Tag: carnati de Plescoi

  • Tradiţie de Ziua Naţională

    Tradiţie de Ziua Naţională


    Ziua Naţională a României (marcată la 1 Decembrie) pare să iasă din canoanele bisericeşti legate de postul Crăciunului, deoarece a devenit un obicei ca la festivităţile organizate în majoritatea oraşelor să fie pregătită mâncare de fasole cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi. Ciolanul afumat cu garnitură de iahnie de fasole este una dintre mâncărurile preferate ale românilor şi, poate, din acest motiv, este servită şi de Ziua Naţională. Nu este o mâncare exclusiv românească. Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa sub diferite denumiri, precum “ham hocks” sau “Eisbein” în ţările anglo-saxone sau “golonka” în Polonia, acolo unde este considerată o mâncare naţională.



    Modul de preparare nu este complicat, însă necesită mai mult timp deoarece pregătirile se fac cu o searăînainte, atunci când boabele de fasole sunt puse la înmuiat. Cea mai bună mâncare de fasole este cea pregătită la cazan, aşa cum se obişnuieşte în armată sau în mănăstire, însă o mâncare gustoasă se poate obţine şi atunci când o pregătim într-o cantitate mai mică. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de fasole boabe, dar, în funcţie de capacitatea vasului, putem mări cantitatea. Ne mai trebuie 2 cepe de mărime medie, 2 morcovi, suc de roşii, 2 foi de dafin, piper boabe şi sare. Boabele de fasole trebuie puse la fiert şi, după ce clocoteşte vreo 10 minute, apa este vărsată, operaţiune care se repetă de două ori. După ultima schimbare a apei, fasolea trebuie lăsată să fiarbă circa 30 de minute, apoi sunt adăugaţi morcovii, tăiaţi rondele şi foile de dafin. Ceapa este tocată mărunt şi apoi călită uşor în ulei şi, în final, adăugată în vasul în care fierb boabele de fasole împreună cu frunzele de pătrunjel, tocate mărunt, puţin suc de roşii şi câteva boabe de piper, iar spre final, atunci când boabele au devenit moi, punem şi sare după gust.



    În mâncarea de fasole pot fi adăugate şi bucăţi de costiţă de porc. De asemenea, mâncarea de fasole poate fi servită alături de cârnaţi la grătar sau cu ciolan afumat de porc, care trebuie pregătit separat. Astfel, acesta trebuie fiert până când se desprinde carnea de pe os, spumând din când în când. După ce a fiert şi după ce am îndepărtat oasele, îl mărunţim şi îl amestecăm cu mâncarea de fasole.



    Cârnaţii sunt pregătiţi, preponderent, din carne de porc, însă există şi reţete unde se adaugă şi carne de vită, împreună cu usturoi şi condimente precum piper, cimbru, boia de ardei. Cârnaţii pot fi proaspeţi, semiafumaţi sau afumaţi. Există diferenţe în ceea ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău, din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, tot din carne de porc. Fasolea boabe cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi este servită caldă, cu o salată de murături alături de un pahar de vin roşu demisec sau de o cană de vin fiert, pentru că tot a venit iarna.





  • Tradiţie de Ziua Naţională

    Tradiţie de Ziua Naţională


    Ziua Naţională a României (marcată la 1 Decembrie) pare să iasă din canoanele bisericeşti legate de postul Crăciunului, deoarece a devenit un obicei ca la festivităţile organizate în majoritatea oraşelor să fie pregătită mâncare de fasole cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi. Ciolanul afumat cu garnitură de iahnie de fasole este una dintre mâncărurile preferate ale românilor şi, poate, din acest motiv, este servită şi de Ziua Naţională. Nu este o mâncare exclusiv românească. Ciolanul afumat de porc, alături de garnituri precum fasolea boabe sau cartofii piure este o mâncare pe care o întâlnim în multe ţări din Europa sub diferite denumiri, precum “ham hocks” sau “Eisbein” în ţările anglo-saxone sau “golonka” în Polonia, acolo unde este considerată o mâncare naţională.



