Cum influențează dreptul etnicilor români de a se ruga în limba română în Ucraina trecerea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Ucrainei – Autocefale (PȚU) a unor biserici strâns legate de istoria românilor nord bucovineni. Interviu cu dr. Marin Gherman, jurnalist, politolog, președinte-fondator și coordonator editorial al Centrului media BucPress Cernăuți.
Cifrele exacte nu pot fi clar determinate, mai ales când este vorba de religie, dar ştim că populaţia României s-a declarat a fi ortodoxă în proporţie de peste 85 la sută. Mulţi etnici români aparţin altor religii, mai ales celei catolice sau protestante, şi mulţi cetăţeni români de altă etnie sunt ortodocşi. Aşa inexacte, cifrele vorbesc despre o foarte solidă apartenenţă la biserica ortodoxă. Pentru români, creștinismul ortodox este o devenire istorică. Românii nu au adoptat creștinismul, nu au avut o altă credință pe care să o schimbe cu cea creștină, ei s-au format ca popor în această religie.
Statele românilor se constituie după Marea Schismă din 1054, care împarte creștinismul în catolici și ortodocși, astfel că românii se revendică dintotdeauna ca aparținând ortodoxiei. Istoria creștinismului la români se confundă cu istoria lor. În Moldova și Muntenia, biserica a fost alături de stat și de conducătorii săi, în Transilvania, biserica ortodoxă a românilor a fost prigonită atât de unguri, cât și de austrieci. Voievozii celor două principate construiesc biserici și mănăstiri și fac donații generoase către Muntele Athos.
Secolul al XIX-lea, care întărește conștiința națională a popoarelor, aduce bisericii ortodoxe a românilor modernizarea și consolidarea. Alegerea lui Cuza ca domn și al Munteniei, la 24 ianuarie 1859, după ce fusese ales domn al Moldovei, s-a făcut sub conducerea și cu binecuvântarea mitropolitului Nifon și a altor fețe bisericești. În 1865, tot în ianuarie, el devine primul mitropolit-primat al românilor. Este un prim pas spre autocefalia care este recunoscută în 1885, acum 140 de ani, de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol.
În 1877, România își obținuse independența față de Turcia otomană, în urma unui război. Astfel, consolidarea statului a însemnat, istoric, și consolidarea bisericii care, între timp, adoptase, cu întreg poporul, alfabetul latin în locul celui slav iar româna devenise limba de cult în biserica ortodoxă română. În 1919, biserica românilor din Ardeal se unește și ea cu biserica ortodoxă din România, reparând secole de separare și ținere a sa într-un regim plin de restricții. În 1925, acum un secol, Biserica ortodoxă română a fost ridicată la nivel de Patriarhie, printr-o decizie a Sinodului de la București.
La 25 februarie 1925, a fost promulgată Legea pentru înființarea Patriarhiei Române, cu sediul la București. Astfel, BOR este condusă de un patriarh, urmat pe scara ierarhică de mitropoliți și arhiepiscopi. Funcționează 6 mitropolii și peste 15 mii de lăcașe de cult. Bogatul tezaur deținut de biserica ortodoxă română este păstrat și poate fi vizitat în 275 de muzee și colecții muzeale, precum și 42 de centre zonale de depozitare.
În 2007, conform tradiției, mitropolitul Moldovei, de atunci, Daniel, a devenit cel de-al 6 patriarh al Bisericii Ortodoxe române. Odată cu răpirea Basarabiei, biserica din această parte a României este trecută cu forța sub jurisdicția Patriarhiei de la Moscova. Este un gest evident de afirmare a noii stăpâniri, comuniste, care îi persecută pe românii din Basarabia.
În 1992, după declararea independenței Republicii Moldova, aici a fost reînființată Mitropolia Basarabiei, cea desființată de sovietici. Biserica românilor a avut mari probleme din cauză că reprezenta opțiunea națională a majorității populației de origine română din Republica Moldova. Mitropolia Basarabiei, care ține de patriarhia de la București, a fost recunoscută în 2002 și are, în prezent, peste 100 de eparhii în Republica Moldova dar și în Ucraina, Rusia și Estonia, desigur acolo unde se află moldoveni.
De fapt, BOR a organizat trei mitropolii, cu mai multe episcopate, pentru românii ce trăiesc în afara granițelor. Există o mitropolie a Europei Occidentale și meridionale, o mitropolie a Europei Centrale și de Nord și o mitropolie a celor două Americi. sub autoritatea directă a Patriarhiei Române funcționează Episcopia Dacia Felix a românilor din Serbia, o episcopie pentru românii din Ungaria și una pentru cei din Australia și Noua Zeelandă.
La un secol de la înființarea Patriarhiei române, biserica ortodoxă se prezintă mai intens ca niciodată ca biserică națională, cu dezvoltarea și modernizarea specifice unei societăți democratice, în care libertatea religioasă este garantată.
