Radio România Internațional

Tag: Carol al II-lea

  • S’băneadză Văsillelu !

    S’băneadză Văsillelu !

    S’băneadză Văsillelu! Aşi vrea s’greamu, cata cum păpăñilli şi străpăpăñilli a noştri, cându văsillelu Mihai I ali Românie vrea s’umplea ună sută di añi. Anvărliga aluştui 25 di sumedru s’anvărteaşti aestu ţentenaru, ama văsillelu dusi la aţelu di analtu aoa şi patru añi, tru andreu 2017. Vrea s’avea ună bană lungă, acă bana a lui nu fu ici lişoară. Nica ş-cama ma multu, di ñicu s-ampulisi cu nai cama di ciudie circumstanţi şi evoluţii istoriţi. S-amintă la Foişor, unu castelu ma ñicu ditu complexul văsilikescu a Peleşlui, aclo iu u avea reşedinţa părinţăllii a lui, preacllea clirunumsitoari a tronului. Afendi a lui, yinitorlu văsille Carol II-lu, eara prinţipe clirunomu, hillilu aţelu marli a glorioasăllei preaclle văsilikească, Ferdinand şi Maria, aţelli cari avea thimilliusită România Mare. Tru sumedru 1922, cându Mihai s’ndridzea s’umplă protlu anu ditu bana a lui, văsilleadzlli a lui păpăñilli a lui ş’băga căruna Alba Iulia, tru un evenimentu excepţionalu, ca ună declaraţie a gloriillei a Româniillei interbeliţi. Tru aţelu moment, şi păpăñilli materni, Constantin şi Sofia, eara văsilleadz tru Gărţie.




    Tru 1927, văsillelu Ferdinand Antreghitorlu moari ama hillilu a lui aţelu marli, lipsea s’alină pi tronu, avea traptă mănă di aesti ndrepturi, tru 1925. Tru aestă catandisi alină pi tron baş Mihai, atumţea pi ilikia di 5 añi, dealihea, sumu ună văsillenţă constituţională. Tru 1930, Carol s’toarnă tru văsilie şi llia tronlu văsilikescu, di lu alăxi hillilu a lui, ţi era pi ilikia dimi anda bitisea protlu clasu şcolaru. Dumnillea al Carol al II-lea ţănu unu dekeniu, kiro tru cari Mihai, cari lu-avea titlul speţial ndreptu ti el di Mari Voievodu di Alba Iulia, criscu, dealihea tra s’agiungă diznău văsille. Tru 1940, anlu a mărilor crizi europene şi mondiale, afendi a lui, văsillelu Carol al II-lea, easti obligat s’abdică şi Mihai năpoi agiundzu tu harea di văsille, tora pi ilikia di 19 di añi, aproapea umpluţ. Fu unu kiro teribilu, di polimu mondial, tu bitisită România hiinda aputrusită di Armata Roşie. Văsillelu Mihai fu şi el obligat s’abdică, tru andreu 1947, anda fudzea ditu unu lungu exil. Tru xinătati s’ncurună cu Ana di Bourbon Parma, tutu aşi ditu ună mari fumealle văsilikească europeană. Deadunu avură ună fumealle muşeată, durusită cu ţinţi tăifuri.




