Radio România Internațional

Tag: cenaclu

  • Povești cu cenacluri vechi din București 1880-1954

    Povești cu cenacluri vechi din București 1880-1954

    Realizatoare de emisiuni culturale la postul public de radio, Victoria
    Dragu-Dimitriu a făcut pe nesimțite trecerea de la microfon la textul tipărit,
    căci interviurile și documentarele sale radiofonice se pretau, de la bun
    început, transpunerii într-o poveste: istoria Bucureștiului vechi ale cărui
    străzi și clădiri păstrau parfumul vieților trecute ale oamenilor, dar și ale
    cărților. Cel mai recent volum scris de Victoria Dragu-Dimitriu, Povești cu cenacluri vechi din București
    1880-1954 evidențiază legătură dintre casele, străzi, cartiere și cenaclurile
    literare desfășurate în acele perimetre. Rezultatul este o țesătură stranie
    care unește clădirile cu cărțile și cu întâlnirile literare, transformând
    Bucureștiul și într-un oraș al literaturii. Cum se raportează autoarea la acest
    oraș trecut încă regăsibil în capitala de azi, ne spune chiar ea.

    Victoria
    Dragu-Dimitriu. Am
    privit Bucureștiul din această perspectivă. Fiecare oraș e o țesătură de
    felurite povești. Unele sunt ale industriilor, altele ale caselor propriu-zise,
    dar mai sunt și poveștile poeților sau ale scriitorilor. Și așa cum îmi place
    uneori să-mi imaginez când circul prin oraș, urmele nevăzute ale poeților
    totuși există și m-am gândit să le descopăr și să le povestesc. Este uimitor
    cum treci pe lângă clădiri, pe străzi care par străine una de alta, din punct
    de vedere literar să zicem, și totuși ele sunt unite în biografiile unor
    scriitori. (…)De fapt, la radio s-a născut această carte inițial, căci mai mult
    de jumătate din ea e alcătuită din texte pe care le-am scris pentru emisiunea
    Reviste și cenacluri literare. Și iată
    că acum au devenit o carte plină de povești care trebuie știute pentru că ne
    îmbogățesc sufletele.


    În
    anii trecuți, cărțile Victoriei Dragu-Dimitriu se centrau pe interviurile
    radiofonice cu proprietarii unor case de patrimoniu care-și povesteau viețile -
    adesea dramatice – petrecute între pereții acestor clădiri. Așa au apărut,
    printre altele, Povești ale domnilor din București, Povești ale doamnelor
    din București sau Povești ale comorilor din București. Iar acum de la străzi
    și clădiri, autoarea a trecut la cenacluri.

    Victoria Dragu-Dimitriu. A fost o trecere firească și
    foarte plăcută pentru mine pentru că pur și simplu puteam să mi plătesc niște
    datorii față de scriitori pe care îi prețuiesc, îi iubesc și mi se pare că
    lumea trebuie să știe mai multe despre ei, nu neapărat descrifrând istorii
    literare, ci pur și simplu circulând prin oraș. (…) De pildă pe Bulevardul
    Kogălniceanu, vizavi de Facultatea de Drept , pe aceeași clădire – un bloc de
    apartamente interbelic – se află două plăci memorial: a criticului literar E.
    Lovinescu și a prozatorului Liviu Rebreanu. Nu știu dacă Rebreanu mai venea în
    cenaclul Sburătorul – ținut de Lovinescu –
    când locuia aici și era vecin cu Lovinescu, dar ei s-au întâlnit de
    multe ori, la alte adrese din București adrese, care pur și simplu sunt adrese
    ale literaturii chiar dacă nu mai există în realitate.


    De
    altfel, o mare pare din Bucureștiul istoric nu mai există azi, dar cărțile
    Victoriei Dragu-Dimitriu, pline de amintirile vechiului oraș, ni-l trezesc la
    viață.