Biserica Ortodoxă Română (BOR) sărbătoreşte pe 4 februarie un secol de când a devenit patriarhie. Ideea ridicării la rang de patriarhie apăruse cu câteva decenii mai devreme, după ce BOR devenise autocefală, în anul 1885, dar s-a concretizat doar după Marea Unire din 1918, când număra 14 milioane de credincioşi şi avea în structura sa cinci mitropolii şi 18 eparhii. Atunci, la sfârşitul Primului Război Mondial, intraseră sub autoritatea Bucureştiului provinciile cu populaţie majoritar românească ocupate de imperiile multinaţionale vecine, ţarist şi austro-ungar: Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Pe lângă comuniunea de etnie, cultură şi limbă, acestea erau legate de Ţara Mamă şi prin credinţa majoritar ortodoxă.
Actul de înfiinţare a Patriarhatului Ortodox Român, citit în şedinţa Sinodului din 4 februarie 1925 şi aprobat în unanimitate de membrii acestuia, a fost ulterior adoptat şi de Parlament. În aceeaşi lună, au fost promulgate legea şi statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, conform căreia mitropolitul primat Miron Cristea devenea patriarh. El a trimis scrisori de înştiinţare la Patriarhia Ecumenică şi celorlalte biserici ortodoxe surori. Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea a emis actul de recunoaştere a Patriarhiei Române pe 30 iulie 1925, iar înscăunarea lui Miron Cristea ca patriarh a avut loc pe 1 noiembrie acelaşi an.
La împlinirea unui secol de la înfiinţare, Patriarhia Română proclamă 16 noi sfinţi. Sunt duhovnici şi teologi care s-au remarcat mai ales prin mărturisirea credinţei în timpul regimului comunist ateu, instalat la putere de armata sovietică de ocupaţie şi prin închisorile căruia au trecut. Trei dintre cei 16 sunt originari din Basarabia, teritoriu românesc răsăritean anexat, în 1940, de Uniunea Sovietică stalinistă şi pe care a fost constituită actuala Republică Moldova.
De altfel, Patriarhia de la Bucureşti şi-a reactivat Mitropolia Basarabiei în 1992, la doar un an după dezintegrarea URSS, şi numeroşi cetăţeni ai republicii vecine aparţin ortodoxiei româneşti. Sinodul susţine şi înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române în Ucraina vecină, unde trăiesc peste 400 de mii de conaţionali, majoritatea lângă graniţă, în nordul Bucovinei, nordul şi sudul Basarabiei şi Ţinutul Herţa. Sunt, de asemenea, milioane de credincioşi ortodocşi români în diaspora din Occident – Europa de Vest şi America de Nord -, păstoriţi duhovniceşte în parohiile lor de preoţi veniţi din ţară.
La ultimul recensământ din România, din 2021, apartenența confesională a fost declarată de aproape 16,4 milioane de persoane din totalul populaţiei rezidente. 85,3% dintre acestea s-au declarat de religie ortodoxă. 4,5% s-au declarat de religie romano-catolică, 3% reformaţi, iar 2,5% penticostali. Greco-catolici se declară 0,7% dintre români. S-au declarat fără religie sau atei ori agnostici 0,9% dintre recenzați.
Africa Centrală… Undeva, foarte departe… În Rwanda… Creștinii ortodocși din partea locului se roagă împreună cu preoții lor. Îi însuflețește Părintele Nectarie, călugăr misionar român. De fel din Tulcea, părintele Nectarie – Alexandru Dima pe numele de naștere – are, la cei numai 30 de ani ai săi, experiențe duhovnicești aparte. Nu întâmplător a primit, la călugărie, numele Nectarie, după cum nici prezența lui pe continentul african nu este rodul hazardului. Îndemnul de a pleca acolo a venit în Muntele Athos, din partea părintelui Damaschin Grigoriatul, de la mânăstirea Grigoriu:
ʺAm ajuns în Africa, Burundi, pe 11 septembrie 2019, în Mitropolia de Burundi și Rwanda. Deci, Mitropolitul meu este negru, e african și păstorește două țări. Acolo, neștiind nici limba swahili, nici limba locală chirunde, am început să învăț swahili. Limba swahili se vorbește cam în 17 țări din continentul african. Continentul african are 56 sau 57 de țări, iar în partea de centru, vest și est se vorbește swahili. Este ca un fel de engleză africană, cum e la noi în Europa engleza, așa este swahili pentru Africa.Am învățat limba aceasta, slujesc și în limba swahili și așa am putut să mă descurc și pe unde am mai călătorit în Africa, în celelalte țări. După o lună de zile, Mitropolitul m-a luat în Rwanda, mi-a spus că ʺe nevoie de tine aici, pentru că în Burundi noi avem o catedrală a grecilorʺ, dar în Rwanda nu aveam nimic. Slujeam Sfânta Liturghie în aer liber, în corturi, în săli închiriate sau pe câmp. Și Mitropolitul mi-a spus că e nevoie de mine aici în Rwanda și cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă pot, să construiesc o biserică.ʺ
Și a construit-o! ʺCatedrala care s-a construit, a fost cumpărat terenul de către Mitropolitul meu Inochentios și pusă doar fundația, atât a putut să facă în 2014, iar de atunci până în 2020 – 2021 nu s-a făcut nimic. Am preluat eu lucrarea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta am avut și sfințirea, pe 30 octombrie. Am lucrat zi și noapte la această catedrală. Timp de un an și șase luni am lucrat la ea – zidărie, tencuială, pictură. Am adus un pictor, un băiat foarte priceput din Iași, Alexandru, de a pictat biserica în trei luni, continuu a lucrat acest băiat. Și catapeteasma, lemnul, sculptura ce s-a făcut de catapeteasmă, de strane, de amvon sau ce s-a mai lucrat… iconostas, analog… toate astea… am adus un băiat din Congo, priceput în lucrul manual al tâmplăriei. Nu avem mașinării ca să lucrăm foarte rapid și perfect, dar am încercat manual și, cât s-a putut, a ieșit foarte bine.ʺ
Biserica este neîncăpătoare pentru rwandezii care îi calcă pragul, de aceea mulți ascultă, în continuare, slujba în curte. La strană, câteva zeci de copii cântă inclusiv în limba română. Dacă părintele Nectarie a învățat limba swahili, și ei au învățat puțin din limba lui maternă!
