schimb, vine dintr-o lume în care nu are un vis american, o lume foarte dură,
dar poate că are de învăţat că trebuie să fie mai încrezătoare.