  • Cenacluri literare bucureștene din trecut

    Cenacluri literare bucureștene din trecut

    Pentru evoluția
    literaturii, cenaclurile sunt esențiale, iar literatura română n-a dus lipsă de
    ele, mai ales în perioada modernizării sale și a sincronizării sale cu cea din
    Occident. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la
    instalarea comunismului, cultura română a fost marcată de câteva mari cenacluri
    literare dintre care s-au detașat Junimea, înființat în 1863 la Iași de un grup
    de intelectuali implicați și civic, și politic, în frunte cu Titu Maiorescu, și
    Sburătorul, condus de la București de profesorul și criticul literar
    E. Lovinescu, cenaclu responsabil de sincronizarea literaturii române de
    atunci la curentele contemporane. Pe lângă ele, funcționau însă multe altele,
    unele organizate de aristocrați cu înclinații artistice, altele de artiști
    boemi, mai sărmani. Iar cele din București, erau conectate la pulsul orașului,
    transformând casele și străzile unde se organizau în locuri legendare, aproape
    mitologice ale capitalei.


    Recentul volum intitulat Povești cu cenacluri vechi
    din București și scris de Victoria Dragu-Dimitriu trasează biografia acestor
    locuri încărcate de atmosfera discuțiilor literare și artistice de odinioară.
    De asemenea, cartea reconfigurează și o geografie literară parțial pierdută în
    realitate, căci unele clădiri istorice au fost dărâmate din nevoia disperată a
    unui regim dictatorial de a șterge cât mai multe din urmele trecutului. Un
    exemplu este și casa lui Titu Maiorescu, din central capitalei, unde, la
    sfârșitul secolului XIX, au mai apucat să aibă loc câteva ședințe ale
    cenaclului Junimea și unde Mihai Eminescu a reușit să citească o primă versiune
    a poemului său Luceafărul. În schimb, nu chiar în centru, ci pe una din
    străzile destul de apropiate, care a supraviețuit până azi, păstrându-și în
    mare parte aspectul istoric, există în continuare vila unde se ținea cenaclul
    Zoe Mandrea. Strada unde e situată e binecunoscută bucureștenilor, căci tot
    acolo se află și sediul actual al radiodifuziunii publice: e vorba de actuala
    stradă General Berthelot care și-a modificat de mai multe ori numele, așa cum
    și casa locuită odinioară de boieroaica Zoe Mandrea și-a tot schimbat proprietarii,
    azi găzduind… o secție de poliție.


    Dar ce se întâmpla în acel cenaclu în
    ultimii ani ai secolului al XIX-lea, ne povestește Victoria Dragu-Dimitriu:

    Poate că ei nu i-au spus
    niciodată cenaclu, căci era, de fapt, un salon, un salon literar. Strada pe
    vremea aceea se chema strada Fântânii. Cei care veneau la salonul Zoiei Mandrea
    veneau pe Strada Fântânii și nu venea puțină lume, și nu numai persoane din
    aristocrația românească sau din intelectualitatea aflată pe poziții sociale
    foarte înalte, ci și scriitori remarcabili. Răsfățați cenaclului erau Barbu
    Ștefănescu-Delavrancea și Alexandru Vlahuță, Dar mai venea și Eminescu,
    altădată, poate mai des, și a venit și Titu Maiorescu împreună cu familia. Se
    perinda multă lume nobilă.



    În prima parte a secolului XX, avangarda literară
    avea, de asemenea, cenaclurile ei unele mai non-conformiste decât altele,
    organizate chiar pe străzile Bucureștiului, în apropierea liceului Lazăr, de
    pildă, unde a studiat Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, bizarul autor cunoscut sub
    pseudonimul Urmuz. Când era elev de liceu, împreună cu gașca sa de colegi
    non-conformiști, acostau trecătorii din preajma liceului lor sau puțin mai
    departe, pe cheiul Dâmboviței, traversând chiar râul spre fostul cartier
    Uranus.

