Radio România Internațional

Tag: Cehoslovacia

  • Invazie și libirtati, tru dreptul internațional

    Invazie și libirtati, tru dreptul internațional

    Un stat viţin, ţi ari multu sinuru cu Moscova, vru tra ş-treacă bana pi a lui cicioari, cu hareili şi uruteţli a lui, cu averli şi nădiili personale. Liderlu di Moscova și anapuda a lui parei di pistipseari nu fu sinfunu. Atumţea fără s’acaţă tu isapi vără nom international ică tiñiea să spună, liderul bolșevic di Moscova pitricu tancurile s’kiseadză nădiili di libirtati a statlui viţin.


    Până tru aest punct pistipseam că easti zborlu di drama ţi s’faţi tamam tu aesti dzăli, tru Ucraina. Neise, zburămu, tru arădăriki lărdză ama idyealui duriroasi ti ateali ţi s’feaţiră tru 1968, tru Cehoslovacia di atumţea. Cata tru aestu kiro a meslui mai, cehoslovacilli ndridzea “Primuveara di Praga”, un festival muzical ahărdzitu ti marli compozitor Bedrich Smetana. Tru 1968, tu kirolu aluştui eveniment, liderlli di la Praga lucra la democratizarea a societatillei, la băgarea tu practico a “comunismului cu față umană”.



    Moscova era capitala Uniunillei Sovietică, un stat federal di 15 di ripubliţ. Cathi unu di tu aestea avea un specific național și ună istorie a lui işiş, hiinda adunate cu zorea prota tru Imperiul Țarist, deapoa tru Uniunea Sovietică, ciudusita continuatoare comunistă a ideillei țariste. Moscova s’lugursea, ama, stăpână și pi mira alăntoru state ditu Europa di Est tru cari avea băgată cu zorea comunismul. Aesta s’făţea tu bitisita a Doilui Polimu Mondial, cânda Armata Roșie, tru ofensivă contra a fostului aliat nazist, căzuse ca un lințoliu greu, pisti România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Estul ali Germanie. Când unu ditu eale, Cehoslovacia, vru libirtatea ti s’umanidzeadză regimul, Moscova aurlă, lăhtărsită: Invazie! Iar tancurile a llei, diadunu cu ateali a alăntoru ditu ateali arădăpsiti mansus, ma pţănu România, nkisiră aputrusearea a unui stat indipendint, membru al ONU, cari eara arisitu di Moscova.



    Pirmitusearea năpoi s’faţi tu aesti dzăli, multu ma sândzirosu și duriros. Tut un lidir comunist di la Moscova, ama unu expirat di vără trei dikenii, cădzut nafoara a kirolui istoric, analţă nibunillea a aputrusearillei armate contra a unui stat indipendint, membru al ONU, Ucraina. Aliațllii a lui, aestă aradă, suntu ună askeri di strimtură, una hilară, di operetă, cara nu vrea s’facă un fănico ahătu limbidu. Easti zborlu ti un golu subiect internațional, Belarus, și, artimaia, glăriñi cu lucre psefti a imperiului işiş, ună turlie di țarism cu idiologie comunistă, soldați buriați, voluntari ceceni, mercenari di pisti sinuri, tuț grit s’tiñisească orixi nilibidu spusi di șeflu di Moscova.



    Și tru 1968, Moscova nkisi invazia fără să știbă ţi va. Cehoslovacia nu ișea ditu organizațiile a țărilor comuniste și niţi nu cărtea pi vărnu. Apufusiră s’lli-aşteaptă invadatorllii tanchiști cu lilici aşi că atumtea când lu arestară pi lidirul a “Primuvearăllei di la Praga”, tovarășllii di la Moscova nu para ştea ţi s’adară cu năsu. Rezultatlu fu, ama bun tră elli. Comunismul, instalat cu zorea armată, simfunu algoritmului putearillei tru Europa, agreat di Stalin și Churchill, era riconfirmat cu idyili metodi di furteaţă. Cara atumţea, Moscova pitriţea tancurile s’așteargă fața umană a comunismului pripusă di cehoslovaci, tora vor s’bagă cu zorea a ucrainenilor un comunism anvicllitu cu nai ma inumană față posibilă.



