Romantismul a fost curentul
literar-artistic care a pus în centrul existenţei umane etnicitatea şi limba
poporului. Produs al gândiri occidentale, romantismul a fost considerat adesea
o reacţie la universalismul clasicismului, a cosmopolitismului. Tradiţia,
trecutul şi limba unei comunităţi împărtăşite de toţi membrii săi au fost
considerate fundamentele pe care romantismul vedea lumea. Iar statul naţional a
fost forma politică de exprimare a ideilor romantismului. Romantismul românesc
nu a făcut nici el excepţie fiind prima sincronizare a spaţiului românesc cu ideile
Occidentului. În cele trei ţări române, influenţele romantismului venit din
două direcţi: în Moldova şi Muntenia din lumea franceză, în Transilvania din
lumea germană.
L-am întrebat pe istoricul literar
Ioan Stanomir în ce a constat proiectul romantic şi cum a fost el receptat în
spaţiul românesc: Romantismul în spaţiul european şi în cel românesc
proiectează o nouă imagine asupra comunităţilor etnice. În această imagine este
practic o reinventare a identităţii acestora. Se porneşte de la explorarea unui
patrimoniu arheologic şi cultural şi se ajungela crearea unui panteon în care
sunt situaţi părinţii neamului şi modelele acestuia. Este un tip de reţetă care
porneşte din Vestul Europei şi ajunge, cu o întârziere semnificativă în spaţiul
românesc. Dacă discutăm din perspectiva purităţii estetice, romantismul
românesc este un romantism compozit şi eclectic. O seamă dintre romanticii
noştri au şi pagini clasice, să ne amintim de Grigore Alexandrescu. Alţi
romantici sunt romantici dar sfârşesc prin a fi clasici, cazul lui Vasile
Alecsandri. Cei care sunt cu adevărat pur romantici nu sunt foarte mulţi.
Romantismul lor este uneori strident şi ilizibil astăzi, cum este cazul lui C.
A. Rosetti. Romantismul românesc respectă reţeta europeană în privinţa
reinventării de sine. Avem un întreg inventar de imagini, de la ruine la
strămoşi, şi terminând cu evocarea faptelor de arme ale trecutului.
Soluţia elitelor din Muntenia şi
Moldova pentru modernizare şi statalitate a fost romantismul francez, în timp
ce pentru românii din Imperiul austriac modelul romantic german a fost
dominant: Principala
problemă a diferenţei dintre cele două romantisme ţine de definiţia naţiuniii.
Romantismul german era un romantism într-un anumit segment al său organicist,
conservator şi xenofob. Influenţa sa se vede nu atât la paşoptişti, cât la
Eminescu. El este cel mai puternic influenţat de romantismul german. În
Transilvania se simte influenţa iluminismului de tip iosefinist şi a
contaminării cu ideologia revoluţionară. Dar revoluţia din Transilvania este
una paradoxală pentru că este, în termeni europeni, o contrarevoluţie gândită
ca reacţie la excesele xenofobe ale unei revoluţii prin excelenţă europene, aşa
cum era cea maghiară.
Revoluţia de la 1848 a fost punctul
culminant al manifestărilor romantismului românesc. Ea a fost începutul
reformelor şi a modernizării în spaţiul românesc. Ioan Stanomir: Romantismul românesc este paşoptismul, iar în
acest tablou de familie cu toţii au fost implicaţi, mai mult sau mai puţin
strălucit, în politică însemnând alcătuirea de societăţi cultural-literare,
societăţi secrete, în exil şi apoi la întoarcerea din exil în ceea ce a rămas
de făcut până către anii 1860-1870 când acea generaţie, practic, se epuizează.
Depinde foarte mult de longevitatea romanticilor. Avem romantici care intră
într-o perioadă de eclipsă, cazul lui Grigore Alexandrescu, romantici vârstnici
care traversează perioade de mutaţii şi de metamorfoze, cazul lui Heliade
Rădulescu, romantici exponenţiali şi manipulaţi de comunism, ulterior, cum a
fost Nicolae Bălcescu intraţi în canon prin moarte eroică. Sunt romantici care
abandonează cariera literară şi se dedică politicii în totalitate, aşa cum a
fost C. A. Rosetti. Mai sunt romantici precum Bolliac care este mai mult
jurnalist decât poet. Este o imagine de familie care se confundă cu ceea ce
Paul Cornea numea oamenii începutului de drum.
Romantismul a devenit, în timp,
modelul cultural de referinţă. Aşa s-a născut cultura standardizată sau
canonul: Dacă ne referim la o
anumită receptare mecanică şi defomatoare m-aş opri la Dimitrie Bolintineanu.
Este reţinut mai cu seamă prin legendele istorice, care sunt un fel de mic
manual de patriotism paşoptist. Legendele istorice au reuşit un îndreptar de
comportament şi să imortalizeze mitologic anumite figuri. Ceea ce proiecţia
canonică a omis este opera romantică cea mai profundă şi vibrantă a lui
Bolintineanu, poemul Conrad, care este un mic echivalent românesc al Rătăcirilor lui
Childe Harold, scris de Byron. Byronismul a fost o modă de care romanticii
români nu s-au putut sustrage.
Unitatea naţională a fost cheia modernizării
şi emancipării naţionale propusă de romantism, Ioan Stanomir: Unitatea naţională este o
expresie care îşi datorează existenţa acestui discurs paşoptist. Ceea ce noi
privim ca fiind canonic, domnitorul Mihai Viteazul, este invenţia lui Florian
Aaron şi Nicolae Bălcescu, şi, în particular, a lui Gheorghe Bibescu, cel care îi
foloseşte mantia cu ocazia ceremoniilor oficiale. Conştiinţa naţională este o
formulă anacronică pe care noi o proiectăm pentru a ne explica comportamente
care nu au niciun fel de legătură cu investirea lor din epocă. Romanticii
paşoptişti au dorit în mod cert unitatea principatelor. În privinţa
Transilvaniei şi Banatului lucrurile erau complicate pentru faptul că exista
acolo un curent federalist care privea mai degrabă spre Europa Centrală şi mai
puţin spre Carpaţi. Nu trebuie să uităm că relaţia romanticilor transilvăneni
şi bănăţeni cu Imperiul austriac a fost una complicată, mulţi dintre ei s-au
pus sub semnul imperiului pentru a rezista republicanismului maghiar.
Romantismul
a fost un curent artistic, un model politic şi o tendinţă societală bazat pe
emoţii. Care i-au păstrat o bună imagine şi contexte pozitive, în ciuda
trecerii timpului.