    Văsillelu Mihai fu ţănutu alargu di văsilie şi di tronu tamamu ună giumitati di secolu. După 1989, nu-lli si da izini ma multi ori arada, dimecu ndreptulu ta s’toarnă tru România, aestu ălli si deadi, ti daima şi cumu ălli si cădea, tru 1997. Memorabilă armâni yinearea a văsillelui ditu 1992, di Paşti, cându camna di ună miliuni di români viniră s-lu veadă. Ama istorică şi multu emoţionantă easti sărbăturisearea-a văsillelui Mihai, la 90 di ani, di cătră Parlamentul ali Românie. La aproapea 85 di añi di la prota-a lui apariţie tru Parlamentu, ca văsille-cilimeanu, şi dupu 60 di añi ş-cama di la aţea ditu soni a lui prezenţă dinintea a marilui forum, văsillelu Mihai ali Românie gri unu zboru di excepţie, programaticu şi ascumbusitoru. Născănti di zboarăli di atumţea suntu teribilu di actuale: “S’cadi s’ţănemu keptu a prezentului şi s’nă ndridzemu yinitlu. Adunaţ stogu unu alantu ş-cu viţiñilli am ş-cu fraţlli a noştri, s’duţemu ma largu gaeretea ta s’himu diznău cu nămuzi şi tiñisiţ” spunea văsillelu Mihai. “Europa di astăndză easti unu continentu tru cari populili şi piminturli nu s’alăxescu ca rezultatu a apofasiloru a politicieañilor. Giuratlu a meu fu faptu şi ma largu va s’hibă valabil tră tuţ româñilli. Elli suntu tuţ parti a naţiunillei a noastri şi aşi va s’armănă daima. Seadi maş tru putearea a noastră s’u făţemu văsilia statornică, tu prucukie şi admirată tru lumi”, nica spusi văsillelu Mihai, tru 2011, dinintea a Parlamentului ali Românie.




    Tra s’bitisească, tru adetea di grită văsilikească, tră aţelli di dinintea al năsu şi aţelli yinitori: “Nu vedu România di astăndză ca ună clirunumie di la părinţălli a noştri, dimecu u vedu maş ca ună văsilie pi cari u lomu cu împărmutu di la cilimeañilli a noştri”.


    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala




  • Trăiască regele!

    Trăiască regele!

    Trăiască Regele! Aşa ne doream să scandăm, precum bunicii şi străbunicii
    noştri, când regele Mihai I al României avea să împlinească o sută de ani. În
    acest 25 octombrie se rotunjeşte acest centenar, dar regele a trecut la cele
    veşnice în urmă cu patru ani, în decembrie 2017. Ar fi avut o viaţă lungă, deşi
    viaţa sa nu a fost deloc uşoară. Dimpotrivă, de mic s-a confruntat cu cele mai
    ciudate circumstanţe şi evoluţii istorice. S-a născut la Foişor, un castel mai
    mic din complexul regal al Peleşului, acolo unde îşi aveau reşedinţa părinţii
    săi, cuplul moştenitor al tronului. Tatăl său, viitorul rege Carol al II-lea,
    era principe moştenitor, fiul cel mare al gloriosului cuplu regal, Ferdinand şi
    Maria, cei care făuriseră România Mare. În octombrie 1922, când Mihai se
    pregătea să împlinească primul său an, regalii săi bunicii săi se încoronau la
    Alba Iulia, într-un eveniment excepţional, ca o declaraţie a gloriei României
    interbelice. În acel moment, şi bunicii materni, Constantin şi Sofia, erau regi
    în Grecia.

    În 1927, regele Ferdinand Întregitorul moare dar fiul său cel mare,
    ce urma să urce pe tron, renunţase la aceste drepturi, în 1925. În această
    situaţie urcă pe tron chiar Mihai, atunci în vârstă de 5 ani, desigur, sub o
    regenţă constituţională. În 1930, Carol revine în ţară şi ia tronul regal,
    înlocuindu-l pe fiul său, aflat la vârsta absolvirii primei clase şcolare.
    Domnia lui Carol al II-lea a durat un deceniu, timp în care Mihai, care deţinea
    titlul special creat pentru el de Mare Voievod de Alba Iulia, a crescut,
    desigur pentru a redeveni rege. În 1940, anul marilor crize europene şi
    mondiale, tatăl său, regele Carol al II-lea, este obligat să abdice şi Mihai
    redevine rege, acum având 19 ani, aproape împliniţi. A fost o perioadă teribilă,
    de război mondial, la final România fiind ocupată de Armata Roşie. Regele Mihai
    a fost şi el obligat să abdice, în decembrie 1947, plecând într-un lung exil.
    În străinătate s-a căsătorit cu Ana de Bourbon Parma, de asemenea dintr-o mare
    familie regală europeană. Impreună au construit o familie frumoasă, dăruită cu
    cinci copii.

