Harta nu este teritoriul pe care îl
reprezintă ci dacă este corectă are o structură similară teritoriului, ceea ce
îi dă măsura utilității, spunea lingvistul american de origine poloneză Alfred
Korzybski. În istoria sa, omul a întocmit hărți în care utilitatea era
obiectivul principal. Cu timpul, facerea hărților s-a diversificat, astăzi ea
nefiind lipsită din niciun domeniu de cercetare științifică nici chiar din
sfera artelor frumoase. Ideea de hartă ține și de domeniul artistic întrucât și
în cazul hărții și în cel al unei opere de artă avem de-a face cu diferența
dintre reprezentare și obiectul reprezentat.
Capitala
României a apărut pe hărți la sfârșitul secolului al 18-lea în urma războaielor
ruso-austro-turce. Pe teritoriul Principatelor Române Moldova și Muntenia, în
secolul al 18-lea s-au confruntat cele trei mari imperii, în urma acestora
Principatele Române fiind ocupate de cele trei imperii, în 1739, 1768, 1792,
obiectivele militare fiind urmărite de armatele care înaintau împotriva
adversarului. Astfel, primele hărți ale Bucureștiului erau militare, alcătuite
de trupele de ocupație ruse și austriece, de la fiecare ocupație militară
Bucureștiul primind reprezentări cartografice. Informația care apărea pe hartă era
legată direct de utilitatea ei. Dar ceea ce urmărește un istoric al hărților de
astăzi este relația cu reprezentările mentale, cu ideea de oraș, tipice unui
anumit moment istoric pe care o au hărțile.
Arhitectul Toader Popescu este
profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București
și se ocupă de istoria hărților. De la el am aflat care sunt primele
reprezentări pe hartă ale capitalei României și în ce au constat ele:
Un plan de la 1770, un plan
militar rusesc, ne prezintă un București destul de îndepărtat de realitate din
punctul de vedere al conținutului. E un plan care, fiind întocmit în scop
militar, privește orașul din această perspectivă. Ceea ce vedem în jurul
orașului reprezintă elemente de interes militar. Este reprezentată și
topografia de interes militar, este reprezentat orașul sub forma unui oraș
compact, ceea ce știm cu siguranță că Bucureștiul nu era la acel moment. Autorii
hărții nu erau interesați foarte mult de modul de construire al orașului. Vedem
că străzile sunt reprezentate cu clădiri de dimensiuni similare, aliniate, ceea
ce cu siguranță era foarte departe de realitate în acel moment. Interesează
edificiile majore, în principal biserici și mânăstiri, ele având un scop care ținea
de orientarea militară. Planul reprezintă topografia cu un grad mare de
imaginație în sensul că orașul este extins în mod compact și consistent la sud
de râul Dâmbovița, nu există o diferență între modul în care este configurat la
sud și la nord.
Bucureștiul nu era reprezentat, și
nici nu era în bună măsură, un oraș cu o rețea de străzi ierarhizată, adică nu
se vedea care străzi erau mai importante și care erau mai puțin importante.
Structura orașului era una a unui București ca o grupare de parohii și
mahalale. Cea de-a doua reprezentare, spune Toader Popescu, era una tot cu
scopuri militare, care însă aduce o schimbare:
Planul următor, care este din timpul ocupației militare
ruse a Bucureștiului, este un plan în care nu mai interesează teritoriul din
jur ci orașul. El este de altfel și delimitat foarte ferm. Se vede că în jurul
orașului apare un soi de centură de verdeață care pare să delimiteze creșterea
urbană, una intensivă, ceea ce știm că nu era cazul pentru Bucureștiul acelui
moment. Insulele urbane dintre străzi sunt reprezentate compact și fără o
preocupare pentru conținutul lor și sunt localizate pe lângă edificii
importante din zona centrală. În partea din stânga jos a hărții există și o roză
a vânturilor. Orașul este amplasat la nord de Dâmbovița, relația lui cu albia
râului fiind relativ corect reprezentată. Putem vedea că orașul nu urcase încă
pe cornișa sudică a râului Dâmbovița. Există în albia majoră a râului câteva
nuclee de locuire pe niște puncte mai înalte precum Dealul Mitropoliei,
mănăstirea Mihai Vodă, mănăstirea Radu-vodă.
Cea
de-a treia reprezentare cartografică a Bucureștiului este cea realizată de
armata austriacă. Ea este cea mai detaliată reprezentare a Bucureștiului și va
rămâne așa până la harta rusă din 1846.
Toader Popescu: Odată cu ocupația austriacă a Bucureștiului de la finalul
secolului al 18-lea avem două planuri foarte importante, întocmite la un interval
mic de timp, 1 sau 2 ani, elaborate de cartografi austrieci. Sunt cunoscute
după numele cartografilor principali, planul Purcel din 1789 și planul Ernst
din 1791. Planul Purcel este un plan mai bun, mai lucrat decât celălalt, și
este primul plan care se preocupă de țesutul urban minor. Nu există o diferență
de reprezentare între construcțiile importante și construcțiile mai puțin
importante, așa cum exista în planul anterior rusesc. Și căsuțele dar și
palatele și bisericile majore sunt reprezentate cu aceeași culoare și cu
aceeași linie. Și este primul plan care privește orașul în ipostaza lui civilă,
a relației dintre locuire și utilizarea terenului. Sunt diferențiate și tipurile
de utilizare a terenului neconstruit. Și mai este primul plan care se preocupă
în mod real de o reprezentare cât de cât fidelă a tramei stradale.
La
începutul secolului al 19-lea, Bucureștiul devine reper cartografic european.
Și de atunci, va deveni orașul cu cele mai multe astfel de reprezentări din
spațiul românesc care se vor înmulți pe măsură ce România însăși va căpăta contur.