    Tru prinţipiu, dupu cama di trei dichenii di la surparea a comunismului tru Europa, inclusiv tru Uniunea Sovietică di atumţea, nu lipseaşti să zburămu di ună băgari diznou tu practico a metodilor comuniste. Năpoi nă aduţemu aminti, ama, că zănatea di thimelliu a lidirului di tora di Moscova easti una ditu nomenclatorul sovietic, atea di lucrător a sândziroslui serviciu secret. Niţi doctrina Brejnev di atumţea nu ari ţi s’caftă tru actualitatea di secol XXI. Și, cu tuti aestea, invadarea ali Ucraină ari la thimelliu un andrept ţi ş’lu lo un stat ta s’intervină militar tru alt stat, ta s’lli-alăxească nădiili naționale și strateghiţi. Niţi doctrina Brejnev, niţi aţea practicată tora nu au ici ţiva vără ligătură cu dimocrația și cu dreptul internațional. Alliumtrea, cama di un secol, oamiñilli politiţ și diplomațllii fac și adoptă reglementări cari scoasiră polimlu contra a nomlui, cari zburăscu ti crimi di polimu, cari da ndreptul a populiloru să s’kivernisească cum pot ma ghini tru statlu a loru işiş, fără frixea că vără fantomă a tricutlui va lă bombardiadză casele și făvriţli, teatrili și spitalili.


    Autoru: Marius Tiţa


    Armânipsearea: Taşcu Lala






  • Invazie și libertate, în dreptul internațional

    Invazie și libertate, în dreptul internațional


    Un stat vecin, ce are multă frontieră cu Moscova, a dorit să își trăiască viața pe propriile picioare, cu bucuriile și tristețile sale, cu bogățiile și aspirațiile personale. Liderul de la Moscova și încruntatul său cerc de încredere nu au fost de acord. Atunci, fără să țină cont de vreo lege internațională sau a bunului simț, liderul bolșevic de la Moscova a trimis tancurile să zdrobească aspirațiile de libertate ale statului vecin.


    Până în acest punct am crezut că este vorba de drama ce se petrece chiar în aceste zile, în Ucraina. De fapt, vorbim, în linii largi dar dureros de identice, despre cele petrecute în 1968, în Cehoslovacia de atunci. Cam în această perioadă a lunii mai, cehoslovacii organizau “Primăvara de la Praga”, un festival muzical dedicat marelui compozitor Bedrich Smetana. În 1968, la vremea acestui eveniment, liderii de la Praga lucrau la democratizarea societății, la implantarea “comunismului cu față umană”.



    Moscova era capitala Uniunii Sovietice, un stat federal de 15 republici. Fiecare dintre acestea aveau un specific național și o istorie proprie, fiind adunate cu forța mai întâi în Imperiul Țarist, apoi în Uniunea Sovietică, ciudata continuatoare comunistă a ideii țariste. Moscova se credea, însă, stăpână și pe destinul altor state din Europa de Est în care impusese comunismul. Asta se întâmplase la sfârșitul celui De Al Doilea Război Mondial, când Armata Roșie, în ofensivă împotriva fostului aliat nazist, căzuse ca un lințoliu greu, peste România, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia și Estul Germaniei. Când unul dintre ele, Cehoslovacia, a vrut libertatea de a umaniza regimul, Moscova a strigat, ultragiată: Invazie! Iar tancurile sale, alături de cele ale altor țări dintre cele enumerate mai sus, cu excepția României, au pornit invadarea unui stat independent, membru al ONU, care nu plăcuse Moscovei.