ʺDe-a lungul timpului, am cărat foarte mult și am adus din România – veșminte pentru preoți, eu mă îngrijesc de vinul de împărtășanie, de lumânări, de tot ce cuprinde slujirea. Când am ajuns eu, preoții nu aveau vin pentru Sfânta Împărtășanie și slujeau cu suc. Cumpărau suc de la magazin, cel mai ieftin, și făceau Sfânta Împărtășanie sau în loc de tămâie, ca să iasă fum la cădelniță, puneau o bucățică de ceară albă de la bisericile catolice. Era un fum înecăcios ca de locomotivă de tren. Îs foarte săraci! În Rwanda, ortodoxia este din 2012, dar prea puțin s-a lucrat la partea asta. Când am venit eu, în 2019, am preluat totul de la zero. Până acum, avem două parohii mici și catedrala care s-a construit. Când am ajuns, erau undeva la vreo 2.000 de credincioși, botezați de Mitropolitul Inochentios, iar anul acesta – am construit un baptiser în semnul crucii, cu scări, frumos, punem apă și acolo botezăm – din aprilie până acum, recent, am botezat undeva la vreo 3.500 sau 4.000.ʺ
Mulți dintre rwandezii care vin către Biserica ortodoxă o fac, însă, și pentru că, pe lângă sprijinul duhovnicesc, primesc, de asemenea, ajutor material. Când nu slujește, Părintele Nectarie… românul… străbate drumurile Rwandei, ca să-i descopere pe cei în nevoie. ʺCreștinii vin la biserică și din motive de sărăcie, că noi dăruim și Biserica Ortodoxă chiar dăruiește. Eu pun suflet pentru ca la fiecare Liturghie să dăruiesc cât pot, cât de mic să fie, dar să dăruiesc din suflet – o bomboană, un chec, o pâinică, un lapte… Iar în viața mea de zi cu zi, dimineața… astăzi am lipsit (n.red. din cauza interviului !!!)… facem Utrenia, iar sâmbăta și duminica Sfânta Liturghie. După Utrenie, în cursul săptămânii, eu fug pe teren. Plec dimineața și mă prinde seara când se întunecă afară, pentru că mulți mă așteaptă, mulți îmi scriu scrisori… Părinte, am nevoie de casă, Părinte, am nevoie de haine, îmbrăcăminte, am copii bolnavi! Mă concentrez pe o situație, întâlnesc alte situații. Și n-am unde să fug, știți, eu vreau să fug, dar nu pot. De multe ori am simțit că nu mai pot și chiar și săptămâna asta am zis că-i peste puterile mele. Dar n-am încotro!ʺ
Atunci când vine în România, părintele e ocupat să umple, inclusiv din donații primite de la concetățeni, zeci de geamantane pe care le duce, apoi, cu el în Rwanda. Vin de împărtășanie, haine preoțești, policandre, vopsele… și câte și mai câte: ʺCel mai mult am avut 82 de trolere, chiar anul acesta, în aprilie. Erau multe! Când am plecat din București, am escală în Amsterdam și de la Amsterdam direct în aeroportul Kigali, capitala Rwandei. Iar în Amsterdam am escală o oră și jumătate. Deci, vă spun, la 82 de trolere pe care le aveam, noi ne-am îmbarcat în avion, dar avionul a avut întârziere încă o oră și jumătate și foarte glumeață era domnișoara stewardesă – spunea mereu la telefon, prin recepție, ʺne cerem scuze de întârziere, din cauza multor bagajeʺ. Eu nu spuneam nimic, știți cum eram pitit acolo în scaun? Că erau toate ale mele!ʺ
Cine dorește, poate să sprijine misiunea ortodoxă din Rwanda! – face apel părintele Nectarie, amintind de îndemnul unuia din renumiții duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române, Nicolae Steinhardt, care spunea că dăruind vom dobândi!, dar, paradoxal, nu din ceea ce ne prisosește, ci, mai degrabă, din ceea ce ne lipsește.