    Modul de preparare nu este complicat, însă necesită mai mult timp deoarece pregătirile se fac cu o searăînainte, atunci când boabele de fasole sunt puse la înmuiat. Cea mai bună mâncare de fasole este cea pregătită la cazan, aşa cum se obişnuieşte în armată sau în mănăstire, însă o mâncare gustoasă se poate obţine şi atunci când o pregătim într-o cantitate mai mică. Avem nevoie de cel puţin jumătate de kg de fasole boabe, dar, în funcţie de capacitatea vasului, putem mări cantitatea. Ne mai trebuie 2 cepe de mărime medie, 2 morcovi, suc de roşii, 2 foi de dafin, piper boabe şi sare. Boabele de fasole trebuie puse la fiert şi, după ce clocoteşte vreo 10 minute, apa este vărsată, operaţiune care se repetă de două ori. După ultima schimbare a apei, fasolea trebuie lăsată să fiarbă circa 30 de minute, apoi sunt adăugaţi morcovii, tăiaţi rondele şi foile de dafin. Ceapa este tocată mărunt şi apoi călită uşor în ulei şi, în final, adăugată în vasul în care fierb boabele de fasole împreună cu frunzele de pătrunjel, tocate mărunt, puţin suc de roşii şi câteva boabe de piper, iar spre final, atunci când boabele au devenit moi, punem şi sare după gust.



    În mâncarea de fasole pot fi adăugate şi bucăţi de costiţă de porc. De asemenea, mâncarea de fasole poate fi servită alături de cârnaţi la grătar sau cu ciolan afumat de porc, care trebuie pregătit separat. Astfel, acesta trebuie fiert până când se desprinde carnea de pe os, spumând din când în când. După ce a fiert şi după ce am îndepărtat oasele, îl mărunţim şi îl amestecăm cu mâncarea de fasole.



    Cârnaţii sunt pregătiţi, preponderent, din carne de porc, însă există şi reţete unde se adaugă şi carne de vită, împreună cu usturoi şi condimente precum piper, cimbru, boia de ardei. Cârnaţii pot fi proaspeţi, semiafumaţi sau afumaţi. Există diferenţe în ceea ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău, din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei olteneşti. Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, tot din carne de porc. Fasolea boabe cu ciolan afumat de porc, cu costiţă sau cu cârnaţi este servită caldă, cu o salată de murături alături de un pahar de vin roşu demisec sau de o cană de vin fiert, pentru că tot a venit iarna.





  • Babicul de Buzău, de la cârnatul intezis otomanilor la produsul cu Indicaţie Geografică Protejată

    Babicul de Buzău, de la cârnatul intezis otomanilor la produsul cu Indicaţie Geografică Protejată


    Unii cârnaţii produşi în România au în denumire şi locul de origine. Există, astfel, cârnaţii bănăţeni, aflaţi în zestrea gastronomică a Banatului şi cârnaţii secuieşti, produşi în partea estică a Transilvaniei, care au reţete diferite, dar un condiment comun, boiaua de ardei şi o culoare roşiatică pronunţată din cauza procesului de afumare la care au fost supuşi pentru a putea fi păstraţi o perioadă mai îndelungată. Cei mai populari sunt cârnaţii subţiri semiafumaţi, în membrană naturală, denumiţi cabanos, cu o variantă condimentată specifică Olteniei, cârnaţii olteneşti.


    În zona Buzăului există două tipuri de cârnaţi care au ataşată denumirea de origine: cârnaţii de Pleşcoi şi babicul de Buzău. Cârnaţii de Pleşcoi au intrat, în anul 2019, pe lista produselor cu indicaţie geografică protejată în Uniunea europeană. Cârnaţii de Pleşcoi sunt produşi în judeţul Buzău în mai multe localităţi printre care şi cea care dă numele produsului. Există două tipuri de cârnaţi de Pleşcoi, unii uscaţi şi alţii afumaţi. În ambele variante, materia primă utilizată este carnea de oaie, două treimi şi de vită, o treime. În reţeta tradiţională este permisă înlocuirea cărnii de oaie cu carne de capră, în proporţie de cel mult 10%. Condimentele folosite sunt ardei iute roşu, cimbru, boia de ardei iute şi dulce, usturoi şi sare. Cârnaţii de Pleşcoi sunt pregătiţi pe grătar sau în tigaie, ca aperitiv cald sau împreună cu alte preparate la gratăr, cu sau fără garnitură şi cu salată de gogonele sau de castraveţi muraţi.


