Regizor și scenarist recompensat la Festivalul
Internațional de Film de la Cannes cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (După dealuri,
2012), cea mai bună regie (Bacalaureat, 2016) și Palme d’Or (4 luni,
3 săptămâni și 2 zile, 2007), Cristian Mungiu a lansat recent și un volum
de memorii. Totuși, nu el este
protagonistul acestei cărți, ci bunica sa maternă, refugiată din Basarabia
(actuala Republică Moldova) în timpul celui de-al doilea război mondial.
Intitulată Tania Ionașcu, bunica
mea. O biografie basarabeană, carte reface, din amintiri orale, poveste refugiului și a stabilirii la
Iași a rudelor din partea mamei ale regizorului, poveste dureroasă și
împărtășită, de altfel, de mii de persoane în perioada respectivă. Pentru
Cristian Mungiu efortul de a consemna aceste mărturii este o încercare și de a
pune în lumină nefericirile unor oameni care au știu, totuși, să le transceadă,
dar și de reconstitui un moment istoric.
Să-l ascultăm pe Cristian Mungiu: M-am apucat să consemnez
lucrurile astea pe care le știam de la bunica din copilărie. Bunicii mei n-au
stat la țară. Bunicii mei, după ce au trebuit să se refugieze din Basarabia, au
decis în anii 1940 să se stabilească la Iași din două pricini. Prima, pentru că
tocmai când se hotărâseră să se stabilească la Focșani a avut loc cutremurul
din 1940 și și s-au gândit că nu-i bine să stai pe falie. Al doilea motiv
pentru care bunicul meu a zis că mai bine se stabilesc la Iași a fost
universitatea unde ar putea studia urmașii săi. Și, într-adevăr, acolo am
studiat eu și maică-mea, la Universitatea din Iași.
După ce au luat casa asta,
au continuat să locuiască acolo din anii 1940 până prin anii 1970. Și
încet-încet și-au croit aceste vieți, care erau o suită de întâmplări foarte
nefericite și o suită de sacrificii. Cam în asta constau primele povești ale
copilăriei mele legate de ei. Nu se plângeau niciodată, dar faptele cele mai
importante de viață întotdeauna erau legate de cine a mai murit. Bunicul în
fiecare zi își lua ziarul și-l deschidea direct la pagina cu morți, cum zicea
el. Se uita să vadă cine a mai murit. Și încetul cu încetul, chiar dacă ești
copil observi niște lucruri.
De pildă, bunica spunea la noi acasă, dar se
referea la casa pe care o lăsase în urmă cu mai bine de cincizeci de ani
înainte. Noi stăteam într-o casă la Iași. Era casa noastră, adică a bunicilor,
a părinților mei și a noastră. Era o casă foarte frumoasă, în care aveam destul
spațiu, aveam o grădină foarte frumoasă și totuși, bunica zicea întotdeauna
despre casa lăsată în urmă că era mare și că totul era frumos acolo. Și încetul
cu încetul am început să-mi pun problema de ce idealiza așa de mult acele
lucruri. Eram prea tânăr ca să-mi dau seama că le idealiza doar pentru că
țineau de tinerețea ei.
Și pentru că tinerețea aceasta, ca și
maturitatea, cu lipsa lor aparentă de spectaculozitate, meritau povestite ca un
omagiu adus unei bunici devotate familiei, Cristian Mungiu a simțiti nevoia să
alcătuiască o carte: Tot ce puteam să fac era să stau cu ea, să
petrec cât mai mult timp cu ea, să vorbim cât mai mult. Ea nu avea nimic nou să-mi
povestească. Dacă ne gândim cum arăta viața unei femei pe atunci, constatăm că
era plină de afecțiune, dar cu relativ puține lucruri de povestit. Toată viața
ei consta în a fi muncit în gospodărie, a fi avut grijă de copii, a fi gătit
pentru toți cei din casă. Toate astea sunt niște lucruri minunate, dar nu
foarte aventuroase și pe care e grozav să le recuperezi ca recipiente ale
afecțiunii. Dacă s-a gătit pentru tine și s-a gătit cu dragoste, dacă fiecare
masă pe care o așternea la Crăciun, la Paște, când veneam noi de la școală în
fiecare zi, era cumva specială, atunci doar eu pot recunoaște și recupera asta.
Prin scris. Și pentru asta îi sunt atât de recunoscător încât am încercat să
introduc chiar și această rutină în povestea ei.
Publicată de editura Humanitas, Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, ar putea
chiar constitui, mai târziu, nucleul scenariului unui film regizat chiar de
Cristian Mungiu.