Și, cum Sărbătorile bat la ușă, tot părintele misionar Nectarie, ne adresează și o urare: ʺMă aflu la 8.000 de kilometri de România. Cred că e destul de mare distanța între noi, dar pe această cale vă mulțumesc din suflet că pot să fac public și să transmit românilor noștri creștini de pretutindeni, din România și din diaspora, de peste tot, un gând bun, adică din suflet Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos să le umple sufletul de bucurie! Le doresc un an binecuvântat 2023, un an cu împliniri duhovnicești și bucurii, armonie și strânsă familie!ʺ
Şi cum am putea încheia mai potrivit decât cu un fragment de colind românesc în interpretarea – cum altfel – a copiilor Rwandezi!
România de după 1918 era o altă
Românie, mult diferită de cea fondată în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia.
După unirea cu teritorii din imperiile vecine rus și austro-ungar, Noul Regat român
devenea o țară mai diversă geopolitic și cultural, cu minorități mai multe și
cu noi ambiții și provocări. Minoritățile religioase beneficiau de drepturi
egale iar manifestările lor aveau legătură cu comportamentul majorității. De
fapt, majoritatea și minoritățile au funcționat întotdeauna împreună iar
separarea lor este ceva care ține de cercetarea științifică istorică.
Despre România Mare s-a scris foarte mult în ultimele
trei decenii, volumele de istorie politică și diplomatică fiind cele mai
numeroase. Cartea istoricului Roland Clark, profesor la Universitatea din
Liverpool, Sectarism and renewal in 1920s Romania. The Limits of Orthodoxy and
Nation-Building, se concentrează asupra schimbărilor pe care le-a produs
pluralismul religios și confesional în România de după primul război mondial. Schimbările
legislative și instituționale au făcut ca România să devină mai democratică și
spiritul civic să se dezvolte. Clark a identificat trei voci în pluralismul
confesional: cea ortodoxă, cea catolică și cea a cultelor neoprotestante care
spun trei povești ce trebuie privite într-una singură.
Toate trei povești sunt dependente una de cealaltă și sunt
amestecate. Nu se poate vorbi despre înființarea partriarhatului ortodox fără
să se vorbească despre catolici și despre neoprotestanți. Mișcarea
neoprotestantă a primit un impuls puternic de la schimbările care au început în
Biserica Ortodoxă, de la teologi ortodocși, chiar episcopi, și de la însuși
patriarhul care a orientat Biserica Ortodoxă către participarea laicilor.
Aceasta a dus la apariția altor mișcări precum Cuibul cu barză din București și
Oastea Domnului. Alte schimbări au fost calendarul de la care a pornit mișcarea
stilistă și implicarea Basarabiei în mișcarea inochentistă. Este de fapt o
singură poveste în care toată lumea este legată și nu se poate separa.
Anii ’20 au fost anii reconstrucției de după Marele
Război și elanul s-a manifestat și prin vocațiile religioase. Roland Clark
crede însă că în observarea noului spirit religios al epocii nu se poate face
abstracție de lărgirea drepturilor politice și de integrarea noilor provincii
în statul român.
Faptul că a
apărut România Mare contează enorm. Apariția României Mari a presupus
democrație și toți bărbații au primit dreptul de vot. A mai însemnat implicarea
oamenilor de rând în politica statului, și că unirea Transilvaniei, Bucovinei
și Banatului și a altor provincii s-a făcut într-o nouă Biserică. S-a fondat o
biserică națională cu rang de patriarhat. Cum se putea guverna Biserica din
Transilvania care avea foarte mulți laici implicați în conducerea Bisericii dar
și cea din Basarabia din cauza revoluției ruse? Li s-a dat și lor dreptul la
conducere. Când a venit în România, viitorul patriarh Miron Cristea a dorit să
așeze conducerea Bisericii în mâinile sale și ale Bucureștiului. Dar
mitropoliții Transilvaniei și al Basarabiei, foarte influenți, s-au opus. Era
un joc de putere în care trebuia să dovedească puterea și prezența propriei
Biserici.
Pluralismul confesional a însemnat și prezența unor
mișcări ecleziale și Biserici evanghelice din Occident, în afară de Biserica
Catolică, în România. Ele nu au fost bine primite de Biserica Ortodoxă
majoritară cu care erau în competiție. Însă cadrul legal care asigura dreptul
egal al practicării convingerilor religioase a contat enorm și prezența lor a
însemnat o influență reciprocă. Roland Clark: Biserica neoprotestantă crește repede după 1918 datorită
legăturii cu lumea din Vest, ceea ce a îngrijorat Biserica Ortodoxă. Tot ce a
vorbit public Biserica Ortodoxă în orice ziar și în orice carte era sub semnul
asediului din partea neoprotestanților. Dar ea considera că problema era din
interior, că ei înșiși nu erau suficient de creștini, că propria Biserică nu
avea destulă viață, că trebuia ca Biserica să fie schimbată pentru a se proteja
de neoprotestantism.