    Refugiaţii de naţionalitate bulgară şi sârbă care, la sfârşitul secolului al 18-lea, s-au aşezat în zona Buzăului din cauza războaielor ruso-turce au preluat reţeta locală de cârnaţii de Pleşcoi, însă au modificat-o punând carne de porc în loc de carne de oaie, probabil ca să le facă în ciudă otomanilor. Au mai adăugat şi ardei iute roşu uscat şi mărunţit şi astfel a rezultat aşa-numit babic de Buzău sau babic sârbesc de Buzău.


    George Buzoi, buzoian după cum îi arată şi numele, a povestit pentru Radio România cum a apărut babicul:


    “Din necesitate. De ce? Existau iarna un porc, doi, fiecare avea, un viţel, doi, iar omul se gândea că vine vara. Salam rustic nu putea să ia la el (n.r. la câmp) pentru că se strica. Babicul ţinea foarte bine. E un produc crud-uscat, cum îl numim noi aştia mai (n.r. bătrâni). Curgea grăsimea din el, dar gustul nu se altera. Vă daţi seama câtă proteină are în el un produs netratat termic. Grădinarii nu aveau mulţi bani, plecau cu căruţele cu marfă şi babicul asta a fost necesitatea primordială: să aibă ce să mănânce. O proteină, că vinete coapte mâncau ei.”



    Tot George Buzoi ne-a spus şi ce se pune în babic: “Carnea aia, inevitabil porc şi nu neapărat vită, porcul e de bază, bulionul de ardei, care e cel mai mare secret pentru tot! Bulionul de ardei care este extrem de scump ca să îl cumperi. Trebuie să ai grijă toată vara să păstrezi un lot de ardei numai şi numai pentru bulionul acesta. Şi noi ne facem în casă bulion de ardei. E şi culoare şi gust şi orice! Boiaua iute şi sare o anumită cantitate, cum mai au ei reţeta. Şi uscarea, fumul, iar e foarte important, dar dacă îi ceri unui sârb probabil vă dă reţeta!” Ia-o!”



    Că oricum nu o faci, a glumit interlocutorul nostru. Şi asta pentu că tradiţia este menţinută din tată în fiu, aşa cum au dovedit-o Marcel şi Valentin Popa, tată şi fiu, producători de babic din zonă:


    “Trebuie să respecţi cantităţile de carne şi condimente pentru a face produsul şi deci noi nu folosim decât ardei natural, nu mergem cu condimente, cimbru. Toate produsele le luăm să ne ajungă un an, că altfel pot fi ani în cre nu se fac ardeii sau cimbrul.”



    Costel Matei produce şi el câţiva zeci de cârnaţi babic odată şi a descris pentru Radio România modul în care îi prepară:


    “Vită, porc, înainte nu aveam voie să tăiem vitele, 60% punem porc, 40% vită. Acum toată lumea face de porc. Şi cu boia de ardei. Se ţine la uscat, după care se bagă la râşniţă, la moară de fapt, cu “ardei usturaţi” şi pentru dulce, ardei gras, bulionul se fierbe de două ori. Fierbi o dată până a scăzut, stingi focul şi a doua zi îl pui iar pe foc, până când dintr-un sac de ardei se fac două borcănele de 200 de grame de bulion. Îmi dau seama după consistenţă. Înainte preparam în albii de lemn, că aşa se prepara. E un aliment de bază, nu se strică şi e foarte bun. Boia de ardei, sare, bulion şi cam atât. Tot secretul e frământatul. Se frământă numai cu pumnii, atât. În fiecare zi se frământă de două ori pe zi, trei-patru zile, până prinde un miros plăcut de carne stătută. Acela e tot farmecul frământatului. Se bagă pe maţ, se înţeapă foarte bine cu apă în special în capete, se pune la uscat până se lipeşte maţul de carne, 5-6 zile, depinde dacă e umezeală sau ger şi se bagă la fum.”



    În zona Buzăului se pregăteşte şi ciorbă din babic, cu multe legume şi, desigur, cu felii de cârnat, tăiate foarte, foarte subţire.


    Până la includerea babicului în registrul produselor cu Indicaţie Geografică Protejată la nivelul Uniunii Europene, producătorii locali trebuie să colaboreze eficient, astfel încât şi producătorii industriali să respecte aceiaşi reţetă păstrată în gospodării.




