Întânzindu-se pe un veac și mai bine,
așa-numita perioadă fanariotă este considerată, în general, o perioadă nefastă
în istoria românilor. Denumirea
fanariotă vine de la cartierul Fanar din Istanbul de unde proveneau
funcționarii de originea greacă pe care sultanii otomani i-au trimis ca
domnitori la București și Iași în epoca în care Înalta Poarta și-a extins
suzeranitatea asupra țărilor române. Începute în 1716 în Țara Românească și în
1714 în Moldova și încheiate în 1821, domniile fanariote au marcat
orientalizarea principatelor dunărene, echivalată cu înapoierea, potrivit
anumitor standarde. Cu toate acestea, perioada fanariotă n-a fost o epocă total
întunecată, unii istorici considerând că în anumite lucrări, ea a fost tratată
sumar și pe alocuri, a fost și prost înțeleasă. Această părere este împărtășită
de Tudor Dinu, autorul lucrării ample, în trei volume, intitulată Bucureștiul
fanariot. Să-l ascultăm.
Lucrurile sunt extrem de complexe și ar
trebui nuanțate. Nu a reprezentat o perioadă luminoasă întrucât pe teritoriul
Bucureștiului s-au desfășurat lupte numeroase din războaiele ruso-austriece-turce
din epocă. Pe de altă parte, datorită grijii domnitorilor fanarioți, a fost o
epocă de mare dezvoltare pentru oraș. Acum Bucureștiul ajunge să fie aproape
complet pavat cu lemn prin grija domnilor fanarioți. Tot acum se ridică primul
sistem de cișmele care ofereau apă proaspătă, de izvor pentru toți
bucureștenii. Este, de asemenea, epoca în care apare iluminatul public, mai
întâi pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de azi) și ulterior, și în alte
locuri. Tot atunci, Bucureștiul devine cel mai important centru de învățământ
din întreaga Europă de Sud-Est grație Academiei domnești de la Sfântul Sava.
Deși secolul fanariot marchează
orientalizarea culturii române, tendință rar prezentă înainte în spațiul
românesc, occidentalizarea, de asemenea, se face vădită tot în această
perioadă. Motivul este acela că domnitorii fanarioți, toți de sorginte greacă,
devin vectorii culturii italiene, apoi franceze, în București, mai ales. Tudor
Dinu revine cu detalii.
Cercetarea mea a arătat printre altele că nu
este adevărat că occidentalizarea Țărilor Române a început de-abia după 1821,
când încetează domniile fanariote. Ea începe odată cu prima ocupație austriacă
de după 1789, se intensifică prin venirea trupelor rusești staționate în
București între 1806 și 1812, iar fanarioții permit infiltrarea culturii
occidentale la noi fiindcă rolul lor era, printre altele, și să informeze
Înalta Poartă cu privire la intențiile puterilor vestice. Iar din secolul al
XVIII-lea încep să se stabilească în București și occidentali, mai ales germani
care nu proveneau doar din Transilvania, ci și din zone mai îndepărtate. Ei au
contribuit în mod fundamental la dezvoltarea orașului, mai ales în calitate de
antreprenori de construcții, ingineri și arhitecți. Tot ei ne aduc primele fabrici de bere și
primul hotel la București. Apar și primii francezi, și italieni, căci orice
boier își dorea să aibă un profesor francez pentru copii lor sau un secretar.
Și dacă tot a amintit de primele
fabrici de bere, istoricul Tudor Dinu ne detaliază și distracțiile
bucureștenilor în secolul al XVIII-lea, descrise pe larg și în cartea sa Bucureștiul
fanariot. Viață cotidiană, divertisment, cultură. Tudor Dinu.
Zi de zi, bucureștenii
mergeau în cârciumi unde ascultau muzica lăutarilor. Alții preferau cafenele
unde se fuma, se juca biliard, șah sau dame, aveau loc spectacole și se
produceau saltimbancii. Mai ales, se făceau și se desfăceau intrigi politice la
nivel inferior, desigur. Alții mergeau la bâlci unde distracția principală era
scrânciobul unde se dădeau cu mic cu mare toți bucureștenii, chiar și boierii.
Dar poate cea mai populară competiție era un fel de sport complet dispărut și
necunoscut azi. Denumirea jocului venea de la termenul otoman de trestie. Era
o confruntare între călăreți care mânuiau sulițe și le aruncau unul asupra
celuilalt care încerca să le pareze. Nu era o luptă pașnică, era ca un fel de
turnir de inspirație otomană. Și, desigur, apar și jocurile de noroc împotriva
cărora domnitorii fanarioți luptă îndârjit încercând să le desființeze întrucât
duceau la sărăcirea populației.
Cu toate acestea, existau și jocuri de
noroc permise de autorități precum loteria cu bilet, strămoșul lozului în
plic care, iată, a supraviețuit până în contemporaneitate.