Radio România Internațional

Tag: carti postale

  • Ocuparea României în primul război mondial în cărțile poștale

    Ocuparea României în primul război mondial în cărțile poștale

    Funcția
    principală a propagandei este aceea de a-și mobiliza proprii cetățeni în
    vremuri grele pentru un stat și pentru populația sa. Pentru că funcționarea
    propagandei este legată de aparatul unui stat. Despre propagandă s-a scris
    enorm, despre propaganda de război și mai mult. Unul dintre elementele de care
    propaganda abuzează și fără de care n-ar putea exista este imaginea. Orice tip de
    propagandă se folosește de imagine pentru a-și glorifica realizările dar și
    pentru a diminua forța adversarului ori chiar a-l ridiculiza.


    În
    primul război mondial, propaganda prin imagine a funcționat la cote înalte.
    România a intrat în Marele Război în august 1916 de partea alianței
    franco-anglo-ruse în urma promisiunilor teritoriale după doi ani de
    neutralitate. Însă în decembrie 1916, partea sa de sud sau provinciile
    Muntenia, Oltenia și Dobrogea împreună cu capitala București era ocupată de
    armatele germană, austro-ungară, bulgară și turcă după patru luni de lupte
    violente în care 300.000 de militari români și-au găsit sfârșitul. Refugiate în
    est în Moldova, autoritățile române împreună cu sprijinul misiunii militare
    franceze și al armatei ruse pregăteau victorioasa campanie din 1917 prin
    bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz.


    Ocupată
    în sud, România a fost nevoită să suporte un drastic regim economic de
    rechiziții și restricții și propaganda învingătoare se folosea din plin de
    situație pentrua prezenta realitățile
    românești. În spatele realităților să exista însă și o viață cotidiană care se
    reluase sub ocupație și ea era surprinsă de camerele de fotografiat. Mihail
    Macri este colecționar, cartofil și prin mâinile sale au trecut zeci de mii de
    cărți poștale, unele dintre ele din România anilor 1916-1918.

    Au apărut cărți poștale ale
    armatelor de ocupație. De exemplu, era renumita poștă bulgară în România. Când
    au ajuns bulgarii în București și au găsit niște cărți poștale pe care pe care
    au pus niște timbrișoare ale lor. Au format un fel de întreguri
    pseudofilatelice dar care acum sunt colecționabile după atâta timp. După care,
    atunci când a trecut armata germană, fiecare regiment sau batalion sigur avea
    un fotograf pentru soldații proprii ca să scrie acasă pentru că aveau voie s-o
    facă. Soldații germani nu aveau cărți poștale și atunci se fotografiau, de
    exemplu, cu o țărancă din Titu și trimiteau poza acasă, dacă nu erau
    căsătoriți. Dacă erau căsătoriți nu se fotografiau cu acea țărancă, evident.


    În
    1916, România era o țară care ieșise din sfera de influență otomană începând cu
    mai mult de un secol în urmă. În timpul regelui Carol I de
    Hohenzollern-Sigmaringen, România reușise performanțe economie notabile precum
    construirea unei rețele de căi ferate care acoperea întregul teritoriu național,
    o industrie petrolieră de înaltă calitate și își construise capitala București
    și alte orașe importante precum Iași, Craiova, Ploiești la care se adăugau
    orașele-port la Dunăre și portul Constanța de la Marea Neagră. Majoritatea
    populației rămăsese rurală și dependentă de agricultură, cu un grad ridicat de
    sărăcie, iar propaganda nu a ezitat să surprindă în special aceste realități
    românești, așa cum afirmă Mihail Macri:

    S-au făcut cărți poștale de propagandă de către germani în România, au
    fost cele mai urâte cărți poștale despre români care au existat vreodată.
    Germanii n-au descoperit nicio clădire, nici măcar una în București, în afara
    unei crâșme din Colentina, Colentina nefiind în București pe vremea aceea, al
    cărei acoperiș înclinat era ținut nu de un stîlp ci de un băț, iar pe prispă
    erau câteva mese. Pe mijlocul străzii, până să se ajungă la crâșmă, era un porc
    într-o baltă. Germanii trebuia să fotografieze condițiile în care ne ocupaseră
    pe noi. În fotografiile și cărțile poștale facute de germani nu existau o
    femeie frumoasă și elegantă, o șaretă, un teatru național, o clădire a
    palatului regal, nimic.


    Dar
    propaganda germană a surprins, voit sau nu, și părți de realitate cotidiană
    românească obișnuită.

    Mihail Macri:
    Singurele lucruri frumoase pe care le-au fotografiat au fost târgurile,
    două sau trei, fiind gros-plan cum nu se făceau în România era frumos pentru că
    se vedeau tot felul de vânzători de aproape din epoca respectivă, inclusiv cei
    care prestau diverse munci acasă. Aveau instrumentele muncii lor în mâini
    pentru a fi recunoscuți de cei care aveau nevoie de serviciile lor.

    Cărțile
    noaste poștale au fost și ele de propagandă, antibulgărești, au fost cele mai
    frumoase cărți poștale de propagandă. Bineînțeles că a existat și reversul
    medaliei, cele mai frumoase cărți bulgărești au fost cele de propagandă,
    antiromânești. Regele Carol avea o figură impecabilă de șoricel, cu urechi mai
    mari decât un șoricel, adică semăna ușor cu un măgar.

    Va să nu mai spun cum
    arăta renumitul țar Ferdinand în cărțile poștale românești, cu un nas imens, de
    obicei cu un șut în partea dorsală. Nu mai era nevoie de text, mesajul era
    evident. Urmările războiului au existat în cărțile poștale, mai puțin la noi
    decât în Franța de exemplu, multe cărți poștale arătau ce însemnase războiul.