  • Telemeaua de Sibiu devine al şaptelea produs românesc înregistrat la Uniunea Europeană

    Telemeaua de Sibiu devine al şaptelea produs românesc înregistrat la Uniunea Europeană

    Telemeaua
    de Sibiu a primit recent aprobarea Comisiei Europene pentru a deveni produs cu
    indicație geografică protejată. Alte 6 produse
    alimentare românești sunt protejate în UE: Scrumbia de Dunăre afumată,
    Novacul afumat din Țara Bârsei, Telemeaua de Ibănești, Salamul de Sibiu,
    Cârnaţii de Pleşcoi și Magiunul de prune de Topoloveni.


    Telemeaua de Sibiu este o
    brânză obținută din lapte de oaie și preparată de mutl timp de ciobanii
    din satele aflate în apropiere, aflate într-un areal denumit Mărginimea
    Sibiului. Brânza din România aflată acum în registrul produselor cu indicaţie geografică protejată
    în Uniunea Europeană este obţinută, conform specificaţiilor din dosar, din
    lapte proaspăt de oaie, nepasteurizat. Telemeaua de Sibiu poate fi proaspătă,
    uşor sărată sau maturată, perioada de maturiare fiind de minimum 21 de zile.

    Despre importanţa obţinerii statutului de produs cu Indicaţie Geografică
    Protejată, şeful Biroului de Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene în
    România, Ştefan Turcu: Telemeaua de Sibiu se alătură altui produs
    de Sibiu, da?, celebrul Salam de Sibiu şi altor produse în total la nivel
    european, peste 1400. Pe scurt, de acest statut special recunoscut în întreaga
    Uniune Europeană, beneficiază atât consumatorii pentru că pot să aibă încredere
    în produs, pot să distingă produsele de calitate. În acelaşi timp şi în aceeaşi
    măsură şi producătorii beneficiază de pe urma faptului că Telemeaua de Sibiu
    este un produs cu Indicaţie Geografică Protejată pentru că practic va exista
    doar o concurenţă loială şi că producătorii autentici se vor distinge de cei
    care încearcă într-un fel sau altul să imite aceste produse.


    Produsele
    cu IGP pot fi alimente, produse agricole sau vinuri. Pentru a beneficia de
    această etichetă de calitate, cel puțin una dintre etapele de producție,
    prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiune. Despre
    procedura de obţinere a acestui statut şi despre protejarea unui astfel de
    produs ne vorbeşte şeful Biroului de
    Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Ştefan Turcu:

    Procedura este, în aparenţă poate, un pic mai complicată, poate dura să
    spunem şi până la un an pentru că experţii Comisiei Europene trebuie să se
    asigure că – da? – ceea ce validează este autentic. În cazul de faţă Asociaţia producătorilor
    de telemea din Sibiu, adică un grup al producătorilor şi procesatorilor din
    arealul geografic au depus un dosar prin care trebuie să ateste, după nişte
    reguli bine stabilite, că respectă ceea ce, de fapt, reclamă şi anume indicaţia
    geografică protejată. Câştigul este mai mare decât timpul alocat pentru
    depunerea acestui dosar pentru că, după ce primeşte un produs cu indicaţie
    geografică protejată, cei care aplică pentru acest lucru au şansa să şi
    monitorizeze cumva utilizarea comercială a denumirii Telemea de Sibiu şi să
    ia măsuri juridice pentru că asta înseamnă practic, eşti protejat în întreaga
    Uniune Europeană.







    În magazine, numele produsului,
    Telemea de Sibiu, urmat de menţiunea Indicație Geografică Protejată tradus
    în limba ţării în care este comercializat, va trebui să se regăsească pe
    etichetă, împreună cu numele şi adresa producătorului, precum şi cu logo-ul
    organismului de inspecţie şi certificare.

  • În județul Buzău

    În județul Buzău

    Regiunea Buzăului fost denumită o mică Românie, datorită
    diversității formelor de relief pe care le puteți întâlni. Veți găsi aici
    păduri întinse, vulcani noroioşi, mănăstiri vechi, așezări rupestre, dar și
    muzee interesante. Județul Buzău este căutat și de către iubitorii turismului
    de aventură, aici practicându-se alpinismul, off-roadul, raftingul, parapanta
    sau canyoningul.