    Povestea se repetă în aceste zile, mult mai sângeros și dureros. Tot un lider comunist de la Moscova, dar unul expirat de vreo trei decenii, căzut în afara timpului istoric, ridică mânia invaziei armate împotriva unui stat independent, membru al ONU, Ucraina. Aliații săi, de această dată, sunt o oaste de strânsură, una hilară, de operetă, dacă nu ar fi stârnit un masacru cât de concret. Este vorba de un singur subiect internațional, Belarus, și, în rest, rebuturi ale propriului imperiu, un fel de țarism cu ideologie comunistă, soldați buriați, voluntari ceceni, mercenari de peste hotare, toți chemați să îndeplinească pofte neclar formulate de șeful de la Moscova.



    Și în 1968, Moscova a pornit invazia fără să știe ce vrea. Cehoslovacia nu ieșea din organizațiile țărilor comuniste și nici nu deranja pe cineva. Au hotărât să îi aștepte pe invadatorii tanchiști cu flori astfel că atunci când l-au arestat pe liderul “Primăverii de la Praga”, tovarășii de la Moscova nu prea știau ce să facă cu el. Rezultatul a fost, totuși, bun pentru ei. Comunismul, instalat cu forța armată, conform algoritmului puterii în Europa, agreat de Stalin și Churchill, era reconfirmat cu aceleași metode de forță. Dacă atunci, Moscova trimitea tancurile să șteargă fața umană a comunismului propusă de cehoslovaci, acum vor să impună ucrainenilor un comunism vetust cu cea mai inumană față posibilă.



    În principiu, la mai bine de trei decenii de la înlăturarea comunismului în Europa, inclusiv în Uniunea Sovietică de atunci, nu ar trebui să vorbim de o copiere dureroasă a metodelor comuniste. Ne reamintim, însă, că meseria de bază a liderului de acum de la Moscova este una din nomenclatorul sovietic, cea de lucrător al sângerosului serviciu secret. Nici doctrina Brejnev de atunci nu ar avea ce să caute în actualitatea de secol XXI. Și, totuși, invadarea Ucrainei are la bază un drept arogat de un stat de a interveni militar în alt stat, pentru a-i schimba opțiunile naționale și strategice. Nici doctrina Brejnev, nici cea practicată acum nu au nimic de a face cu democrația și cu dreptul internațional. Dimpotrivă, de mai bine de un secol, oamenii politici și diplomații fac și adoptă reglementări care au scos războiul împotriva legii, care vorbesc de crime de război, care dau dreptul popoarelor să se guverneze cum pot mai bine în propriul stat, fără teamă că vreo fantomă a trecutului le va bombarda casele și fabricile, teatrele și spitalele.




  • Praga, acum 50 de ani

    Praga, acum 50 de ani

    În dimineaţa zilei de 21 august 1968, capitala Cehoslovaciei de atunci,
    Praga, se trezea în huruitul greu al coloanelor de tancuri cu steaua roşie a
    Uniunii Sovietice. Confuzia nu a durat prea mult, repede s-a înţeles că
    ameninţarea devenea realitate: Armata Roşie invada Cehoslovacia pentru a pune
    capăt guvernării reformiste. De altfel, Alexandr Dubcek, liderul comunist al
    ţării şi iniţiator al reformelor, a fost dus la Moscova. Se pare că se voise
    chiar lichidarea sa, numai că reacţia cehoslovacilor i-a făcut pe sovietici să
    îşi îndulcească tonul. Pentru a înţelege cum s-a ajuns la această acţiune de
    forţă, să vedem ce se întâmpla în Cehoslovacia, în mirabilul an 1968. Republica
    Socialistă Cehoslovacă, după numele său oficial de atunci, a intrat în noul an
    1968 cu înlăturarea de la conducere a şefului partridului comunist şi
    preşedinte al ţării, Antonin Novotny, şi alegerea unui nou lider al
    partidului-stat, Alexandr Dubcek.


