Radio România Internațional

Tag: carne porc

  • Criză pe piaţa cărnii de porc

    Criză pe piaţa cărnii de porc

    Pe fondul îngrijorărilor populaţiei, reprezentanţii Asociaţiei Române a Cărnii dau asigurări că pe piaţă va exista carne de porc românească, deşi industria procesatoare se află într-un mare deficit în a obţine materie primă. Principalele motive sunt apariţia pestei porcine africane şi consecinţa acesteia: majorarea preţurilor la import. Preţul cărnii de porc s-a dublat anul acesta, iar la începutul anului viitor s-ar putea tripla – este estimarea preşedintelui ARC, Radu Timiş:



    “Situaţia este destul de gravă vizavi de ce se întâmplă cu industria. Dacă în acest an preţurile s-au dublat la carnea de porc, la anul pot să afirm cu mâna pe inimă că se vor tripla, problema fiind nu cât costă, ci dacă vom găsi carne de porc. Problema va fi capacitatea noastră de a găsi materia primă necesară pentru producţia noastră”.



    În prezent, în România există peste 700 de focare de pestă porcină africană, în 28 de judeţe. În ultimii trei ani, de când a fost semnalată maladia în România, au fost sacrificaţi peste 540 de mii de porci. Doar în două judeţe din nord nu există acest virus. Cât priveşte situaţia în Europa, directorul executiv al Asociaţiei Române a Cărnii, Dana Tănase, a precizat:



    “La nivel european sunt mici restrângeri de focare, undeva în Polonia. În ţara noastră, de la începutul epidemiei de pestă porcină africană, ca urmare a restricţiilor impuse în mişcarea animalelor, efectivele matcă au scăzut cu aproape 35.000. Fapt ceea ce s-ar traduce nivel anual cu un minus de 900.000 de porci. Importul de carne de porc a crescut de la 306.000 tone în anul 2017, la 458.000 de tone anul trecut, pe fondul acestei crize”.



    Pe de altă parte, Radu Timiş susţine că guvernul chinez cumpără întreaga producţie a companiilor europene. Potrivit lui, dacă în China kilogramul de carne de porc a ajuns la 6 euro, în România este undeva la 4 euro. El afirmă că lipsa cărnii de porc va aduce o majorare a preţurilor şi la carnea de pui sau de vită, deoarece consumul se va duce către celelalte resurse de proteine.



    În prezent, însă, în magazinele din România există carne de porc pentru că deocamdată, marii jucători nu mai pot exporta. Şeful ARC consideră că aceasta este o problemă globală şi nu doar România va avea probleme cu prezenţa la raft a cărnii de porc, ci multe dintre ţările lumii, iar criza alimentară despre care se vorbeşte de 20 de ani este foarte aproape.



    Într-un raport publicat de Comisia Europeană, exporturile anuale de carne de porc din UE ar putea ajunge la un nivel maxim de peste patru milioane de tone în jurul anului 2022, în funcţie de cât de rapid vor fi refăcute efectivele de porci din China, comparativ cu exporturi în valoare de aproximativ 2,7 milioane de tone anul trecut. Gripa porcină africană va fi responsabilă de moartea a sute de milioane de porci, iar prețul cărnii de porc este așteptat să fie la cel mai crescut nivel din ultimii 15 ani, arată şi o analiză a Bloomberg.

  • Prepararea cârnaţilor

    Prepararea cârnaţilor

    La 20 decembrie este Ignatul, o zi în care, în tot
    spaţiul românesc, gospodarii taie porcul, după un ritual special, de la
    sacrificarea animalului şi până la obţinerea unor preparate tradiţionale, precum
    cârnaţii, toba, caltaboşul sau şunculiţa. Tăierea porcului este urmată de aşa-zisa pomană a porcului, o masă la
    care iau parte toţi cei care au ajutat sau asistat la sacrificare.