    De obicei, când spunem
    Buzău, ne gândim la preparate tradiționale: la covrigi, la vinul de Pietroasele
    și la cârnați de Pleșcoi, la babic și la țuică de prune, însă Buzăul, în sine,
    înseamnă mai mult decât atât. Și-a păstrat atât frumusețea, liniștea locurilor,
    dar are și foarte multe povești
    interesante, spune Florina Florea, coordonatoarea Centrului Național de
    Informare și Promovare Turistică din Nehoiu.

    Aș începe chiar cu
    povestea din gara Buzăului. La intrarea în gară se află o sculptură unică și o
    placă de marmură cu referire la vulturul Ilie. În perioada 1924 – 1942, se zice
    că un cârciumar pe nume Adam ar fi adus vulturul, iar acestuia îi plăcea mult
    să stea în zona gării. În 1942 e împușcat de un soldat neamț, iar poetul
    buzoian Bucur Chiriac îi dedică și un volum de poezii. Din gară se ajunge ușor
    în centru, la Palatul Comunal, care este, după spusele istoricului Nicolae
    Iorga una dintre cele mai frumoase primării din țară și o podoabă de mare preț
    pentru Buzău. Aceasta e și clădirea simbol a orașului. E cea mai mare
    construcție comunală din vechiul regat, comunală fiindcă, până în anii 50,
    Buzăul era comună. Tot în centrul orașului, se află Platoul Dacia. Acesta e
    realizat din plăci de granit, cu model de ii din zonă. Buzăul se poate mândri
    cu un tezaur uman viu. Tot în zona centrală există și o biserică mică, având
    hramul Sfinții Îngeri, declarat monument istoric, ce reprezintă o adevărată
    oază de liniște.


    Se organizează multe evenimente
    pe teritoriul întregului județ. Există și un calendar al piețelor și oboarelor
    pe care-l puteți descărca și de pe site-ul cniptnehoiu.ro. Cele mai importante
    sunt Drăgaica, organizat la Buzău la sfârşitul lunii iunie şi Buzău Fest, care
    se desfășoară la începutul lunii iunie, în stațiunea Sărata Monteoru, despre
    care aflăm de la Florina Florea:

    Este renumită pentru bazinele de apă
    sărată, iar din 2016 are și un parc de aventură, la capătul stațiunii, chiar în
    mijlocul pădurii. Tot din 2016, stațiunea are statutul de stațiune
    balneoclimaterică. Un alt obiectiv pe care l-aș recomanda turiștilor străini ar
    fi Vulcanii noroioși. Ei se află la 35 de km de Buzău. Locul pare fără viață,
    însă apropiindu-te ușor de craterele mai mari sau mai mici, se vede cum
    clocotesc, cum noroiul e împins la suprafață. Vulcanii sunt înscriși pe lista
    monumentelor naturii, din 1924. De la vulcanii noroioși, aș merge către Babele
    de la Ulmet, la 45 de km de Buzău. Aici puteți vedea trovanții sau pietrele
    vii, în limbajul popular. Sunt niște formațiuni geologice de diferite forme
    destul de ciudate, fiecare putându-și imagina ce dorește.


    De aici, continuăm spre
    zona Nucu, Buzioru, unde sunt foarte multe așezări rupestre, care au fost
    folosite ca lăcașuri de cult. Florina Florea, coordonatoarea Centrului Național
    de Informare și Promovare Turistică din Nehoiu:

    Noi colaborăm foarte
    bine cu un profesor de geografie de la Facultatea din București, Cezar Buterez,
    care de mai bine de zece ani face cercetări în zonă, urmând ca în curând să se
    realizeze și o hartă a vestigiilor rupestre. Aceste zone sunt mai puțin
    cunoscute publicului și e nevoie de un ghid care să te direcționeze, însă cea
    mai cunoscută e Biserica din Piatră de la Aluniș. A fost săpată în piatră de
    doi ciobani în jurul anului 1274. Pe lângă aceasta, mai sunt și alte așezări
    rupestre cu denumiri relevante pentru încărcătura lor monahală