    La un sfert de secol de la sfârşitul celui de
    al Doilea Război Mondial, şi ţările comuniste din Est îşi puneau problema unor
    reforme care să modernizeze societatea secolului XX. Dubcek era omul acestor
    reforme mult prea curajoase pentru ce putea accepta Moscova. Întâmplător sau
    nu, în luna iunie, în Cehoslovacia avuseseră loc manevre ale organizației
    militare a țărilor socialiste, Tratatul de la Varșovia. Amenințarea unei
    intervenții militare se contura din ce în ce mai clar și nimeni nu uita
    revoluția maghiară din 1956, care fusese înfrântă de tancurile sovietice. La
    începutul lunii august, la 3 august, reprezentanții Uniunii Sovietice, Germaniei
    de Est, Poloniei, Ungariei, Bulgariei și Cehoslovaciei s-au întâlnit la
    Bratislava, unde au semnat     Declarația de la Bratislava. Documentul era menit să
    garanteze atașamentul Cehoslovaciei la doctrina comunistă și la organizațiile
    Estului comunist.


    În același timp, era adus în discuție dreptul Tratatului de
    la Varșovia     de a interveni militar dacă vreun stat membru deviază de la această
    linie. Ceea ce s-a și întâmplat, la 20 august 1968, când 23 de divizii
    sovietice, susținute de o divizie maghiară, două est-germane, una bulgară și
    două poloneze, au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei, transformând în realitate
    intervenția Tratatului de la Varșovia împotriva unui stat membru. Primăvara de
    la Praga     nu se referă doar la intervenția armată a Tratatului de la Varșovia
    împotriva Cehoslovaciei, ci la întreaga perioadă a conducerii lui Alexandr
    Dubcek, când au fost inițiate reformele ce au speriat Moscova. Numele vine de
    la festival     Primăvara de la Praga care, în luna mai, îl omagia pe marele
    compozitor Bedrich Smetana. Intervenția militară condusă de sovietici a pus
    capăt în modul cel mai dur speranței cehilor și slovacilor care au reacționat neviolent,
    dar cu hotărâre și demnitate.


    România lipsește din această acțiune,
    neparticipând la invadarea Cehoslovaciei, deși era membră a Tratatului de la
    Varșovia. Nicolae Ceaușescu preluase puterea cu trei ani înainte, în 1965,
    fiind, la 47 de ani, cel mai tânăr lider comunist din Europa. El își întărea
    permanent poziția în partid, fără să uite să facă gesturi care să îl acrediteze
    ca un posibil reformist. A refuzat implicarea în acțiunile împotriva
    Cehslovaciei și se temea că sovieticii pregătesc și invadarea României, tot
    pentru a o pedepsi. În dupa amiaza zilei de 21 august 1968, când tancurile
    invadaseră Praga, Ceaușescu a ținut, la București,
    în fața unei uriașe adunări populare, un discurs apreciat ca foarte curajos și
    anisovietic, condamnând ferm acțiunea armată împotriva Cehoslovaciei. Opoziția
    la invadarea Cehoslovaciei i-au adus lui Ceaușescu o uriașă popularitate, atât
    în țară, cât și în strainătate. În timp, însă, el s-a dovedit un adept al
    conducerii conservatoare, staliniste, înlăturând orice speranță de reformă a
    regimului comunist din România.

  • Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu

    Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea PCR în 1965, la celebrul Congres al IX-lea. A fost perceput ca un ”lup tânăr”, gata de schimbare şi de reparare a greşelilor trecutului şi astfel a primit susţinerea activiştilor mai vechi din partid. A pozat într-un reformist şi a avut un succes colosal în urma atitudinii sale din timpul Primăverii de la Praga. Prin impunerea unui stil personal de conducere, Ceauşescu a încercat să ducă o politică de transparenţă decizională părând receptiv la doleanţele şi opinia omului obişnuit exprimate prin scrisori. Prin aceasta, Ceauşescu trebuia să fie diferit de predecesorul său Dej, ”Stalinul” României.