    România
    anilor 1916-1918 văzută prin ochii propagandei germane apărea ca un teritoriu
    subdezvoltat și un ținut al sălbăticiei. Ceea ce era o simplificare grosolană,
    așa cum face propaganda întotdeauna, indiferent de locurile unde se manifestă.

  • Cartea poștală în spațiul românesc

    Cartea poștală în spațiul românesc

    Colecționarii au găsit în strângerea cărților poștale și a ilustratelor satisfacerea unei mari pasiuni. Apărută către sfârșitul secolului al 19-lea, cartea poștală a devenit repede un mod de comunicare între oameni, ea în sine fiind privită azi ca un adevărat obiect de artă miniaturală și un fragment de viață cotidiană.



    Începuturile cărții poștale în România se găsesc la sfârșitul secolului al 19-lea. ”Legea asupra cărților de poștă” aprobată prin Decretul nr. 789 din 31 martie 1873 organiza cadrul legal în care puteau apărea micile semne ale salutului pe care și-l puteau trimite oamenii din excursii și din alte locuri unde se găseau. Inginerul Mihail Macri este filatelist și cartofil și el ne-a prezentat pe scurt cum a apărut micul obiect de carton în viețile românilor care avea să capete o mare semnificație:


    ”Primele cărți poștale apar în 1884 când au fost editate trei cărți poștale cu ocazia expoziției de la București. Următoarele au apărut în 1895, mă refer la spațiul sudic, în Muntenia și Moldova. Au fost editate la Constanța, se cunoaște una dar eu sunt sigur că sunt tot trei, și are legătură cu inaugurarea podului de la Cernavodă. Este o carte poștală pe fond roșu, am văzut-o în colecția unui mare colecționar din Constanța. Dar au apărut cărți poștale în Timișoara, în Arad, în alte orașe din Transilvania în 1892-1893, azi le cunoaștem pe unele dintre ele, editate bineînțeles la Viena și Budapesta. Acesta este începutul.”



    Inițial, cărțile poștale pentru România erau comandate în Occident. Curând însă începe și tipărirea lor în țară. Mihail Macri: ”Noi n-am avut edituri. Primele cărți poștale românești au apărut în Germania și Austria, după care editurile românești din sud, care inițial importau cărțile poștale din Germania, au început să producă și ele. Au început să tipărească cărți poștale, să caute ilustratori, subiecte erau suficiente, nu erau o problemă. Apăruseră fotografi foarte buni și subiectele erau diverse. Tirajul era cel al unei litografii. Primele cărți poștale au fost lito, iar tirajul este în funcție de cât ține piatra, care nu ține foarte mult. Există cărți poștale clasice la care se văd diferențe mari deoarece imaginea începe să se estompeze și nu mai apar acele puncte tipice. Toată imaginea devine cursivă și anumite porțiuni din ea se estompează. După care piatra era schimbată. Tirajul minim era de 500 de exemplare, unele, cu subiecte mai plăcute, au fost de peste 3000 dar nu mai multe pentru că erau scumpe.”



    Omul de azi este obișnuit cu formatul standard al unei cărți poștale ilustrate: o imagine reprezintă fața, iar pe spate există spațiul din stanga unde se scriu câteva cuvinte și în dreapta locul unde se scrie adresa destinatarului și se lipește timbrul. Însă cum orice obiect are o istorie și o evoluție, nici cartea poștală nu a fost așa de la început.



    Cu detalii Mihail Macri: ”Cartea poștală, inițial, era cartea poștală cu timbru sec pe spate, fără nicio imagine. Pe față era adresa și pe spate era textul. Apărând fotografia și procedeele tipografice care la 1880 existau în toate țările civilizate, editorilor le-a venit ideea să pună litografii. Era încă greu cu fotografia în acel moment. După punerea litografiilor apare cartea poștală ilustrată. Inițial, cartea poștală era numai într-un chenar, în partea stângă a imaginii, și cu timbrul în partea dreaptă, adresa era jos și textul pe spate. Prețurile difereau foarte mult, de la o carte poștală care avea două linii și un timbru, uneori nici acel timbru ci numai loc de timbru, și care costa 2-3 bani, altele costau 1-2 lei. Diferența era imensă și nu oricine își permitea să scrie. Litografia era cât toată cartea poștală dar avea un mic spațiu alb în dreapta, uneori jos, sus niciodată, foarte rar în stânga, unde se scria ceva. În altă parte nu era loc de scris. După 1906-1907, când a fost o convenție a UPU (Uniunea Poștală Universală), care a făcut ca o carte poștală să fie împărțită în două pe spate: textul în stanga și timbrul plus adresa în dreapta. Această împărțire s-a păstrat până acum.”



    Cine trimiteau cărți poștale la începutul apariției lor? Mihail Macri: ”Cei care știau să scrie. În Ardeal, de exemplu, la sate scriau preoții. Tirajul era mult mai amre în Ardeal tocmai din acest motiv. Dar orașele mari din Muntenia și Moldova erau foarte bine reliefate și exista o corespondență activă. Corespondența externă a românilor era, normal, cu Franța și Italia, acolo se duceau românii din sud. Românii din Ardeal aveau corespondență cu Austria și Germania. Nu putea scrie oricine și nu oricine avea rude la Paris. Și-atunci, trebuia să fie cineva dintr-o familie mai avută.”



    Cartea poștală în România a continuat să țină pasul cu tendințele estetice și cu modernizările tehnice care făceau posibilă îmbunătățirea ei. Dezvoltarea fotografiei color a influențat și ea designul cărții poștale care a marcat începutul unei epoci a diversificării sale.