    Florin Burgui, ghid de
    turism, ne propune un traseu montan inedit, pornind din Poiana Cozanei: Un prim obiectiv este chilia lui Dionisie Torcătorul. În această
    chilie, săpată în stâncă, monahul a trăit 30 de ani. Se spune că ar fi coborât
    o singură zi pe săptămână, pentru a se spovedi la biserică. În rest, lucra lână
    pe care i-o aducea un apropiat. Aproape de această chilie, la câteva minute,
    descoperim schitul Fundul Peșterii. Mi se pare cel mai important din această
    zonă, fiindcă în această peșteră închisă momentan cu un grilaj metalic, pentru
    a nu se deteriora desenele din interior, întâlnim 137 de incizii reprezentând
    diverse arme. Ele sunt datate în jurul anului 4.000 î.Hr. Apoi, ajungem la
    Biserica lui Iosif. Tot acest traseu durează circa opt-zece ore de urcat pe
    munte și apoi coborât prin pădure. Traseul nu e foarte bine marcat, dar cu
    puțină pregătiră se poate ajunge.



    Florina Florea,
    coordonatoarea Centrului Național de Informare și Promovare Turistică din
    Nehoiu, ne invită să ne încheiem vacanța într-un mod activ: De aici, aș veni către noi, către Nehoiu, zona montană împreună cu
    Valea Buzăului și cu râul Buzău, unde se poate face rafting. Din luna martie,
    până în octombrie, noiembrie, puteți face în fiecare zi rafting cu prietenii.
    Anul acesta, în luna martie, s-a desfășurat cea de-a doua ediție a
    campionatului de rafting, la care au participat și echipe din Serbia, Bulgaria
    și Marea Britanie. Deci, vă așteptăm la Nehoiu. Anul trecut, de 1 decembrie, am
    lansat împreună cu profesorul Cezar Buterez, Harta Vizitatorului. Astfel,
    turistul poate vizita cele mai importante și inedite obiective din zona noastră.




    Iată așadar o destinație ideală pentru toate vârstele,
    de explorat în orice anotimp

  • Un nou produs cu indicaţie geografică protejată

    Un nou produs cu indicaţie geografică protejată

    România are, începând cu 4
    octombrie, un nou nume pe lista produselor recunoscute oficial, la nivel
    european. Cârnații de Pleșcoi au primit aprobarea Comisiei Europene pentru a
    deveni produs cu indicație geografică protejată. Cârnaţii de Pleşcoi se alătură celorlalte 5 produse alimentare românești
    protejate în UE: Scrumbia de Dunăre afumată, Novacul afumat din Țara
    Bârsei, Telemeaua de Ibănești, Salamul de Sibiu și Magiunul de prune de
    Topoloveni.


    Cârnații de Pleșcoi au la
    bază un amestec de carne de oaie, de vită, și uneori și de capră, fiind condimentați
    cu ardei iute, usturoi și cimbru. Acest produs poate fi afumat, cu lemn sau
    rumeguş de fag. Indicația geografică protejată
    arată legătura dintre regiunea geografică specifică și denumirea produsului, în
    cazul în care o anumită calitate, reputație sau altă caracteristică poate fi
    atribuită în mod esențial originii sale geografice. Pentru a beneficia de
    această etichetă de calitate, cel puțin una dintre etapele de producție,
    prelucrare sau preparare trebuie să aibă loc în regiune. În registrul european
    cu indicaţie geografică protejată se află produse alimentare, produse agricole
    sau vinuri.



    Despre semnificaţia includerii unui produs în registrul indicaţie geografică
    protejată, şeful Biroului de
    Presă al Reprezentanţei Comisiei Europene în România, Ştefan Turcu: E vorba de un statut pe care-l capătă produsul pe care noi îl numim cârnaţii de Pleşcoi. Intră într-o
    galerie, dacă doriţi, selectă alături de peste 1.400 de produse la nivelul
    Uniunii Europene, intră în acest registru al produselor protejate. Dar ce este
    cu adevărat important este mai degrabă pentru consumatori şi pentru producători
    în acelaşi timp. Din datele pe care le avem, rezultă că aproximativ 20% din
    schimburi comerciale cu produse cu indicaţie geografică protejată sau cu
    produsele cu denumire de origine protejată sunt transfrontaliere, adică în
    principal, au un rol economic, îi ajută pe producători, în primul rând, să se
    diferenţieze, dacă vreţi, faţă de alţi producători care sunt fake, care până
    acum, de exemplu, foloseau acelaşi ambalaj, poate, sau acelaşi logo, aceeaşi
    marcă, dar fără, de fapt, să respecte reţeta sau locul de provenienţă. Deci pe
    de o parte, producătorii sunt ajutaţi, pentru că evident exista o concurenţă reală
    pe piaţă, o concurenţă autentică şi, pe de altă parte, consumatorii pot fi
    siguri că ceea ce consumă, ceea ce scrie pe etichetă, este cât se poate de adevărat.