    Chiar dacă nu mai sacrifică
    porcul ca odinioară,
    destui români din mediul urban păstrează această tradiţie, de a pregăti cârnaţi în casă. Avem nevoie de 2 kg de carne de porc, de preferat pulpă sau fleică deoarece are şi puţină grăsime, de un kg de carne de vită, de usturoi şi de condimente: piper, cimbru, boia de ardei. În cazul în care carnea nu are grăsime, adăugăm şi puţină slănină. Carnea şi slănina sunt tocate, iar apoi amestecate cu puţină supă de oase, cu sare şi cu
    diferite condimente. De obicei, cârnaţii pregătiţi în perioada Crăciunului sunt
    consumaţi imediat, iar în acest caz adăugăm usturoi pisat, cimbru şi piper,
    precum şi sare, după gust.

    Amestecul trebuie lăsat câteva ore la rece, iar după
    aceea urmează umplerea maţelor, răsucirea acestora la o distanţă de 10 … 15
    centimetri, obţinându-se astfel cârnaţii. În continuare, şirurile de cârnaţi
    trebuie atârnate pe sfoară şi lăsate la rece, pentru a se zvânta, timp de
    câteva ore. Aceşti cârnaţi pot fi preparaţi la grătar sau prăjiţi în ceaun sau
    tigaie, în untură sau ulei şi pot fi serviţi cu varză călită sau cu piure de
    cartofi. Dacă se doreşte păstrarea lor pentru o perioadă mai mare, cârnaţii pot
    fi puşi la afumat. În acest caz, în compoziţie trebuie adăugată şi boia de
    ardei. De menţionat că aceşti cârnaţi afumaţi, tăiaţi rondele, pot fi consumaţi
    ca aperitiv, fără a mai fi pregătiţi pe grătar sau în tigaie.


    Referindu-ne la
    cârnaţii afumaţi sau semiafumaţi, trebuie subliniat că există diferenţe în ceea
    ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din
    fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care
    poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de
    porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău,
    din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei
    olteneşti.

    Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, din
    carne de porc, precum şi cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a
    Transilvaniei, la care se mai adaugă, eventual, carne de vită şi, în mod
    obligatoriu, boia. Aceştia au o culoare roşiatică pronunţată din cauza
    procesului de afumare la care au fost supuşi pentru a putea fi păstraţi o
    perioadă mai îndelungată.

  • Prepararea cârnaţilor

    Prepararea cârnaţilor

    La 20 decembrie este Ignatul, o zi în care, în tot
    spaţiul românesc, gospodarii taie porcul, după un ritual special, de la
    sacrificarea animalului şi până la obţinerea unor preparate tradiţionale, precum
    cârnaţii, toba, caltaboşul sau şunculiţa. Tăierea porcului este urmată de aşa-zisa pomană a porcului, o masă la
    care iau parte toţi cei care au ajutat sau asistat la sacrificare.


    Chiar dacă nu mai sacrifică
    porcul ca odinioară,
    destui români din mediul urban păstrează această tradiţie, de a pregăti cârnaţi în casă. Avem nevoie de 2 kg de carne de porc, de preferat pulpă sau fleică deoarece are şi puţină grăsime, de un kg de carne de vită, de usturoi şi de condimente: piper, cimbru, boia de ardei. În cazul în care carnea nu are grăsime, adăugăm şi puţină slănină. Carnea şi slănina sunt tocate, iar apoi amestecate cu puţină supă de oase, cu sare şi cu
    diferite condimente. De obicei, cârnaţii pregătiţi în perioada Crăciunului sunt
    consumaţi imediat, iar în acest caz adăugăm usturoi pisat, cimbru şi piper,
    precum şi sare, după gust.

    Amestecul trebuie lăsat câteva ore la rece, iar după
    aceea urmează umplerea maţelor, răsucirea acestora la o distanţă de 10 … 15
    centimetri, obţinându-se astfel cârnaţii. În continuare, şirurile de cârnaţi
    trebuie atârnate pe sfoară şi lăsate la rece, pentru a se zvânta, timp de
    câteva ore. Aceşti cârnaţi pot fi preparaţi la grătar sau prăjiţi în ceaun sau
    tigaie, în untură sau ulei şi pot fi serviţi cu varză călită sau cu piure de
    cartofi. Dacă se doreşte păstrarea lor pentru o perioadă mai mare, cârnaţii pot
    fi puşi la afumat. În acest caz, în compoziţie trebuie adăugată şi boia de
    ardei. De menţionat că aceşti cârnaţi afumaţi, tăiaţi rondele, pot fi consumaţi
    ca aperitiv, fără a mai fi pregătiţi pe grătar sau în tigaie.