    Ce spuneau bucureștenii despre acest cenaclu improvizat, aflăm tot de
    la Victoria Dragu-Dimitriu: Nu toată lumea era fericită să fie abordată
    pe stradă cu o rugăminte făcută cu o voce foarte gravă:

    Vreți să știți că, de
    fapt, literele românești nu au murit și că există tineri care continuă să
    lucreze? Și dacă persoana atacată era mai sensibilă și se opera, avea parte,
    poate, chiar de poemul acela care l-a făcut celebru pe Urmuz, Cică niște
    cronicari, sau de alte fragmente de proză care erau încercări în drum spre
    proza aceea pe care ne-a lăsat-o moștenire Urmuz. Cel care povestește acest
    episod este nu numai martor, ci și participant. Este vorba de actorul George
    Ciprian care a fost și autor dramatic cu piesa aceea foarte mult jucată Omul
    cu mârțoaga. Pentru noi, însă, acum esențială e Capul de rățoi, o altă piesă
    în care această aventură nebunească de adolescenți este pur și simplu suită pe
    scenă. Iar Ciprian povestește, în cartea sa memorii de data asta, nu în Capul
    de rățoi, că ultima reprezentație a fost dată chiar în cancelaria directorului
    de liceu unde cei câțiva trei-patru băieți, însoțiți și de alți colegi de
    clasă, au executat un dans în jurul directorului rămas uluit. Însă, fiind vorba
    de elevi atât de buni, erau dinainte iertați.

    Nici
    casele unde s-au ținut cele mai multe dintre ședințele Sburătorului nu mai
    există. A rezistat, însă, apartamentul din Bulevardul Elisabeta, vizavi de
    sediul Facultății de drept, unde E.Lovinescu s-a mutat cu puțin timp înainte să
    moară în vara anului 1943. O parte din tragedia petrecută între zidurile
    acestui apartament, după instalarea comunismului, ne este povestită acum tot de
    către Victoria Dragu-Dimitriu:

    Aici e vorba de o poveste eroică. Este
    povestea soției lui Lovinescu, fostei soții, de fapt, Ecaterina Bălăcioiu
    Lovinescu care rămâne în această casă moștenită de fiica lor, Monica, după ce
    în 1943, Eugen Lovinescu moare în vară. Monica Lovinescu, după cum știm, pleacă
    la Paris în 1946, în condiții foarte grele și foarte dramatice, iar doamna
    aceasta extraordinară, mama ei, doamna profesoară de franceză Ecaterina
    Bălăcioiu rămâne în această casă încercând să continue ședințele de cenaclu pe
    care Monica Lovinescu, cât am mai stat în țară le-a condus ea ajutată de mai
    multă lume bineînțeles Dar, după ce Monica pleacă, mama ei continuă cenaclul
    încă șase sau șapte ședințe despre care am aflat pentru întâia oară din
    scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fiica ei Monica. Aceste scrisori au
    apărut în două volume care ne aduc în literatura română pur și simplu o nouă și
    mare scriitoare de o forță sufletească extraordinară, o scriitoare care nu
    vroia să facă literatură și nici nu știa că face literatură în sinceritatea ei
    teribilă de a descrie ce se întâmplă în țara asta și dorul cumplit după fiică.
    Cartea este absolut formidabilă și, datorită ei, ne-am pomenit cu o mare
    scriitoare. Datorită scrisorilor către Monica Lovinescu ale Ecaterinei
    Bălăcioiu avem o această a treia mare Lovinescu în literatura română.


    Deși
    n-a putut să resusciteze cenaclul, fosta soție a lui E. Lovinescu a reușit să
    salveze câteva dintre manuscrisele criticului literar, condamnate la distrugere
    de către autoritățile comuniste care, de altfel, în cele din urmă au
    naționalizat apartamentul și au aruncat-o în închisoare pe femeia trecută deja
    de 70 de ani.