Impactul pe care l-a avut pluralismul confesional asupra
majorității ortodoxe a arătat că până și cele mai conservatoare structuri, cum
erau considferate cele ale Biserici Ortodoxe, se puteau reforma. Roland Clark.: Biserica Ortodoxă s-a schimbat,
la fel și creștinismul ortodox într-un mod radical în anii 20. Ideea de predică
în fiecare duminică, ideea că oamenii de rând trebuie să citească Biblia, să
aibă un comportament decent, să nu mai înjure, să meargă la biserică în fiecare
săptămână, toate acestea au devenit normale la începutul secolului 20 și după
primul război mondial. Din cauza sporului de educație, mult mai mulți oameni
știau să citească, religia a devenit mai interesantă. Au apărut mișcări de
reînnoire religioasă care au pornit de jos. Au avut sprijin de sus dar au
pornit de jos de la oameni precum Tudor Popescu, Dumitru Cornilescu cu
traducerile lu, Iosif Trifa. Acestea nu erau mișcări care au venit din Vest sau
de la străini ci din sufletul românesc, de la oameni de rând.
Pluralismul confesional din România
anilor 1920 a însemnat o deschidere a societății către noile idei de după
primul război mondial. A fost o combinație între tendințe noi, aspirații vechi
și reformare și integrare. Multe obiective au fost atinse, multe au rămas
neîmplinite, iar frustrările vor exploda în radicalismul din deceniul următor.
Pentru
creștinii catolici, dar poate și de alte confesiuni, luni – o zi cu valențe
aparte! Bazilica ”Sfântul Petru” de la Vatican, închisă asemenea multor
biserici din Europa din cauza pandemiei cu noul coronavirus, și-a redeschis
porțile. Dar nu oricum, ci printr-o Liturghie celebrată la altarul mormântului
fostului Papă, devenit sfânt, Ioan Paul al II-lea, la împlinirea, pe 18 mai, a
100 de ani de la nașterea sa.
ʺDin cer continuă să intervină pentru poporul lui
Dumnezeu şi pentru pacea în lumeʺ, a spus actualul Suveran Pontif, Francisc,
despre cel mai iubit Papă din istorie.
Pe numele său de mirean Karol Josef
Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea s-a născut în 1920, lângă Cracovia, în
Polonia. După studii teologice universitare, în 1946 este hirotonit preot. În
1948 obţine doctoratul în teologie la Universitatea Angelicum de la Vatican, în
1964 este numit arhiepiscop de Cracovia, iar în 1967 – cardinal. La 16
octombrie 1978, după decesul Papei Ioan Paul I, conclavul cardinalilor îl alege
pe Karol Josef Wojtyla drept al 263-lea succesor al Sfântului Petru, fiind
primul papă polonez din istorie şi primul papă, din 1522 până atunci, de altă
origine decât cea italiană. Mandatul său de Papă al Bisericii Catolice și
episcop al Romei a început, oficial, la 22 octombrie 1978.
Personalitate
marcantă, Papa Ioan Paul al II-lea și-a dedicat întreaga activitate
transformării în bine a lumii, înţelegerii între oameni și păcii. A militat
pentru concilierea dintre bisericile-surori, catolică şi ortodoxă, fiind primul
Suveran Pontif din istorie care a vizitat, vreodată după Marea Schismă din
1054, o țară majoritar ortodoxă – România, în cadrul unui eveniment ecumenic de
excepţie. S-a întâmplat între 7 și 9 mai 1999, ca răspuns la invitația adresată
de Patriarhul de atunci al României, Teoctist. Papa Ioan Paul al II-lea a fost
și primul cap al Bisericii Catolice care a ajuns în Israel și care a vizitat o
sinagogă, dar și primul care a intrat într-o moschee.
Prin cuvântul său, a fost
un adversar de temut al regimurilor totalitare, implicându-se, în egală măsură,
în cauze şi conflicte cu substrat politic de pe întreg mapamondul. A făcut
peste 100 de vizite pastorale în afara Italiei și aproape 150 în Italia, a
primit în audienţe generale aproape 18 milioane de credincioşi, iar în calitate
de şef de Stat s-a aflat în 38 de vizite oficiale.
Pentru activitatea sa
prodigioasă, Papa Ioan Paul al II-lea a fost declarat de două ori Omul Anului
la RRI. După aproape 27 de ani de Pontificat, acesta a murit la 2 aprilie 2005
şi a fost înmormântat șase zile mai târziu în cripta de sub Bazilica Sfântul
Petru. Cum lui Ioan Paul al II-lea îi sunt atribuite numeroase minuni, el a
fost beatificat în 2011, apoi, în 2014, a intrat în rândul sfinților. Cuvintele
sale de îmbărbătare ʺNu vă fie frică!ʺ rămân de o mare actualitate.
I se spune simplu Cuza, și la 200 de ani de la nașterea sa, la 20 martie 1820, sau 161 de la istorica sa dublă alegere ca
domn al Moldovei și Munteniei. Alexandru Ioan Cuza s-a născut acum două secole,
la Bârlad, într-o veche familie moldovenească. Și-a început studiile la Iași și
a obținut bacalaureatul la Paris. Revine în țară, intră în armată dar în 1848
participă activ și în primele rânduri la Revoluția din 1848. Este arestat dar
reușește să fugă în Transilvania, unde va participa la adunarea românilor de la
Blaj.