    Regele Mihai a fost ţinut departe de ţară şi de tron fix o
    jumătate de secol. După 1989, i se refuză de mai multe ori dreptul de se
    întoarce în România, acesta fiindu-i acordat, defintiv şi normal, în 1997. Memorabilă
    rămâne venirea regelui din 1992, de Paşti, când peste un milion de români au
    venit să îl vadă. Dar istorică şi deosebit de emoţionantă este sărbătorirea
    regelui Mihai, la 90 de ani, de către Parlamentul României. La aproape 85 de
    ani de la prima sa apariţie în Parlament, ca rege-copil, şi la mai bine de 60
    de ani de la ultima sa prezenţă în faţa înaltului forum, regele Mihai al
    României a rostit un discurs de excepţie, programatic şi mobilizator. Unele
    dintre cuvintele de atunci sunt teribil de actuale: Se cuvine să rezistăm
    prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii
    noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi, spunea regele
    Mihai. Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu
    se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost
    făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a
    naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna. Stă doar în puterea noastră să
    facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume, a mai spus regele Mihai, în
    2011, în faţa Parlamentului României.

    Pentru a încheia, în tradiţia adresării
    regale, pentru cei de faţă şi cei viitori: Nu văd România de astăzi ca pe o
    moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut
    de la copiii noştri    .





  • Regele Carol al II-lea

    Regele Carol al II-lea

    În vara anului 1930, pe tronul României avea să urce regele Carol al II-lea, primul fiu al creatorilor României Mari, regele Ferdinand I și regina Maria. Cel mai controversat rege român, Carol al II-lea a avut calități de suveran și reforme importante s-au înfăptuit în anii în care a condus România. Însă caracterul dificil și comportamentul său, în general, au făcut ca el și domnia sa să nu se ridice la nivelul predecesorilor săi.



    Regele Carol al II-lea s-a născut pe 15 octombrie 1893 la Sinaia, reședința regilor României. A participat la al doilea război balcanic în 1913 și la primul război mondial. Fire aventuroasă și extrem de orgolios, Carol a renunțat de două ori la tronul României, în 1918 și în 1925. În 1920 se naște primul său fiu din căsătoria cu Ioana Lambrino, mariaj încheiat fără aprobarea Parlamentului României.



    După divorțul de Lambrino, urmează mariajul legitim cu principesa Elena a Greciei din care se naște, în 1921, viitorul rege Mihai I. În 1927, la moartea tatălui său, Carol se afla în exil și o regență conducea România în numele fiului său minor. În 1930, el revine pe tron fiind chemat de clasa politică română. În peste un deceniu cât a condus România, Carol a transformat țara. Între altele, în timpul său s-a produs marea sistematizare a Bucureștiului, a fost construit Palatul Regal, a început să funcționeze celebra instituție culturală Fundațiile Regale.



    Juristul Radu Boroș, doctor al Institutului de Drept Aerian din Königsberg din Germania, a ocupat mai multe funcții în aeronautica română în anii 30. După cum afirma în 1995 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Boroș sublinia rolul pe care regele Carol al II-lea l-a avut în impulsionarea dezvoltării aeronauticii în România:



    ”Vreau să vă spun că pentru mine, regele Carol este un mare rege. Şi dacă românii l-ar fi înţeles, noi am fi făcut progrese mult mai mari decât am făcut. Tot ce s-a făcut de la terminarea primului război mondial, până la cel de-al doilea război mondial, tot ce s-a realizat în ţară, în industrie, în administraţie, ş.a.m.d. a fost voit de el, patronat de el, impus de el. El, când a venit în România, din punctul de vedere al aviaţiei, nu aveam nimic. Noi, în timpul primului război mondial am avut puţini aviatori şi baloane captive. După aceea, noi ne ocupam mai mult de baloane captive decât de aviaţie de vânătoare ori de bombardament. Atunci el a decis să dea o dezvoltare aviaţiei și a dat o mare dezvoltare aviaţiei militare. În cadrul aviaţiei militare el a impus să se creeze fabrica I.A.R. Braşov, unde noi am făcut şi un avion de vânătoare, I.A.R. 14, care la momentul său, în ’37-’38, era unul din bunele avioane de vânătoare. În afară de aviaţia militară el şi-a dat seama că noi trebuie să avem şi aviaţie civilă. A văzut departe şi şi-a dat seama că aviaţia o să devină un mijloc de transport important. Şi atunci el a hotărât să se creeze o societate românească, pur românească, de transporturi aeriene. Până la crearea acestei societăţi româneşti, România a participat cu Franţa, la Societatea franco-română.”