  • Centenar Atanasie Nasta

    Centenar Atanasie Nasta

    Scriitori di aieri şi di azâ

    Centenarlu a poetlui Atansie Nasta fu gh’irtusit, la 100 di an’i şi unâ dzuâ, tru a treaia dzuâ a meslui ţi him, brumarlu, la sediul a Uniunil’ei a Teatrilor di-tru România, UNITER, aclo iu easte prezIdentu actorlu şi reghizorlu Ion Caramitru, continuatorlu piste an’i a protlui prezidentu a Suţatâl’ei di Culturâ Macedo-românâ di dupu 1990, cându fu reactivatâ veacl’ea suţitatea di la 1880, ama a cure lucru avea dânâsitâ pri-tru an’l’i 1950 di mâhânălu că nu eara pi chefea a reghimlui comunistu carea avea apitrusitâ România mizi ascâpata, diunâoarâ cu năulu adil’iatic a Europâl’ei, di sum ocupaţia nazistâ. Avocatlu Atanasie Nasta, ţi purta di m’ic unâ pleagâ tru suflit faptâ di chirearea a paradislui a locurilor armâneşti di-tru Pindu, mindui ca aestâ patridâ di suflit lipseaşte sâ si toarnâ tru limba ţi nu putem s-u alâsm s-chearâ şi tru care lipseaşte s-nâ spunim tutâ mirachea trâ identitatea a noastrâ nsurinatâ, meditearaneanâ. Cu aestâ minduitâ şi dore ţi nu s-astindze trâ “Grailu a meu di mumâ — di-tru poezia al Geoge Murnu — grailu a meu di tatâ”, avocatlu şi poetlu Atanasie adră la 1975, tru unâ perioadâ tru care lumea armneascâ si turna cătră arâdâţin’ile a l’ei, pri-tru dicţionarlu al Tache Papahagi, liturghierlu comentat ale Matilda Caragiu-Marioţeanu, antologhia armâneascâ al Hristu Cândroveanu, vahi dupu uernechea a ţil’ei di la 1922 al Tache Papahagi, ama şi emisiun’i la radio şi televiziune, em tru România, em a fraţlor a noştri armân’i machiduniţ cum dzâţea nimuritorlu Atanasie Gh’iorgh’iţa tru Iugoslavia (“armân’i dit Armânie şi dit Machidunie”, tra s-dzaţim cum vahi vrea s-fâţea şi Nase Gh’iorgh’iţa, avocatlu şi poetlu Atanasie Nasta adră la 1975 cenaclul ca una patridâ tru grai, cenaclu Studio George Murnu. Dupu 15 an’i, dupu revoluţia ţi arăsturnă comunismul, cenaclul vine şi ndreapse calea trâ intrarea diznou pi lucru a suţatâl’ei macedo-română, reactivatâ şi condusâ tru a daua a l’ei banâ, di dupu comunismu, di Atanasie Nasta, care fu prezidentu 6 an’i, pânâ tru 1996, cându tricu tru bana di daima la 23 di andreu.



    Atanasie Nasta s-amintă la 2 brumar 1912, la Grămăticuva, pârinţâl’I a lui eara Ecaterina Pundichi, hil’ia a primarlui di-tru hoara Fetiţa, şi Ion Nasta di Florina, hil’lu a celnicului fârşirot Sterie Nasta şi nicuchira lui, a Sultanâl’ei Nasta.

    1920-1926 Atanasie Nasta ş-faţe clasile di şcoalâ tru Gârţie, doil’i an’i di ma nâpoi la Salonic.

    1927 Ion şi Ecaterina Nasta si strămutâ tru Cadrilater, cu pârinţâl’i şi aţel’i 9 hil’i, ficiori şi feate a lor, la care tru 1928 si adavgâ Victoria Nasta.

    Tru alonar 1936, Atanasie Nasta l’ia licenţa tru Litire şi Filosofie la Universitatea di Bucureşti.

    1939 — l’ia licenţa tru dreptu,

    1940 — titlul di doctor a Facultatil’ei di dreptu di la Cernăuţi.

    Agheazmăciune 1949, Atanasie Nasta si nsoarâ la Bucureşti cu Paula Gabriela Popescu (1928-2008), şi lâ si naşte la 1951 uniclu hil’u a lor, Dan Ion Nasta.

    1975, AtanasieNasta faţe eforturi trâ recunoaştirea a Studioului di istorie şi litearturâ dialectal, pi cari-l conduţe pânâ tru duza di-tru sone a banâl’ei, tru 1996.

    1981, 1985, Atanasie Nasta publică dauâ volume di sonete, cu numa “Sonete”, tru 1981, şi “Ora de poezie”, tru 1985, la editurile “Albatros”, şi “Cartea Româneascâ” . Anamisa di aeste dauâ apariţii, easte agiutatâ sâ-şi publicâ, aşi cum işişi ea dzâţe tru measjlu a l’ei di comemorare la 100 di an’i, Kira Iorgoveanu Manţu.