Se întoarce în Moldova și devine chiar pârcălab de Galați. În ianuarie 1859
erau programate alegeri de domn și la Iași și la București, după cum
stabiliseră puterile garante în problema Munteniei și a Moldovei, cele două principate
române. Tensiunea politică este uriașă, putându-se întâmpla orice, multe
interese externe fiind aruncate și ele în scenă. Alexandru Ioan Cuza se
dovedește a fi, până la urmă, soluția acceptată și la Iași și la București.
Este un moment unic în istoria românilor și a Europei, când o deplină
înțelegere și coordonare a unor politicieni progresiști, cei care cu mai bine
de un deceniu înainte făcuseră Revoluția de la 1848 din cele două principate
române, duc la realizarea visului național al unirii.
Dubla alegere a lui Cuza
înfăptuiește visul dintotdeuna al unirii românilor moldoveni și munteni și, pe
un fond de entuziasm patriotic general, începe un proces de modernizare a
societății românești și de consolidare a noii statalități. În timp și treptat
se unifică instituțiile esențiale ale statului și sunt create altele noi,
moderne. Apar universitățile de la Iași și București iar învățământul se
extinde semnificativ. A fost adoptat Codul Civil iar Biserica Ortodoxă,
majoritară, primește în fruntea sa un mitropolit, primul pas spre autocefalie.
Aceeași biserică este afectată, în 1863, de legea secularizării averilor
mănăstirești.
Un sfert din suprafața agricolă a Principatelor Unite aparținea
mănăstirilor, unele chiar din afara țării. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a
vrut chiar să bată monedă proprie, cu numele de romanat, dar puterea suzerană,
Imperiul Otoman, s-a opus decisiv. Odată finalizată opera de unificare a celor
două principate românești și crearea instituțiile moderne ale unui stat
puternic, se lansează reforme pe toate planurile, se dau legi importante,
așteptate de mult timp. Multe dintre aceste reforme, precum cea agrară, sunt prea
îndrăznețe pentru acele vremuri astfel că noua clasă politică, partidele în
formare, încep să se opună politicii domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Astfel,
în februarie, o conspirație din care făceau parte mulți dintre cei care
luptaseră pentru dubla sa alegere, numită de istorie monstruoasa coaliție, îl
obligă să abdice și să plece în exil. Nu a opus rezistență și nu a revendicat
niciodată tronul. De altfel, în 1873, avea să moară în Germania, la numai 53 de
ani. Alegerea lui Cuza la Iași și București, domnia sa de fix 7 ani, cât un
mandate de președinte al Franței, negocierile cu marile puteri ale vremii
pentru acceptarea unirii Principatelor, compromisurile clasei politice și
reformele lansate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza sunt învăluite, de multe
ori, în legendă.
Ne este greu, uneori, să acceptăm că, fără mijloacele modern
de comunicare de astăzi, politicienii vremii au putut să pună în operă un plan
plin de imaginație, că unirea moldovenilor cu muntenii era chiar dorința
năprasnică a românilor de o parte și alta a Milcovului, râul ce funcționa drept
graniță între frați, că entuziasmul popular a fost uriaș și poate fi documentat
cu mărturiile momentului, că societatea românească a început să se dezvolte și
să se modernizeze cu o forță care fac din mandatul lui Cuza unul de mare
succes.
Teoria conspirației își ia și ea partea din epopeea domniei lui Cuza
iar misterul se amestecă de multe ori, și el, în discuție. Și ajungem în zilele
noastre, când pandemia care a îngrozit omenirea ne ocupă gândurile și
preocupările, nemaiavând loc de evocări istorice și de cultură. Probabil,
această prezentare a Radio România Internațional va fi singura ocazia când vom
afla că tocmai s-au împlinit două secole de la nașterea lui Alexandru Ioan
Cuza, domnitorul Unirii.
Ridicarea unei Catedrale naţionale a românilor părea mai mult un ideal nerealizabil. Ideea este mai veche, în 1884 regele Carol l promulgând Legea Bisericii Catedrale din Bucureşti. Nu s-au făcut paşi reali pentru concretizarea ideii devenită lege, iar după al Doilea Război Mondial regimul comunist a anulat orice speranţă. După căderea comunismului în România, în decembrie 1989, intenţia de a construi o catedrală impresionantă, la Bucureşti, dedicată Mântuirii Neamului, a revenit cu forţă în actualitate. La fel şi discuţiile despre necesitatea unei astfel de construcţii, despre dimensiuni, costuri şi amplasament.