    Notorietatea celui mai recent intrat
    produs românesc în registrul european este dată de faptul că este obţinut
    într-o arie care cuprinde câteva localităţi din judeţul Buzău, iar la târgurile
    organizate aici de secole, la intersecţia mai multor drumuri comerciale, erau
    vânduţi şi aşa-numiţii cârnaţi de Buzău, mai târziu cârnaţi de Pleşcoi. Reţeta
    a fost transmisă din generaţie în generaţie, păstrându-se procedeul artizanal de
    producere a acestor cârnaţi, inclusiv partea de afumare cu lemn sau rumeguş de
    fag provenit din pădurile de foioase din zona Buzăului.

  • Cârnaţi de Pleşcoi

    Cârnaţi de Pleşcoi

    Cârnaţii de Pleşcoi au
    intrat, la începutul acestei luni, pe lista produselor cu indicaţie geografică
    protejată în Uniunea europeană. Pe această listă sunt înregistrate peste 1450
    de produse alimentare, printre ele figurând, alte cinci produse româneşti: scrumbia
    de Dunăre afumată, novac adumat din Ţara Bârsei, telemeaua de Ibăneşti, salamul
    de Sibiu şi magiunul de prune de Topoloveni.


    Cârnaţii de Pleşcoi sunt
    produşi în judeţul Buzău în mai multe localităţi
    printre care şi cea care dă numele produsului. Preparate asemănătoare din
    carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi datorită târgurilor locale organizate într-un loc cu
    mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti:
    Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Cel mai cunoscut târg era Drăgaica,
    organizat în cursul lunii iunie la Buzău, iar documente de la începutul
    secolului al 19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute pastrama de
    oaie şi cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi.

    Iniţial, cârnaţii
    de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda, amestecată cu seu
    de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest amestec era pus în
    maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În reţetă a fost
    introdusă apoi şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea de oaie.
    Sosirea în zona Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de
    naţionalitate bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au
    înfiinţat aşa-numitele sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai
    bine, adică să cultive legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu
    ardei iute roşu a dus la modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a
    apărut, se pare, babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă
    nu cu carne de oaie sau de vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de
    otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor
    de oaie, carnea de porc, de obicei
    pulpă, fiind tocată cu barda.


    Există două tipuri de cârnaţi de Pleşcoi, unii
    uscaţi şi alţii afumaţi. În ambele variante, materia primă utilizată este
    carnea de oaie, două treimi şi de vită, o treime. În reţeta tradiţională este
    permisă înlocuirea cărnii de oaie cu carne de capră, în proporţie de cel mult
    10%. Condimentele folosite sunt ardei iute roşu, cimbru, boia de ardei iute şi
    dulce, usturoi şi sare. Carnea se dă cu sare şi se lasă la maturat, la rece,
    timp de două zile, după care se toacă şi se amestecă cu supă de oase, care are
    rolul de liant. Se adaugă şi condimente: usturoi mărunţit, ardei iute roşu crud
    sau uscat, tocat, cimbru mărunţit, boia de ardei iute şi boia de ardei dulce.
    Pasta astfel obţinută este introdusă în maţe de oaie, după care se formează
    cârnaţii, cu o lungime de 15 … 20 de cm. După aceea, cârnaţii sunt lăsaţi la
    zvântat la rece, timp de o zi, iar apoi afumaţi cu lemn sau rumeguş de fag.

    Cârnaţii de Pleşcoi sunt pregătiţi pe grătar sau în tigaie, ca aperitiv cald
    sau împreună cu alte preparate la gratăr, cu sau fără garnitură şi cu salată de
    gogonele sau de castraveţi muraţi. La toate acestea poate fi adăugat şi un
    pahar de vin, alb sau roşu, sec sau demisec, zona Buzăului fiind renumită şi pentru
    vinuri.