    Referindu-ne la
    cârnaţii afumaţi sau semiafumaţi, trebuie subliniat că există diferenţe în ceea
    ce priveşte prepararea acestora, în funcţie de tradiţiile gastronomice din
    fiecare regiune a României. Bineînţeles, există cârnaţi care
    poartă şi denumirea de origine. Există de exemplu, cârnaţii olteneşti, subţiri şi lungi, din carne de
    porc şi de vită, cu cubuleţe de slănină de porc, condimentaţi şi uşor afumaţi. Există cârnaţi de Pleşcoi, după numele unei localităţi din Buzău,
    din carne de oaie, picanţi, subţiri şi mai mici decât cei
    olteneşti.

    Există cârnaţi ardeleneşti, mai groşi şi mai lungi, făcuţi din carne de porc ceva mai grasă, cu usturoi şi cu alte condimente. Există cârnaţi bănăţeni, din
    carne de porc, precum şi cârnaţi secuieşti, produşi în partea estică a
    Transilvaniei, la care se mai adaugă, eventual, carne de vită şi, în mod
    obligatoriu, boia. Aceştia au o culoare roşiatică pronunţată din cauza
    procesului de afumare la care au fost supuşi pentru a putea fi păstraţi o
    perioadă mai îndelungată.

  • Mâncăruri din Moldova

    Mâncăruri din Moldova

    În această ediţie prezentăm câteva
    preparate specifice bucătăriei din Moldova (provincie situată în estul României, în
    exteriorul Carpaţilor Orientali). Există unele preparate care au denumire de origine precum tochitură moldovenească sau sarmale moldoveneşti sau altele care, pur şi simplu, se identifică cu Moldova, precum celebrele plăcinte poale-b brâu sau acele chiftele alungite cărora li se spune pârjoale. În
    comunităţile tradiţionale din Moldova, dimineaţa sunt servite ouă ochiuri cu
    jumări şi brânză rasă, ţinută la păstrare în borcane, iar la prânz, printre
    preparatele preferate ale moldovenilor, figurează iahnia de cartofi sau de
    fasole, varza călită, ciorba de fasole şi ciorba de potroace, făcută din
    măruntaie de pui fierte cu morcov, orez, ceapă şi pătrunjel şi acrită cu borş,
    recomandată în special după o petrecere la care a fost consumat ceva mai mult
    vin. Şi pentru că am amintit de vin, se cuvine să menţionăm că Moldova este renumităşi pentru podgoriile din zona Vrancei, a Iaşiului şi a Huşilor.


    Să deschidem cartea de
    bucătărie la capitolul gustărilor şi să
    ne oprim la reţeta prin care obţinem aşa-numita chişcă moldovenească, un fel
    de salam în intestin gros de porc. Avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc,
    pe care o trecem prin maşina de tocat. Ne mai trebuie câteva cepe pe care le
    tocăm şi le călim uşor în ulei. Separat, se pune la fiert o ceaşcă de orez.
    Carnea tocată, ceapa călită şi orezul sunt amestecate cu piper şi sare, după
    gust, iar amestecul este îndesat într-un intestin gros de porc, în prealabil
    curăţat, frecat cu mălai şi spălat în mai multe ape până când nu mai are niciun
    miros. Legată la capete şi înţepată din loc în loc cu un ac pentru a se crăpa,
    chişca trebuie pusă la fiert în apă, la foc mic, cu câteva frunze de dafin, cu
    două, trei ramuri de cimbru, cu câteva boabe de piper, coliandru, şi ienibahar.
    Se serveşte rece, tăiată felii, pe platoul de gustări.