    Dar suveranul a avut și mari carențe de personalitate care au afectat funcționarea statului și posteritatea domniei sale. S-a înconjurat de oameni cu influență malefică, arghirofili, și de o amantă versată. Pe plan extern, regele român încerca să facă echilibristică politică însă fără prea mare succes. Radu Lobei a fost șeful serviciului de pază al regelui și în 1994 își amintea de vizitele pe care suveranul le-a întreprins în anul 1938 în Franța, Marea Britanie și Germania.



    ”În 1938 în noiembrie am fost şi eu cu regele la Londra, cu un program bine stabilit de prim-ministrul Armand Călinescu, cu indicaţii zilnice, program care a fost greu de realizat deoarece Curtea Angliei nu vroia să-l primească pe Carol. Şi chiar şi autorităţile franceze, au pus o condiţie ca doamna Lupescu să nu vină în Franţa. Și bineînţeles că a doua zi după ce a sosit regele Carol, a sosit şi doamna Lupescu, dar nu stăteau în acelaşi hotel. Am făcut vizita la Paris, am trecut după aceea la Londra, unde am stat aproape 10 zile. Ne-am întors la Paris şi trebuia să ne întoarcem în ţară, ăsta era programul pe care-l aveam. Şi într-o dimineaţă, nu pot să-mi amintesc exact, probabil că 9 noiembrie să fi fost, ducându-mă la hotelul Meurice unde stătea Carol, el îmi spune că decisese să meargă la Berchtesgaden să-l viziteze pe cancelarul Hitler, fără program! Mie mi-a căzut cerul pe cap. Va să zică s-au făcut vizitele aste cu atâta greutate ca să-l repună în relaţii bune cu occidentalii şi noi mergeam la Hitler… Foarte greu se organizase vizita asta. În special în Anglia a fost teribil.”



    În 1940 se producea dezastrul. Era anul în care România pierdea teritorii obținute cu mari sacrificii la sfârșitul primului război mondial: Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. În septembrie 1940, Carol al II-lea părăsea tronul României fără glorie și pleca din nou în exil cu amanta sa Elena Lupescu și cu câțiva apropiați. A murit pe 4 aprilie 1953 la Estoril, în Portugalia, la funeraliile sale fiind prezenți doar câțiva apropiați, între ei și fratele său Nicolae

  • Regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu

    Regele Carol al II-lea şi Elena Lupescu

    Rege al
    României între 1930 și 1940, Carol al II-lea este și în prezent un personaj
    istoric controversat. Pe de o parte, a inaugurat dictatura regală personală în
    1938, desființând partidele politice, și a fost nevoit să abdice în 1940, după
    ce, prin ultimatumuri succesive, România Mare s-a destrămat, Basarabia fiind
    cedată URSS și Ardealul Ungariei horthyste. Pe de altă parte, a fost un monarh
    care a încurajat dezvoltarea culturală și economică a țării. Dar aspectul
    biografiei sale care a suscitat cele mai multe clișee, bârfe și controverse
    rămâne relația sa sentimentală cu Elena Lupescu. Victimă a unor campanii de denigrare
    succesive – cea a guvernelor liberale din anii 1920, cea antisemită dusă de
    Garda de fier și, în fine, cea din timpul regimului comunist – e dificil de
    aflat azi cum era, în realitate, Elena Lupescu, rolul ei în politiva vremii și
    adevărata substanță a relației ei cu Carol al II-lea.