  • Cârnaţi de Pleşcoi

    Cârnaţi de Pleşcoi

    Cârnaţii de Pleşcoi au
    intrat, la începutul acestei luni, pe lista produselor cu indicaţie geografică
    protejată în Uniunea europeană. Pe această listă sunt înregistrate peste 1450
    de produse alimentare, printre ele figurând, alte cinci produse româneşti: scrumbia
    de Dunăre afumată, novac adumat din Ţara Bârsei, telemeaua de Ibăneşti, salamul
    de Sibiu şi magiunul de prune de Topoloveni.


    Cârnaţii de Pleşcoi sunt
    produşi în judeţul Buzău în mai multe localităţi
    printre care şi cea care dă numele produsului. Preparate asemănătoare din
    carne tocată au fost produse şi în alte zone, însă
    ei au devenit cunoscuţi datorită târgurilor locale organizate într-un loc cu
    mare trafic comercial, care lega cele trei mari provincii istorice româneşti:
    Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Cel mai cunoscut târg era Drăgaica,
    organizat în cursul lunii iunie la Buzău, iar documente de la începutul
    secolului al 19-lea fac referire la preţurile la care erau vândute pastrama de
    oaie şi cârnaţii, produse aduse din satele Berca şi Pleşcoi.

    Iniţial, cârnaţii
    de Pleşcoi erau produşi din carne de oaie, tocată cu barda, amestecată cu seu
    de oaie şi condimentaţi cu usturoi, cimbru şi busuioc. Acest amestec era pus în
    maţe subţiri de oaie, după care urma afumarea cârnaţilor. În reţetă a fost
    introdusă apoi şi carnea de vită, într-o proporţie mai mică decât cea de oaie.
    Sosirea în zona Buzăului, la sfârşitul secolului al 18-lea, a unor refugiaţi de
    naţionalitate bulgară şi sârbă din cauza războaielor ruso-turce a dus la
    modificarea reţetei cârnaţilor. Aceştia s-au aşezat în zona Buzăului unde au
    înfiinţat aşa-numitele sârbării, iar aici au continuat să facă ce ştiau ei mai
    bine, adică să cultive legume. Preferinţa acestora pentru condimentarea cu
    ardei iute roşu a dus la modificarea reţetei cârnaţilor de Pleşcoi. Atunci a
    apărut, se pare, babicul de Buzău sau babicul sârbesc de Buzău, preparat însă
    nu cu carne de oaie sau de vită, ci cu carne de porc, probabil o frondă faţă de
    otomani. Metoda de preparare a babicului este asemănătoare cu cea a cârnaţilor
    de oaie, carnea de porc, de obicei
    pulpă, fiind tocată cu barda.


    Există două tipuri de cârnaţi de Pleşcoi, unii
    uscaţi şi alţii afumaţi. În ambele variante, materia primă utilizată este
    carnea de oaie, două treimi şi de vită, o treime. În reţeta tradiţională este
    permisă înlocuirea cărnii de oaie cu carne de capră, în proporţie de cel mult
    10%. Condimentele folosite sunt ardei iute roşu, cimbru, boia de ardei iute şi
    dulce, usturoi şi sare. Carnea se dă cu sare şi se lasă la maturat, la rece,
    timp de două zile, după care se toacă şi se amestecă cu supă de oase, care are
    rolul de liant. Se adaugă şi condimente: usturoi mărunţit, ardei iute roşu crud
    sau uscat, tocat, cimbru mărunţit, boia de ardei iute şi boia de ardei dulce.
    Pasta astfel obţinută este introdusă în maţe de oaie, după care se formează
    cârnaţii, cu o lungime de 15 … 20 de cm. După aceea, cârnaţii sunt lăsaţi la
    zvântat la rece, timp de o zi, iar apoi afumaţi cu lemn sau rumeguş de fag.

    Cârnaţii de Pleşcoi sunt pregătiţi pe grătar sau în tigaie, ca aperitiv cald
    sau împreună cu alte preparate la gratăr, cu sau fără garnitură şi cu salată de
    gogonele sau de castraveţi muraţi. La toate acestea poate fi adăugat şi un
    pahar de vin, alb sau roşu, sec sau demisec, zona Buzăului fiind renumită şi pentru
    vinuri.