Vanner Collective este un colectiv de creatori de teatru independent
fondat în 2014, o platformă creativă din România, Irlanda și Marea Britanie.
Ultimul spectacol produs de Vanner Collective este piesa Captain Amaizing:
scrisă de dramaturgul britanic Alistar McDowall, sub bagheta regizorului
Nicolae Constantin Tănase, laureat al Premiului Gopo pentru filmul Lumea e a
mea în 2016 și avându-l în distribuție pe actorul Liviu Romanescu, producător
și co-fondator al hub-ului artistic Vanner Collective. Despre ultima creație a
acestui hub teatral, am stat de vorbă cu protagonistul piesei, Liviu Romanescu:
Este una dintre inițiativele Vanner orientate spre vulnerabilitate
și spre acceptarea adultului, a slăbiciunilor și felul în care putem ca adulți
să transformăm această zonă a vulnerabilității într-o superputere. Spectacolul
face parte dintr-un demers inițiat de Vanner Collective, demers cofinanțat de
Administrația Fondului Cultural Național. Proiectul este un parteneriat și o
coproducție cu Teatrul unteatru. Este un demers, un proiect mai amplu,
orientat spre dezvoltarea capacității de a crește reziliența și de a privi și
de a transforma punctele slabe, aparent slabe, în puteri, și în superputeri, ca
să ne menținem în domeniul eroilor.
Liviu Romanescu ne-a introdus mai mult în povestea spectacolului
Captain Amaizing, dezvăluindu-ne secrete conceptuale din culisele
spectacolului:
Aduce în prim-plan un tată, un normal, banal, un tată care
încearcă să își asume rolul în cadrul familiei, tată de fiică, un adult care
își observă extrem de tare slăbiciunile și neajunsurile și care, din păcate, se
lasă dominat și apăsat de aceste slăbiciuni, motiv pentru care inventează
pentru fiica sa, Emilia, un supererou, acest Captain Amaizing, acest alter ego
al lui Marc, al personajului principal, care adună în mantia lui toate superputerile
pe care Marc nu le deține. Și tatăl crede că acest supererou, de fapt, este tot
ceea ce fiica lui își dorește, de fapt ca în viață, ajunge după multe suișuri
și coborâșuri, trecând prin multe valuri, ajunge să realizeze și să înțeleagă
și să își asume chiar, în final, faptul că el este suficient și că el este tot
ceea ce fata lui își dorește și vrea de la el, așa cum e el – cu neajunsuri, cu
căutări, cu vulnerabilități – și acceptă asta într-un final.
Este, practic, un
parcurs al unui om din ziua de astăzi care se confruntă cu toate elementele
tehnice, cu telefonia mobilă,cu toate relațiile, toate fricile, și, din păcate,
cu toate proiecțiile pe care ca adulți le facem asupra a tot ceea ce ne
înconjoară, dar în special, aș zice, asupra relației cu cei dragi și cei
apropiați. Este o poveste cu umor mult, cu momente triste, dar în final mesajul
pe care scriitorul și spectacolul îl pun în fața privitorului este acela că în
oricare dintre noi există un supererou. Trebuie doar să existe un motiv
suficient de bun ca să îmbrăcăm mantia. Cred că relevanța supereroului în
zilele noastre vine tocmai din îmbrățișarea umanului din supererou. Dacă acum,
nu știu, 30-40 de ani, în filme, în cărți, în benzi desenate, supereroul era unidirecțional,
purta o tușă foarte groasă, fie bun, fie rău, din ce în ce mai mult vedem că
supereroii din zilele noastre poartă ambele fețe, sunt oameni, se descoperă. Imaginea
supereroului este de fapt acea imagine dominată de vulnerabilitate și putere în
egală măsură. De aici a venit cumva și interesul nostru de a privi felul în
care creatorii generează ce se află în spatele procesului creativ, care e
vulnerabilitatea și cum se joacă creatorul, cum modelează folosind acea
vulnerabilitate.