Sfârşitul primului război
mondial, după 4 ani de lupte sângeroase şi tragedii personale şi colective, nu
avea să aducă pacea imediat. Fiecare individ, grup etnic, grup politic şi
naţiune a resimţit profunde neîmpliniri. Învingătorii se confruntau cu efectele
războiului şi cu găsirea de soluţii pentru a readuce calmul social şi economic,
învinşii aveau de înfruntat condiţiile umilitoare ale celui care pierde. Războiul
va continua şi în 1919, dar nu ca o încleştare de forţe între blocuri militare
între ţări aliate, ci ca operaţiuni armate zonale de mai mici sau mai mari
dimensiuni. În Europa Centrală şi de Est, dezmembrarea Austro-Ungariei a fost
însoţită de violenţe care nu au putut fi calmate decât în vara anului 1920 prin
semnarea tratatului de la Trianon. Însă instaurarea Republicii Ungare a
Sfaturilor în martie 1919, stat bolşevic după modelul rus brevetat de Lenin şi
condus de Bela Kun, a fost principala sursă de instabilitate şi principalul
obstacol în calea instaurării păcii. Ţintele principale ale comuniştilor unguri
au fost românii şi cehoslovacii.
Istoricul Şerban Pavelescu a schiţat tabloul vecinătăţilor
ostile cu care se confrunta România în anul 1919: Putem spune că ceea ce a urmat după armistiţiul de la 11
noiembrie 1918 este un adevărat război după război. Practic, statul român s-a
văzut în situaţia în care a fost nevoit să apere cu arma în mână decizia românilor
din provinciile istorice, care tocmai declaraseră în martie 1918, noiembrie şi
decembrie 1918 dorinţa lor de a se uni cu ţara, de inamicii statului român.
România se găsea practic înconjurată de forţe ostile unirii, cât şi existenţei
statului român. La est era Rusia sovietică şi de forţele sovietice din Ucraina,
la nord-est şi nord se confrunta cu revendicările teritoriale ucrainene, atât
ale celor care reprezentau dreapta politică, forţele democratice şi cele
naţionaliste ucrainene, dar şi cele care reprezentau stânga, şi anume puterea
bolşevică. La vest era Ungaria, mai întâi regimul de după disoluţia Austro-Ungariei
care avea figuri precum contele Tisza sau Karolyi, cu care de asltfel românii
negociaseră, în contextul deciziei plebiscitare, condiţiile separării
Transilvaniei de Ungaria. În sud-vest, românii se confruntau cu apetitul vorace
al Serbiei care avea un diferend teritorial cu România rezultat din
promisiunile asumate de Antanta faţă de ambele state în contextul primului
război mondial. În sud, nu mai trebuie amintit că România se confrunta cu
rezistenţa deosebită a Bulgariei de a pleca din Dobrogea şi de a se încadra în
prevederile Convenţiei de armistiţiu.
Războiul
româno-maghiar declanşat de armata roşie maghiară a constat în două faze. Prima
a fost cea din aprilie-mai 1919, când ungurii au atacat trupele române din
Transilvania, a doua la jumătatea lunii mai 1919 când ungurii atacă a doua oară
după ce fuseseră respinşi. Efectivele celor două armate erau aproximativ egale,
în oameni şi în putere de foc. Şerban Pavelescu a punctat însă existenţa a două
războaie româno-maghiare, unul pe teren şi al doilea diplomatic. Practic, sunt două războaie.
Unul se poartă la Conferinţa de pace, al doilea se poartă pe front. E un război
foarte ciudat în care operaţiunile militare se desfăşoară între două sau trei
rânduri de negocieri, între care intervin armistiţii impuse de Marile Puteri.
De pildă, la 1 mai 1919 operaţiunile încetează pe frontul româno-maghiar pentru
că aşa doresc Marile Puteri. Acest respiro permite trupelor lui Bela Kun să se
reorganizeze şi să lanseze, pe 20 mai 1919, un atac devastator, nu împotriva
românilor, ci împotriva cehoslovacilor. Atacul lor împotriva românilor eşuează,
este respins foarte uşor şi rapid. Trupele maghiare, în mai puţin de două săptămâni,
ocupă toată Slovacia. În ceea ce priveşte frontul de pe Tisa, după două-trei
zile de apărare, românii trec la contraofensivă şi extrem de repede, odată
depăşită linia Tisei, trupele maghiare intră în degringoladă şi trupele române
ocupă Budapesta.
A doua
fază a războiului româno-maghiar se încheia în august 1919 cu ocuparea
capitalei Ungariei de către armata română şi lichidarea republicii sovietice de
acolo. Ocuparea Budapestei
este o problemă pentru că, deşi România fusese atacată, deşi era în ofensiva
care nu putea fi oprită împotriva unui inamic care atacase de două ori,
Românieri i s-a cerut s-o oprească. Au fost presiuni enorme şi doar
intervenţiile şi iniţiativele comandanţilor români cu de la sine putere pe
front au dus la ocuparea Budapestei, centrul politic şi militar nevralgic al
Ungariei, şi dizolvarea prin forţă a Republicii Sfaturilor. La vremea
respectivă, populaţia Budapestei a primit trupele române cu recunoştinţă, orice
s-ar spune. Mai mult decât atât, pentru România existau mai multe obiective. Pe
de-o parte era zdrobirea inamicului şi punerea lui în imposibilitatea de a mai
ataca, pe de alta era postarea într-o poziţie avantajoasă la conferinţa păcii.
Trupele române nu vor pleca din Ungaria decât după ce se va semna tratatul de
la Trianon, în iunie 1920. Şi având în vedere toate tribulaţiile prin care a
trecut delegaţia română la conferinţa păcii consider că a fost o dovadă de
înţelepciune.
Acum
100 de ani, România intervenea militar în centrul Europei pentru a-şi asigura propria
stabilitate statală, aşa cum fusese voinţa celor care doriseră să se unească cu
ea. Intervenţia militară română împotriva Ungariei bolşevice era însă şi una a
lichidării germenelui totalitar comunist, a reinstaurării democraţiei care
aducea, finalmente, atât de râvnita pace.