    Deşi la început a avut o doză de autentic, în final aceasta s-a dovedit o strategie de legitimare a propriului despotism. Şi tocmai prin această aparenţă de autenticitate a reuşit regimul Ceauşescu să-şi atragă aderenţa oamenilor obişnuiţi. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti crede că strategia lui Ceauşescu de la începutul conducerii sale a fost construirea unei identităţi prin care se dorea disocierea explicită de un trecut compromiţător. Ea a cercetat relaţia regimului Ceauşescu cu cetăţenii aşa cum reiese din petiţiile şi adresele cetăţenilor, documente clasate în 3 categorii: scrisorile-invitaţie, cererile sau memoriile de reabilitare şi cererile de adeziune la partid.


    ”Prima categorie a fost o consecinţă directă a introducerii decretului pentru reglementarea întreruperii sarcinii din octombrie 1966 şi a celui din ianuarie 1967 prin care se acorda o indemnizaţie de 1000 lei lunar mamelor care urmau să nască cel de-al treilea copil. Suma se acorda şi pentru următorii născuţi fiind adeseori suplimentate în cazul familiilor numeroase. Planul de 4 copii pentru fiecare familie, dar mai ales indemnizaţia promisă, produc o cantitate impresionantă de scrisori. O nouă reprezentaţie se reorganizează pe fondul regândirii politicii nataliste şi a interzicerii avorturilor. Scrisorile-invitaţie relevă imensa bucurie a naşterii unui nou copil, dar şi situaţia economică precară a celor mai mulţi dintre petenţi. Aceste documente ascund drame cu care familiile din România se confruntau. Implicarea chiar şi mediatizată a liderului creează solidarităţi şi proiectează o nouă imagine a secretarului general: frate, tată iubitor, părinte protector. Nicolae Ceauşescu este invitat să asiste la evenimente importante din viaţa cetăţenilor cum sunt nunţile, botezurile sau tăierile de moţ. Cei care vor să-l sensibilizeze îşi botează copiii cu numele Nicolae sau organizează petrecerile de botez în jurul zilei de 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu.”



    Reabilitarea celor care suferiseră pe vremea regimului lui Dej a fost un alt punct forte al noii politici de legitimare a lui Ceauşescu. Mioara Anton. ”Plenara din aprilie 1968 a provocat un val de cereri şi memorii pentru revizuirea şi îndreptarea unor abuzuri cărora le căzuseră victime foşti membri ai partidului, simpli cetăţeni sau foşti lucrători ai aparatului de securitate sau al apărării. Comisiile de revizuire analizează atât culpele politice, cât şi pe cele de ordin penal. Cele mai multe dintre cereri plasează abuzurile aparatului de securitate între anii 1958-1959 pe fondul îngheţului ideologic. O altă generaţie de activişti şi membri de partid îşi construiesc în lumina plenarei din aprilie biografii ireproşabile. Istoria partidului se rescrie într-un nou context şi ea începe din perspectiva acestor scrisori după 1956. Petenţii cer recunoaşterea stagiilor de partid, acordarea de pensii, reincluderea în structurile de partid şi de stat, recunoaşterea vechimii profesionale şi obţinerea unor beneficiii explicite: pensii, case, acordarea unor grade superioare celor care proveneau din armată sau securitate. De limitele procesului de reabilitare se loveşte episcopul greco-catolic Alexandru Todea care într-o scrisoare adresată lui Ceauşescu pe 27 aprilie 1968 constata cu durere, amărăciune şi dezgust că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităţilor faţă de cazul său. Ceea ce nu ştia Alexandru Todea era că plenara nu-şi propusese să reconsidere şirul proceselor politice organizate în România după 1947.”