În 1999, la vremea vizitei papei Ioan Paul al ll-lea în România, prima a unui suveran pontif într-o ţară majoritar ortodoxă, părea că locul unde va fi ridicată catedrala a fost stabilit în Piaţa Unirii. Ulterior, părea că va fi construită în parcul Carol, unde ştim că se află şi monumentul din marmură roşie al liderilor comunişti, iar din 2004 a fost acceptată amplasarea catedralei lângă Palatul Parlamentului, cunoscut şi sub numele de Casă a Poporului, cum l-a botezat Ceauşescu, ctitorul palatului fost casă. Este o zonă a Bucureştiului care a avut mult de suferit pe vremea demolărilor dictate de Ceauşescu pentru a face loc numitei Case a Poporului.
În preajmă se află şi sediul impozant al Ministerului Apărării al României dar şi sediul Institutelor de cercetare ale Academiei Române. Biserica Ortodoxă Română a anunţat, acum 15 ani, că acceptă noul şi controversatul amplasament şi ca o reparaţie morală pentru suferinţele credincioşilor şi pentru trei dintre bisericile demolate de comunişti, care existau în acest spaţiu.
Construcţia a început treptat şi a cunoscut un ritm susţinut, frânat doar de dificultăţile financiare cunoscute de o astfel de întreprindere, indiferent de faptul că subvenţiile oficiale nu au lipsit, ajungând chiar la un procent important din costul total. Catedrala a prins deja un contur clar, cu mici lipsuri în zone în care încă se lucrează. Va avea o înălţime de 120 de metri, de la sol până la baza crucii ce va fi aşezată pe turla principală. Amprenta la sol a edificiului este 13,6 mii de metri patraţi iar suprafaţa construită totală de peste 52 de mii de metri patraţi. În spaţiul principal va fi posibilă amplasarea a aproximativ o mie de scaune.
Evident, s-au făcut eforturi semnificative ca sărbătorirea Centenarului Marii Uniri să însemne şi realizarea idealului unei Catedrale Naţionale astfel că a venit şi fericitul moment al momentul sfinţirii acesteia. Este un moment excepţional pentru întreaga ortodoxie. La 501 ani de la precedenta sfinţire a unei biserici din spaţiul românesc de către un patriarh de la Constantinopol, avem cea mai mare catedrală din România sfinţită de Bartolomeu, patriarhul Ecumenic.
Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la nivel de patriarhie în 1925 şi este autocefală, independentă administrativ, din 1885, un an după ce Carol l promulgase legea care trebuia să aducă ţării o catedrală impresionantă, ca factor de consolidare a independenţei României. Relaţia cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, chiar oraşul Istanbul de astăzi, este una de colaborare frăţească, Patriarhul Ecumenic fiind considerat primul dintre egalii săi, liderii bisericilor ortodoxe autocefale din întreaga lume.
Din momentul sfinţirii putem spune că avem o catedrală naţională impresionantă, modernă şi în spiritul bisericii ortodoxe, deşi lucrările vor continua mult timp de aici încolo şi vor fi costisitoare. Proiectul Catedralei şi al întregului complex este amplu şi se va vorbi mult despre aceste realizări care aparţin, fără nicio îndoială, poporului român.
Am întâlnit, la Sâmbăta de Sus (jud Brașov) un grup de copii de toate vârstele care, îndrumați de preotul paroh din localitatea Victoria, Octavian Smădu, cântă și bat toaca în ritmurile ancestrale ale bisericii ortodoxe române. Sunt copii care performează, o dată pe an, într-un unic festival internațional de toacă organizat la poalele munților Făgăraș.
În poza cu copiii – preotul paroh Octavian Smădu
În poza portret (galerie)- preotul prof dr Vasile Bârzu
Un preparat specific ritualurilor
ortodoxe este coliva, un amestec de boabe de grâu, fierte şi amestecate cu
miere sau cu zahăr. Având nume apropiate în limbile greacă, bulgară şi sârbă,
coliva a fost introdusă în ritualul în stil ortodox de înmormântare sau de
pomenire a morţilor în secolul al 4-lea şi are la bază o întâmplare petrecută în
timpul împăratului roman Iulian Apostatul care, dorind să-i umilească pe creştini,
a dat ordin guvernatorului Constantinopolului să fie stropite alimentele din
pieţe cu sângele jertfit idolilor. Creştinii au aflat însă şi nu au luat nimic
din piaţă, preferând să mănânce grâu fiert cu miere. De atunci, coliva a fost
introdusă în ritualul pomenirii celor răposaţi. Ea trebuie adusă împreună cu o
sticlă de vin la slujba de sâmbătă din biserica ortodoxă.
Prepararea
colivei are şi un ritual. Boabele de grâu decorticate, care se numesc arpacaş,
trebuie spălate de nouă ori în apă rece, înainte de a fi puse la fiert. Se
foloseşte un kg de arpacaş, jumătate de kg de zahăr sau un borcan de miere cu o
capacitate de circa 400 de mililitri, jumătate de kg de nucă, 100 de grame de
stafide, esenţă de vanilie, câţiva biscuiţi simpli, cacao, bomboane de ciocolată
albă pentru ornament. Arpacaşul se pune la fiert în apă cu puţină sare, la foc
mic, pentru a nu se prinde de fundul vasului şi se lasă până când boabele încep
să înflorească. Arpacaşul nu trebuie amestecat în vasul în care fierbe, pentru
ca boabele de grâu să nu se zdrobească. După ce vasul a fost îndepărtat de pe
foc, se scurge apa şi se lasă la răcit. În continuare, boabele de grâu sunt
amestecate cu mierea sau zahărul, cu nuca măcinată, cu stafidele şi cu puţină
esenţă de vanilie, până ce se omogenizează.