    Certe sunt anumite date.
    În 1925, princepele moștenitor Carol – fiul regelui Ferdinand și al reginei
    Maria – a renunțat la tron pentru a trăi la Paris, alături de amanta sa, Elena
    Lupescu, fiica unui farmacist evreu convertit la ortodoxie și fosta soție a
    unui ofițer pe nume Ion Tâmpeanu. Odată cu exilarea voluntară, a renunţat și la
    moștenirea tronului României care i-a revenit în 1927, după moartea regelui
    Ferdinand, fiului său minor, Mihai, conceput cu soția sa legitimă, principesa
    Elena a Greciei. Căsătoria aceasta a fost, de altfel, desfăcută de Curtea Supremă a României din cauza
    nepotrivirii și abandonarea domiciliului conjugal în 1925. Situația s-a
    schimbat, însă, cinci ani mai târziu când, reîntors în România, Carol și-a
    recuperat tronul, a trimis-o în exil pe fosta soție și a devenit regele Carol
    al II-lea.

    Spre deosebire de ruda sa britanică, Eduard al VIII-lea care a
    renunțat la domnie pentru a se căsători cu Wallis Simpson, o americană
    divorțată, Carol al II-lea a decis să conducă având-o lângă sine, chiar dacă în
    penumbră, pe Elena Lupescu. A fost începutul unei perioade pline de
    transformări pentru România: pe de o parte o dezvoltare culturală și economică
    fără precedent în istoria țării, pe de altă parte frământări și schimbări
    socio-politice, înflorirea extremismului de dreapta, dar și instaurarea
    dictaturii regale. În jurul regelui se coagulase un grup de favoriți, denumit
    de presa vremii camarilă și dominat, se pare, de Elena Lupescu. Ea a fost, de
    multe ori, țapul ispășitor – pe bună dreptate sau nu – al nemulțumirilor venite
    din toate direcțiile spectrului politic și nu numai.

    Dar care este adevărul din
    spatele campaniilor de denigrare din trecut și al clișeelor din prezent sub
    forma căreia ne-o reprezentăm pe Elena Lupescu, poreclită Duduia? Un răspuns
    încearcă să ofere o recentă apariție editorială – Regele și duduia. Carol II
    și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee – scrisă de Tatiana Niculescu și
    publicată la Humanitas. Cartea este o dublă biografie – a Elenei și a lui Carol
    -, dar mai ales, o biografie a relației lor care, la finalul lecturii, apare
    cititorilor ca o autentică și profundă poveste de dragoste. Mai mult de atât.
    Recitind scrisorile dintre cei doi, descoperind documente de epocă nestudiate
    până azi – cum ar fi foia matricolă a Elenei Lupescu – sau analizând modul în
    care cuplul acesta a fost supravegheat de poliție și servicii secrete cam peste
    tot pe unde se ducea, personalitatea celor doi se eliberează de clișee și se
    umanizează. Mai ales, duduia ne apare cu defectele și calitățile ei strict
    omenești, întâlnite și la alți semeni ai noștri.

    Alina Pavelescu, directoarea
    adjunctă a Arhivelor Naţionale din Bucureşti, şi-a format o părere despre
    aspectele mai puţine cunoscute din biografia Elenei Lupescu prezentate în
    carte. Alina Pavelescu. M-am amuzat citind că, la pension, Elena Lupescu excela
    la materia intuiție unde avea cele mai mari note. Tot așa m-am amuzat de
    limbajul, uneori, vulgar al scrisorilor de dragoste dintre cei doi și de
    platitudinile pe care și le comunicau. Foloseau apelative precum fetițo,
    Carolică sau maică și altele care acum amuză. Dar, se pare, că în felul
    ăsta, ei parodiau cu plăcere stilul personajelor lui Caragiale. Dar, până la
    urmă, faptul că ei au ales să-și exprime dragostea într-un stil neelaborat,
    le-a delegitimat sentimentele? Nu, deloc. Până la urmă, ceea ce se poate spune
    cu siguranță despre aceste două personaje este că fiecare dintre ele a fost
    omul vieții celuilalt. Această poveste de dragoste dintre regele Carol al
    II-lea și Elena Lupescu n-ar trebui citită neapărat într-o cheie politică. Mă
    îndoiesc că destinele României ar fi fost schimbate, dacă Elena Lupescu n-ar fi
    existat în viața lui Carol al II-lea și mă îndoiesc că el ar fi știut să fie un
    altfel de rege, dacă în viața lui n-ar fi existat Elena Lupescu