    Antirusismul funciar al românilor a fost cultivat la extrem de Ceauşescu începând cu 1968 şi a fost o piatră de temelie al comportamentului său politic de până la căderea sa din 1989. Mioara Anton. ”Emoţia din august 1968 a provocat o puternică reacţie antisovietică în rândul oamenilor obişnuiţi care au interpretat intervenţia din Cehoslovacia ca pe o potenţială agresiune împotriva României. Rusu Mihai, controlor tehnic, sugera organizarea unei subscripţii publice pentru cumpărarea de avioane şi tancuri astfel încât ţara să poată fi mai bine apărată. Un anonim îşi declara uimirea faţă de gestul invaziei Cehoslovaciei şi-l asigura pe secretarul general că toţi muncitorii din RSR sunt strâns uniţi în jurul partidului făcând zid de granit împotrivba oricărui duşman care ar încerca să încalce . Scrisorile oamenilor obişnuiţi, anonime sau semnate, venite din cele mai diverse medii sociale, îl plasează pe Ceauşescu, în marea lor majoritate, în galeria de eroi ai neamului care au scris pagini strălucite prin rezistenţa lor în faţa ameninţărilor externe.”



    Regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu a devenit, începând cu 1974, unul total opus faţă de aparenţele din anii 1965-1971. A devenit din ce în ce mai despotic şi semăna din ce în ce mai mult cu regimul stalinist, esenţa comunismului, cel de care intenţionase cu atâta elan să se despartă.

  • România şi Primăvara de la Praga

    România şi Primăvara de la Praga

    Unele fotografii devin imagini-simbol universale ale unui eveniment marcant şi traversează timpul istoric cu mesajul nealterat. Fotografiile cehului Josef Koudelka rămân cele mai expresive şi se confundă cu Primăvara de la Praga, încercarea Cehoslovaciei din 1968 de a ieşi de sub tutela sovietică. Josef Koudelka a avut marele noroc de a fi prezent pe străzile din Praga în august 1968 şi de a avea un aparat de fotografiat cu care să arate omenirii barbaria cu care voinţa de liberate a conaţionalilor săi era strivită de Uniunea Sovietică şi aliaţii ei. Întors din România cu doar două zile înainte de atacul trupelor Pactului de la Varşovia, Koudelka a făcut pozele pe care le-a scos din ţară clandestin şi le-a publicat în Franţa în 1969.



    O expoziţie cu fotografiile lui Josef Koudelka s-a deschis la Muzeul de Artă Contemporană din Buucreşti, eveniment care se va închide pe 2 ianuarie 2014. Colonelul Alexandru Oşca, istoric militar, a scris câteva cărţi despre invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi neparticiparea României. ”A fost cea mai mare operaţiune de invazie a unui stat de după cel de-al doilea război mondial. Ceauşescu n-a fost invitat să participe, nici informat despre invazie. Liderii ţărilor s-au întâlnit la nivelul cel mai înalt de 6 ori. Noi nu putem să ştim acum ce-ar fi făcut Ceauşescu dacă ar fi fost întrebat în legătură cu participarea României. Ce-a fost în mintea lui, când ştia că toţi amicii se întâlnesc, şi ştia de aceste întâlniri, şi pe el nu-l cheamă, mai ales într-un conclav comunist unde se ştia foarte clar că, dacă nu eşti chemat acolo, nu eşti la masă, trebuie să cam pleci. Dacă nu, erai ajutat să pleci.”



