Un sentiment de evlavie te cuprinde când
păşeşti pragul Muzeului Etnografic al Mănăstirii Nămăieşti (sat Nămăieşti,
judeţul Argeş,. Şi nu pentru că ar fi un muzeu
mănăstiresc, ci pentru că exponatele de aici ascund sute de zile de muncă la
fiecare costum popular expus. Intrăm în atmosfera poveştilor, suntem primiţi de
alaiuri de nuntă, de sute de manechine îmbrăcate din cap până în picioare în
straie tradiţionale. Monahia Lucia Nedelea, stareţa Mănăstirii Nămăieşti, ne-a
vorbit despre începuturile acestui muzeu:
Mi-a venit aşa ideea să fac un mic
muzeu, numai că nu prea aveam ce să pun în el. Şi atunci am mers acasă la mama,
ştiind că vin dintr-o familie cu tradiţie, unde portul popular a fost la el
acasă, i-am spus mamei ce vreau să fac şi mama mi-a spus că îmi dă toate
costumele pe care le mai are în casă, mai puţin unul, cu care dânsa ar fi vrut
să se înmormânteze. Şi atunci am încercat să arăt mamei valoarea costumului
popular. I.-am zis că asta e tradiţia, e cartea de identitate a poporului
român, care trebuie promovat, admirat şi dus mai departe. I-am spus că, mai întâi
de toate, pentru mine, acest costum are valoare artistică, apoi are valoare
sentimentală, am mers până la a spune că are valoare spirituală. Pentru mine,
este o icoană. Ce oi mai fi spus eu mamei atunci, că mama mi l-a dat şi apoi,
am rugat-o cu băbuţele dânsei, la bisericuţă, să le mai întrebe care vor să
doneze şi le-am spus că cele care vor dona vor fi trecute în cartea de ctitori
ai mănăstirii, vor fi pomnite la sfânta liturghie. Şi mama a convins multe
bătrânele.
Mirele, mireasa, surorile lor, părinţii
lor, bunicii, naşii, preotul şi diaconul, toţi îmbrăcaţi de sărbătoare sunt
adunaţi în camera ce prezintă prima nuntă. Maica stareţă ne-a povestit:
La prima nuntă avem aşa (n.r.
costume populare vechi de) 130, 150, 150, 130, 160, 150, 160 de ani. Am marame (n.r.voal fin, cu care își acoperă capul femeile de la țară când se îmbracă în
costum național) şi de 200 de ani, de 150 de ani. Am câteva marame lucrate aici
de măicuţe, noi am avut aici nişte artiste, nişte maestre ale acului, care au dus
faima este hotare. O să vedeţi în biserică sfântul epitaf, o broderie în fir de
aur şi de argint, comandat de regina Maria, lucrat aici în mănăstire de
măicuţe. Majestatea-Sa l-a comandat, l-a cumpărat şi apoi l-a donat mănăstirii,
ca măicuţele să mai facă şi alte capodopere.
Apoi, descoperind că are şi fota veche a
preotesei, a făcut o a doua nuntă, a fiului popei, cu o altă desfăşurare
impresionantă de costume tradiţionale, cu broderie bogată, cu borangic, de o frumuseţe nemaivăzută. Odată ce au fost
primite, toate aceste piese vestimentare au fost bine îngrijite, pentru a recăpăta
strălucirea de odinioară, după cum ne-a împărtăşit monahia Lucia Nedelea: Track 3: La o piesă poate am
intervenit de 5-6 ori: am spălat cu apă de ploaie, cu săpun de casă, n-a ieşit
din prima, am încercat şi a doua şi a treia, până le-am scos şi le-am adus în
stadiul în care le vedeţi acum.
Tot cu ajutorul mamei, monahia Lucia Nedelea
a şi încălţat manechinele cu opinci şi a început să scrie povestea nunţilor
ilustrate cu manechine în versuri: : După ce am făcut prima nuntă, mama şi-a amintit de copilăria ei, când
scrisese ea câteva versuri şi mi-a cântat un cântecel, când am venit acasă şi
mi-a zis că poate încerc şi eu să fac câteva versuri pentru nunţile pe care
le-am făcut, o poezie cât de mică. Şi aşa mi-a venit ideea de am început cu
prima nuntă, după aceea am făcut-o şi pe a doua, iar după ce am terminat
poeziile, prezentarea muzeului în versuri, am încercat să fac o primă poezie
pentru Sf. Vasile. Şi am scris o carte cu vieţile sfinţilor în versuri şi, dacă
Dumnezeu îmi ajută şi o să fiu sănătoasă, o să încep volumul doi.
Şi cum în acest muzeu se găseşte şi ia,
lucrată în această mănăstire, care a fost premiată la Expoziţia mondială de la
Paris, din 1889, expoziţie ocazionată de inaugurarea Turnului Eiffel, monahia
Lucia Nedelea a continuat prezentarea pieselor unicat din muzeu:
Asta este ia care a luat medalia de aur atunci. Iar aici am creat un
colţişor pentru predecesoarele mele. Aici este maica stareţă, care m-a primit
pe mine în mănăstire, acum 46 de ani. Este îmbrăcată cu o haină de mohair
veritabil, ţesut aici în mănăstire, care are peste o sută de ani. Iar aici avem
o personalitate istorică: maica Mina Hociotă, care a fost prezentă în cele două
războaie mondiale. A fost o persoană cu totul specială, a ieşit din tiparul
femeii obişnuite. A fost charismatică, curajoasă, puternică, inteligentă şi
altruistă. În primul război, era în prima linie, în tranşee, scotea răniţii, îi
trimitea către spital, către infirmerie sau îi trata pe loc. Avea cunoştinţe
foarte vaste despre medicină, la care, mai târziu făceau apel medicii zonei.
Pentru toate meritele a primit Crucea Comemorativă a Războiului (n.r. distincție
comemorativă românească instituită de regele Ferdinand I în 8 iunie 1918,
conferită tuturor participanților la Primul Război Mondial), a fost ridicată în
grad de cavaler, a purtat grad de sublocotenent şi o perioadă scurtă a fost şi
comandant. Pentru toate acestea a primit o mulţime de medalii, distincţii şi
brevete, dintre care, cea mai importantă, Steaua României (n.r. ordinul
național Steaua României este cel mai vechi ordin național, primit doar de
trei femei).
Muzeul prezintă şi straiele de zi de zi
ale oamenilor de la sat şi costumele populare ale femeilor, după vârstă şi
statut, femeile tinere purtând basmale colorate, cele măritate, basmale
înflorate, dar pe fond negru, iar monahia Lucia Nedelea spune bucuroasă, în
versuri, povestea fiecărui costum, lumea muzeului prinzând viaţă iar şi iar.