Pe un platou
se întinde un strat subţire de biscuiţi simpli, pe care în prealabil i-am
măcinat. Apoi se răstoarnă amestecul de boabe de grâu, nucă şi stafide şi se
modelează după forma platoului, nivelând deasupra şi pe partea laterală,
obţinând un strat cu o grosime de circa 5 cm. Apoi se presară un strat subţire de
biscuiţi măcinaţi, iar deasupra, cu ajutorul unei forme, se poate pudra cu
cacao astfel încât să se obţină o formă de cruce. De asemenea, coliva poate fi
ornată cu bomboane. După slujba de înmormântare sau de pomenire, coliva este
porţionată şi oferită celor prezenţi, împreună cu un pahar de vin.
Un preparat specific ritualurilor
ortodoxe este coliva, un amestec de boabe de grâu, fierte şi amestecate cu
miere sau cu zahăr. Având nume apropiate în limbile greacă, bulgară şi sârbă,
coliva a fost introdusă în ritualul în stil ortodox de înmormântare sau de
pomenire a morţilor în secolul al 4-lea şi are la bază o întâmplare petrecută în
timpul împăratului roman Iulian Apostatul care, dorind să-i umilească pe creştini,
a dat ordin guvernatorului Constantinopolului să fie stropite alimentele din
pieţe cu sângele jertfit idolilor. Creştinii au aflat însă şi nu au luat nimic
din piaţă, preferând să mănânce grâu fiert cu miere. De atunci, coliva a fost
introdusă în ritualul pomenirii celor răposaţi. Ea trebuie adusă împreună cu o
sticlă de vin la slujba de sâmbătă din biserica ortodoxă.
Prepararea
colivei are şi un ritual. Boabele de grâu decorticate, care se numesc arpacaş,
trebuie spălate de nouă ori în apă rece, înainte de a fi puse la fiert. Se
foloseşte un kg de arpacaş, jumătate de kg de zahăr sau un borcan de miere cu o
capacitate de circa 400 de mililitri, jumătate de kg de nucă, 100 de grame de
stafide, esenţă de vanilie, câţiva biscuiţi simpli, cacao, bomboane de ciocolată
albă pentru ornament. Arpacaşul se pune la fiert în apă cu puţină sare, la foc
mic, pentru a nu se prinde de fundul vasului şi se lasă până când boabele încep
să înflorească. Arpacaşul nu trebuie amestecat în vasul în care fierbe, pentru
ca boabele de grâu să nu se zdrobească. După ce vasul a fost îndepărtat de pe
foc, se scurge apa şi se lasă la răcit. În continuare, boabele de grâu sunt
amestecate cu mierea sau zahărul, cu nuca măcinată, cu stafidele şi cu puţină
esenţă de vanilie, până ce se omogenizează.
Pe un platou
se întinde un strat subţire de biscuiţi simpli, pe care în prealabil i-am
măcinat. Apoi se răstoarnă amestecul de boabe de grâu, nucă şi stafide şi se
modelează după forma platoului, nivelând deasupra şi pe partea laterală,
obţinând un strat cu o grosime de circa 5 cm. Apoi se presară un strat subţire de
biscuiţi măcinaţi, iar deasupra, cu ajutorul unei forme, se poate pudra cu
cacao astfel încât să se obţină o formă de cruce. De asemenea, coliva poate fi
ornată cu bomboane. După slujba de înmormântare sau de pomenire, coliva este
porţionată şi oferită celor prezenţi, împreună cu un pahar de vin.
Ministrul delegat pentru relațiile cu românii de peste hotare Angel Tîlvăr a participat astăzi, 26 iulie 2015, în cea de a treia zi a vizitei în Italia, la Hramul Bisericii Ortodoxe Române Sfântul Pantelimon din Roma.
În cadrul vizitelor pe care le efectuează, întâlnirile ministrului delegat Angel Tîlvăr cu reprezentanți ai clerului şi participarea la serviciul religios în limba română reprezintă o constantă.
,,Bisericile din diaspora reprezintă mai mult decât lăcaşe de cult, ele reprezintă locuri de coagulare a comunităţii de români, locuri în care identitatea românească este păstrată sub aspectul tradițiilor, al serviciului religios şi, nu în ultimul rând, al limbii române. Îmi doresc ca tot mai multe cursuri de limba română să fie organizate pe lângă parohii şi mulţumesc preoților Bisericii Ortodoxe Române pentru devotamentul cu care slujesc cauza identității românești, a afirmat ministrul delegat pentru relațiile cu românii de peste hotare Angel Tîlvăr.
În Italia exista 160 de parohii în care serviciul religios este asigurat de preoți români.