    Istoricul Petre Otu, director al Institutului de Studii Politice Apărare şi Istorie Militară, a cercetat documente declasificate din care rezultă că Nicolae Ceauşescu ştia de campania pe care Pactul de la Varşovia o pregătea împotriva Cehoslovaciei. ”Din documentele la care noi am avut acces, se pare că ştia de invazie. Una dintre sursele foarte prompte şi foarte exacte a fost un ofiţer polonez a cărui familie, în 1939, s-a retras în România, unde a rămas până în 1944. Ofiţerul polonez şi făcuse liceul militar în România. El era în comandamentul Pactului de la Varşovia. Consilierul ambasadei României la Varşovia fusese coleg de liceu cu ofiţerul polonez. Prin această legătură s-au primit informaţii foarte exacte despre pregătirile sovietice. Ceauşescu a fost informat de Ion Stănescu şi, când a plecat la Praga, a dispus ca mesajul primit de la ofiţerul polonez să-i fie tradus şi în cehă. La Praga, i l-a dat lui Dubcek. La întoarcere, Stănescu l-a întrebat pe Ceauşescu dacă i-a spus lui Dubcek. Ceauşescu i-a răspus: Da, dar ăsta ori nu ştie nimic, ori nu vrea să ştie nimic. Ceauşescu a fost nemulţumit de reacţia lui Dubcek.”



    Relaţia dintre România şi Cehoslovacia nu a fost însă una apropiată până în 1968. În 1964, cu ocazia elaborării planului Valev prin care României i se rezerva rolul unei economii agrare în lagărul socialist, Cehoslovacia îşi folosea influenţa pentru ca acesta să fie impus. Petre Otu a arătat cum a evoluat relaţia româno-cehoslovacă în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. ”Liderii cehoslovaci au fost foarte reticenţi până în luna iulie faţă de cooperarea cu Ceauşescu. Au încercat să-l evite pentru că asocierea cu Ceauşescu putea constitui motiv de invazie pentru sovietici. După ce ei au aflat că lucrurile se precipită şi că sovieticii pregătesc o invazie, atunci s-au încălzit relaţiile. Ceauşescu pleca la Praga şi semna tratatul de asistenţă mutuală. Lucrul acesta a dus la teoria potrivit căreia Mica Antantă din perioada interbelică se reconstituia. Informaţiile din sursele memorialistice confirmă că sovieticii urmăreau cu atenţie acea cârdăşie dunăreană. Pe baza acestor informaţii s-au pregătit în secret formaţiunile de luptă ale tineretului şi gărzile patriotice, astfel că ele au defilat la 23 august. A fost un efort extraordinar iar Ceauşescu, ştiind că va fi vorba de o invazie, a făcut pregătirile în secret.”



    În România, în 1968, se găseau ca turişti 8000 de cetăţeni cehoslovaci, încă 400 se aflau în Bulgaria, care au venit în România. Cum nu se mai puteau întoarce în Cehoslovacia, au fost cazaţi în hotelurile Oficiului Naţional de Turism, li s-au dat bani până când lucrurile s-au mai liniştit şi au putut pleca acasă. Tomaš Vostry, locţiitorul ambasadorului Cehiei la Bucureşti, şi-a petrecut vacanţa de vară a anului 1968 pe litoralul românesc. ”Doresc să rememorez din copilăria mea. Din păcate, am pierdut acele şapte zile în care Koudelka a făcut acele fotografii. Am fost unul dintre acei cehi care şi-au petrecut vacanţa de vară în România, la Mamaia, şi nu am mai putut să luăm avionul înapoi pe 22 august. Şi am luat trenul înapoi spre casă, cu părinţii mei, pe 2 septembrie. Am pierdut acele părţi de istorie. Dar pot să confirm că turiştii cehi au fost bine trataţi. Aveam 10 ani în 1968, şi puteam înţelege şi observa câte ceva la începutul lunii septembrie. Încă se puteau vedea multe trupe sovietice în Praga, când mergeam la şcoală. Erau în parcurile din Praga şi în pădurile dimprejur şi oamenii erau foarte mânioşi. La începutul toamnei, trupele sovietice au început încet să se retragă din Praga.”


    În ciuda circumstanţelor nuanţate, posteritatea a reţinut un mic gest care a dus la naşterea unei apropieri. Care poate fi la fel de important ca un mare gest.