    Trecem peste ciorbele
    moldoneşti, acrite cu borş, pentru a ne opri la pârjoale, obţinute din carne tocată de porc, de vită sau în amestec. În
    compozitie mai intră puţină pâine, ceapă tocată, câteva ouă, mărar, piper şi
    sare. După omogenizare, din
    acest amestec se obţin pârjoalele, care au mărimea unui şniţel şi care se pun la prăjit după ce au fost trecute prin făină, ouă bătute şi apoi
    pesmet. Într-o carte de bucate
    boiereşti din secolul al
    19-lea, cu subtitlul 200 reţete
    cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti şi avându-i ca autori pe Mihail Kogălniceanu şi Kostache Negruzzi apare o reţetă de pârjoale umplute din care citez:
    pentru 12 pârjoale (făcute din carne de vită sau de miel), iei 90 de dramuri
    (adică peste un sfert de kg) de
    carne friptă, puţin miez de pâne
    muiată în lapte şi le hăcuieşti mărunţel. Apoi iei puţin măduvă, coajă de
    lămâie, petrinjel, sare, piper, două ouă şi le mesteci bine la un loc. Apoi întinde tocătura
    asta pe pârjoale deasupra, nu
    prea gros, le pune în tingire
    cu puţină grăsime şi le lasă de ferb înăduşite până se gătesc, iar în
    final este sugerată şi prezentarea: apoi le pune pe
    farfurii şi le face un sos. În rolul somelierului, completăm şi noi prezentarea: şi
    turnaţi în pahare o Galbenă de Odobeşti, o Busuioacă de Bohotin sau o Frâncuşă de Cotnari.

  • Mâncăruri din Moldova

    Mâncăruri din Moldova

    În această ediţie prezentăm câteva
    preparate specifice bucătăriei din Moldova (provincie situată în estul României, în
    exteriorul Carpaţilor Orientali). Există unele preparate care au denumire de origine precum tochitură moldovenească sau sarmale moldoveneşti sau altele care, pur şi simplu, se identifică cu Moldova, precum celebrele plăcinte poale-b brâu sau acele chiftele alungite cărora li se spune pârjoale. În
    comunităţile tradiţionale din Moldova, dimineaţa sunt servite ouă ochiuri cu
    jumări şi brânză rasă, ţinută la păstrare în borcane, iar la prânz, printre
    preparatele preferate ale moldovenilor, figurează iahnia de cartofi sau de
    fasole, varza călită, ciorba de fasole şi ciorba de potroace, făcută din
    măruntaie de pui fierte cu morcov, orez, ceapă şi pătrunjel şi acrită cu borş,
    recomandată în special după o petrecere la care a fost consumat ceva mai mult
    vin. Şi pentru că am amintit de vin, se cuvine să menţionăm că Moldova este renumităşi pentru podgoriile din zona Vrancei, a Iaşiului şi a Huşilor.


    Să deschidem cartea de
    bucătărie la capitolul gustărilor şi să
    ne oprim la reţeta prin care obţinem aşa-numita chişcă moldovenească, un fel
    de salam în intestin gros de porc. Avem nevoie de circa 2 kg de carne de porc,
    pe care o trecem prin maşina de tocat. Ne mai trebuie câteva cepe pe care le
    tocăm şi le călim uşor în ulei. Separat, se pune la fiert o ceaşcă de orez.
    Carnea tocată, ceapa călită şi orezul sunt amestecate cu piper şi sare, după
    gust, iar amestecul este îndesat într-un intestin gros de porc, în prealabil
    curăţat, frecat cu mălai şi spălat în mai multe ape până când nu mai are niciun
    miros. Legată la capete şi înţepată din loc în loc cu un ac pentru a se crăpa,
    chişca trebuie pusă la fiert în apă, la foc mic, cu câteva frunze de dafin, cu
    două, trei ramuri de cimbru, cu câteva boabe de piper, coliandru, şi ienibahar.
    Se serveşte rece, tăiată felii, pe platoul de gustări.