    În acelaşi timp, contradicţiile din personalitatea
    regelui Carol al II-lea se pot regăsi în mulţi reprezentanţi ai generaţiei
    tinere din perioada interbelică, mai ales la cei născuţi după 1900. Alina
    Pavelescu. Carol al II-lea este reprezentantul acelei
    generații de tineri afirmată după Primul Război Mondial, generația pe care
    Mircea Eliade a descris-o în presa epocii, o generație care a avut rătăcirile
    ei de extremă dreaptă, dar care a fost copilul Marelui Război. Generația asta a
    fost copilul unei traume istorice şi-și dorea s-o rupă cu tiparele lumii vechi.
    Or asta a făcut șu Carol al II-lea, într-o manieră foarte discutabilă. A rupt-o
    cu tiparele lumii vechi. A distrus și stabilitatea imaginii regalității, punând
    de multe ori în poziții extrem de fragile regalitatea românească și familia
    regală, iar pentru asta, nu e de lăudat. Dar există și o altă latură a
    caracterului său. Poate că, dacă n-ar fi fost rege, ar fi fost un persoană mai
    simpatică. Poate dacă nu și-ar fi legat numele de pierderea României mari, pe
    care părinții lui o patronaseră cu succes, n-ar fi fost un rege atât de
    lamentabil. Dar asta n-avem de unde să știm


    După ce a abdicat în 1940, Carol a plecat cu Elena
    Lupescu în exil, într-un lung periplu care i-a dus din Brazilia, în Mexic şi,
    în final, în Portugalia. S-au şi căsătorit în 1947 în Brazilia, dar s-au
    stabilit la Estoril, în Portugalia, unde fostul rege a şi murit în 1953. Soţia
    sa i-a supravieţuit până în 1977.

  • Rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea, înhumate în noua necropolă regală

    Rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea, înhumate în noua necropolă regală

    Rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au fost înhumate sâmbătă, în cadrul unei ceremonii religioase şi militare, în Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală de la Curtea de Argeş. Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, a fost reprezentată la ceremonia funerară, de Alteţa Sa Regală Principele Radu.



    La ceremonie au fost prezente principesele Sofia şi Maria. Printre cei care au mai fost prezenţi s-au numărat principele Nicolae şi soţia sa Alina Binder, secretarul de stat pentru Culte Victor Opaschi, academicianul Răzvan Theodorescu, Toni Greblă, secretar general al Guvernului, Paul Lambrino şi soţia sa Lia.



    Ceremonia funerară a început cu un serviciu religios oficiat în Vechea Catedrală de un sobor de preoţi conduşi de Calinic, arhiepiscop al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, IPS Nifon, mitropolitul Târgoviştei, şi Varsanufie, arhiepiscopul Râmnicului. La ieşirea din Vechea Catedrală spre Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală de la Curtea de Argeş sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al II-lea au fost purtate pe umeri de militari ai Brigăzii 30 Gardă ‘Mihai Viteazul’.



    În aceeaşi necoprolă sunt înmormântaţi Regina Ana şi Regele Mihai I al României.



    În anul 2003, după o jumătate de secol de la moartea Regelui Carol al II-lea, în Portugalia, rămăşiţele sale pământeşti au revenit în România, fiind depuse într-o capelă a Mânăstirii Curtea de Argeş, a reamintit Biroul de Presă al Casei Majestăţii Sale Custodelui Coroanei.