    Trecem peste ciorbele
    moldoneşti, acrite cu borş, pentru a ne opri la pârjoale, obţinute din carne tocată de porc, de vită sau în amestec. În
    compozitie mai intră puţină pâine, ceapă tocată, câteva ouă, mărar, piper şi
    sare. După omogenizare, din
    acest amestec se obţin pârjoalele, care au mărimea unui şniţel şi care se pun la prăjit după ce au fost trecute prin făină, ouă bătute şi apoi
    pesmet. Într-o carte de bucate
    boiereşti din secolul al
    19-lea, cu subtitlul 200 reţete
    cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti şi avându-i ca autori pe Mihail Kogălniceanu şi Kostache Negruzzi apare o reţetă de pârjoale umplute din care citez:
    pentru 12 pârjoale (făcute din carne de vită sau de miel), iei 90 de dramuri
    (adică peste un sfert de kg) de
    carne friptă, puţin miez de pâne
    muiată în lapte şi le hăcuieşti mărunţel. Apoi iei puţin măduvă, coajă de
    lămâie, petrinjel, sare, piper, două ouă şi le mesteci bine la un loc. Apoi întinde tocătura
    asta pe pârjoale deasupra, nu
    prea gros, le pune în tingire
    cu puţină grăsime şi le lasă de ferb înăduşite până se gătesc, iar în
    final este sugerată şi prezentarea: apoi le pune pe
    farfurii şi le face un sos. În rolul somelierului, completăm şi noi prezentarea: şi
    turnaţi în pahare o Galbenă de Odobeşti, o Busuioacă de Bohotin sau o Frâncuşă de Cotnari.

  • Sarmale

    Sarmale

    Există preparate gastronomice cărora
    li se dedică festivaluri, pe de
    o parte pentru a descoperi reţete
    transmite de multe ori în
    familie, pe de altă parte
    pentru a crea un eveniment în
    beneficiul comunităţii. În România există
    festivaluri ale cârnaţilor, ale plăcintelor, ale brânzei,
    ale păstrăvului, ale clătitelor şi, bineînţeles, ale sarmalelor. În
    cursul lunii septembrie, în România sunt organizate două festivaluri ale
    sarmalelor, unul la Salonta, ajuns la cea de a 7-a ediţie în acest an, iar
    altul cu o tradiţie de 20 de ani, la Praid. De-a lungul anilor, la festivalul
    de la Praid, pe lângă premiile pentru cele mai gustoase sarmale, au fost
    acordate premii pentru cea mai mică, cea mai mare şi cea mai originală sarma. La una
    dintre ediţii, cea mai mare sarma premiată, a avut, reţineţi, jumătate de metru
    lungime şi grosimea unui braţ.


    Întâlnite în tot spaţiul balcanic, dar revendicate de fiecare ţară, sarmalele îşi au originea în bucătăria turcească de unde au împrumutat şi numele, pentru că în turcă
    li se spune sarmak. În timp ce turcii au făcut sarmale din foi de viţă şi
    le-au umplut cu carne de vită sau cu orez şi stafide, celelalte popoare au
    diversificat reţetele, folosind ca înveliş foile de varză, dulce sau murată,
    iar ca umplutură carnea tocată de porc, de pasăre sau chiar de peşte. Mai mult
    decât atât, în Bucovina sunt pregătite
    aşa-numitele sarmale în cuib la care fie învelişul este diferit, fie umplutura
    este diferită. Se face umplutură cu carne de porc, cu carne de viţel, cu
    carne de miel, cu carne de pasăre, pui sau gâscă şi cu ciuperci. În cursul primăverii sau la începutul
    verii, se folosesc, de exemplu, frunze de viţă de vie, de ştevie, de hrean, de
    sfeclă şi de tei, cu care este învelită umplutura. Întindem o foaie de varză şi punem pe ea câte o sarma din fiecare
    categorie. Împăturim apoi foaia de varză şi punem sarmalele la fiert într-un vas. Se toarnă apă peste ele, cât să le acopere, punem şi
    pastă de roşii sau suc de roşii şi
    lăsăm în cuptor, la
    foc mic, timp de circa două
    ore. Dacă este nevoie, din când în când mai adăugăm puţină apă sau chiar puţin
    vin alb. Cuiburile trebuie scoase cu grijă din vas, apoi fiecare cuib este aşezat pe farfurie, se toarnă deasupra puţină smântână, iar alături se pune o porţie
    de mămăligă.


    În România,
    sarmalele tradiţionale sunt
    cele cu varză acră şi cu carne de porc. Avem nevoie de una … două verze acre, de mărime potrivită, pe care le desfacem foaie
    cu foaie. Putem lăsa foile în apă rece, la desărat. Avem nevoie de 1,5 kg de
    carne tocată de porc, pe care o amestecăm cu o cană de orez şi cu două cepe
    tocate mărunt. Tăiem nervurile foilor de varză pentru a ne fi mai uşor la
    rulat. Le întindem, punem apoi carnea, le rulăm şi aşezăm sarmalele în oală,
    una lângă alta. Printre sarmale punem două, trei crenguţe de cimbru, puţin suc
    de roşii, apă cât să le acopere şi le lăsăm la fiert la foc mic, timp de circa
    două ore. Pentru un plus de savoare, printre sarmale se mai poate adăuga
    costiţă afumată de porc. Se servesc calde, cu smântână deasupra şi cu mămăligă
    şi, de ce nu?, cu un pahar de vin roşu. Poftă bună!

  • Sarmale

    Sarmale

    Există preparate gastronomice cărora
    li se dedică festivaluri, pe de
    o parte pentru a descoperi reţete
    transmite de multe ori în
    familie, pe de altă parte
    pentru a crea un eveniment în
    beneficiul comunităţii. În România există
    festivaluri ale cârnaţilor, ale plăcintelor, ale brânzei,
    ale păstrăvului, ale clătitelor şi, bineînţeles, ale sarmalelor. În
    cursul lunii septembrie, în România sunt organizate două festivaluri ale
    sarmalelor, unul la Salonta, ajuns la cea de a 7-a ediţie în acest an, iar
    altul cu o tradiţie de 20 de ani, la Praid. De-a lungul anilor, la festivalul
    de la Praid, pe lângă premiile pentru cele mai gustoase sarmale, au fost
    acordate premii pentru cea mai mică, cea mai mare şi cea mai originală sarma. La una
    dintre ediţii, cea mai mare sarma premiată, a avut, reţineţi, jumătate de metru
    lungime şi grosimea unui braţ.


    Întâlnite în tot spaţiul balcanic, dar revendicate de fiecare ţară, sarmalele îşi au originea în bucătăria turcească de unde au împrumutat şi numele, pentru că în turcă
    li se spune sarmak. În timp ce turcii au făcut sarmale din foi de viţă şi
    le-au umplut cu carne de vită sau cu orez şi stafide, celelalte popoare au
    diversificat reţetele, folosind ca înveliş foile de varză, dulce sau murată,
    iar ca umplutură carnea tocată de porc, de pasăre sau chiar de peşte. Mai mult
    decât atât, în Bucovina sunt pregătite
    aşa-numitele sarmale în cuib la care fie învelişul este diferit, fie umplutura
    este diferită. Se face umplutură cu carne de porc, cu carne de viţel, cu
    carne de miel, cu carne de pasăre, pui sau gâscă şi cu ciuperci. În cursul primăverii sau la începutul
    verii, se folosesc, de exemplu, frunze de viţă de vie, de ştevie, de hrean, de
    sfeclă şi de tei, cu care este învelită umplutura. Întindem o foaie de varză şi punem pe ea câte o sarma din fiecare
    categorie. Împăturim apoi foaia de varză şi punem sarmalele la fiert într-un vas. Se toarnă apă peste ele, cât să le acopere, punem şi
    pastă de roşii sau suc de roşii şi
    lăsăm în cuptor, la
    foc mic, timp de circa două
    ore. Dacă este nevoie, din când în când mai adăugăm puţină apă sau chiar puţin
    vin alb. Cuiburile trebuie scoase cu grijă din vas, apoi fiecare cuib este aşezat pe farfurie, se toarnă deasupra puţină smântână, iar alături se pune o porţie
    de mămăligă.


    În România,
    sarmalele tradiţionale sunt
    cele cu varză acră şi cu carne de porc. Avem nevoie de una … două verze acre, de mărime potrivită, pe care le desfacem foaie
    cu foaie. Putem lăsa foile în apă rece, la desărat. Avem nevoie de 1,5 kg de
    carne tocată de porc, pe care o amestecăm cu o cană de orez şi cu două cepe
    tocate mărunt. Tăiem nervurile foilor de varză pentru a ne fi mai uşor la
    rulat. Le întindem, punem apoi carnea, le rulăm şi aşezăm sarmalele în oală,
    una lângă alta. Printre sarmale punem două, trei crenguţe de cimbru, puţin suc
    de roşii, apă cât să le acopere şi le lăsăm la fiert la foc mic, timp de circa
    două ore. Pentru un plus de savoare, printre sarmale se mai poate adăuga
    costiţă afumată de porc. Se servesc calde, cu smântână deasupra şi cu mămăligă
    şi, de ce nu?, cu un pahar de vin roşu. Poftă bună!

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.

  • Conservarea preparatelor din carne de porc

    Conservarea preparatelor din carne de porc

    În această ediţie, continuăm să prezentăm modalităţi tradiţionale de preparare şi conservare a produselor din carne de porc. Cum în gospodăriile de altădată nu erau frigidere sau congelatoare, o problemă care trebuia rezolvată era aceea de conservare a surplusului de carne rezultat de la sacrificarea rituală a porcului, în zilele dinaintea Crăciunului.



    Tăiată în bucăţi şi lăsată câteva zile în sare, carnea de porc era prăjită în untură. La fel se proceda şi cu cârnaţii proaspeţi. După aceea, cârnaţii şi bucăţile de carne erau aranjate în straturi în vase de ceramică smălţuită, în borcane sau în recipiente de metal, iar peste ele se turna untură care trebuia să le acopere integral. După ce untura se răcea, vasele erau păstrate în încăperi răcoroase. I se mai spune şi carne la garniţă după denumirea vasului cu pereţi metalici. Bucăţile de carne erau scoase cu grijă din garniţă, putând fi consumaţi ca atare sau cu garnituri de varză, cartofi sau fasole. De asemenea, untura era folosită pentru gătit.



    Afumarea este o altă metodă tradiţională de conservare a cărnii de porc. Afumarea cărnii şi preparatelor din porc se făcea în podul casei, cu ajutorului fumului rezultat din arderea lemnelor în soba care avea rolul de a încălzi locuinţa. Soba respectivă nu era prevăzută cu horn şi coş de evacuare a fumului, acesta răspândindu-se în pod, acolo unde erau şi produsele puse la afumat. Se poate spune că era şi o modalitate de evaziune fiscală pentru a nu plăti taxa pe fumărit sau coşerit, impusă în secolul al 17-lea în provinciile istorice româneşti. În zilele noastre nu se mai practică afumarea în podul caselor, ci în incinte special amenajate, ţinând cont însă de câteva reguli. De exemplu, pentru afumare se foloseşte lemn de esenţă tare, precum stejar, fag sau carpen. Specialiştii în chimie alimentară nu recomandă lemnul de brad sau molid pentru că produsele afumate pot deveni cancerigene. Apoi, între lemnele care ard mocnit şi produsele din carne de porc atârnate în afumătoare trebuie să fie o distanţă de cel puţin un metru pentru ca fumul din interior să fie rece. Slănina şi şunca pot fi puse între straturi de sare şi lăsate circa 3-4 săptămâni, după care sunt curăţate de sare şi puse la zvântat înaintea afumării. Există şi varianta de a pune şunca şi slănina în baiţ, un amestec de apă, sare şi condimente (foi de dafin, usturoi, boabe de piper, ardei iute sau boia). Toate produsele afumate din carne de porc pot fi consumate ca atare, ca o gustare rece, dar şi în combinătie cu varză călită, piure de cartofi sau iahnie de fasole.