    Kira Manţu avea intratâ tru Cenaclul “George Murnu” tru 1977:

    Mini, atsea ma tinira atumtsea di tuts, intramu tu unâ lumi culturalâ tsi nica nu shteamu câtâ iu va mi minâ…

    […]

    Avuiu multi muabets cu Ath.Nasta tu kirolu anamisa di 1977-1986 shi, ma amânatu, dupu 1990. Lu cânâscuiu ca unu durutu armânu, cu suflitlu pliyuitu di nostalghia a Pindului, a Makiduniljei — alâsati shi trâ daima nividzuti.

    Mashi unâ ahtari pleayâ tsâ da putearea s-aladz dupu unâ Idhee, dupu unu Yisu… Yislu a lui eara “turnarea tru paradislu armânescu”, unâ turnari culturalâ cari s-poatâ s-u toarnâ “acasâ” limba armâneascâ.

    lui atsea ma aleapta -Antribari picurâreascâ“:

    Nâ ljartâ, Doamne, aestâ antribari,

    Tsi nâ cârti nâ noapti-ntreagâ-n yis:


    Cându-arâiesc cupiili di njiljoari I ma mushat la Tini-n paradis?

    Nâ avrâ cu anjurizmi ca di nveasti,

    Ca nâ harauâ dultsi nâ pitrundi

    Sh-birbiljlji cântâ! O, Tini, Doamne,

    Paradislu-a tău macâ nu easti

    Un tser ma limbid ca unâ hâryii,

    Surin cu izvuri sh-cupii di oi —

    Cu munts anălts ca tu Machidunii,

    Ahtari paradis nu i trâ noi…”







    N’il’ioarle dorm



    N’il’ioarle dorm — ma sihie di noi

    Somn imir, di prăvdzâ…

    ‘Nghiseadzâ soare

    Sh-m’iurizmâ di iarbâ tâl’iatâ-n livădz…

    Adusâ di vimt n’iadzâ-veara.



    Unâ cupie di suflite bune;

    Fârâ pişmanea di fapte arale —

    N’il’ioarledorm rîhate, ca cilimean’l’I,

    Vigl’iate di steale.



    Maş picurarlu-avdil’iat, şi-aţel sărăcăcean —

    Di noapte fac dzuâ,

    Ca s-doarmâ nu pot —

    Uhteadzâ, uhteadzâ,

    Că ninga domnul a lor fârşerot —

    Unâ n’il’ioarâ ş-un cane dailean

    Vigl’eadzâ, vigl’eadzâ !





    Geoghrafie



    Di-amarea di tru care da cap soarle —

    Trâş munţâl’i iu si-adunâ-aryuş tu doagâ,

    Tru loclu aist, vuloagâ cu vuloagâ,

    Noi ul câlcăm — cu oile ş-cu n’il’ioarle.



    Când n-avina chirolu — ti arnare,

    Cu bruma-l’i tu tâmbări şi cu maneile

    Noi dipuneam iu suntu lărdz cubeile —

    Ma nu-aspârdzeam, ca cetile varvare !



    Nâ hârâseam pi tihea-nâ ş-pi oi !

    Avearea xen’lor nu zilipsim —

    Sh-bilăcă alâsăm ti-agiun’I nâpoi…



    Mul’erle nâ mutrea cu-ahântu dor !

    Sh-cu săndzile valah ânturusim

    Mileţle — pri-iu tricum azbuirâtor…





    Acl’imare



    Di priste munţl’i-a dorurlor a meale —

    C, ma s-avdzai, muşata mea di-n hoarâ,

    Se-nalţâ acl’imarea pân-di steale,

    Că vrearea acâţă nâpoi s-mi doarâ !



    I fisea aoa tru dzua canda-i sârbâtoare, –

    Maş pân-la tine — şcretâ, -nfârmâcatâ

    Ş-si tinde duşmănoasa dipârtare !



    Ţâ aştinui duşec ninga iatac —

    Cu chel’i di luchi ş-lilice di pi lunâ,

    Şi cu fluiara nu ma ştiu ţi s-fac,

    Di-anda tu cheptu-m’i vrearea m’i-arăsunâ !



    Trei nopţ, trei munţ va m’i-l’i dipun di-alagă,

    S-ti arâchescu cu gion’l’i di altoarâ,

    Îmbraţâ să-m’i ti port — ca nâ m’il’oarâ,

    La stanea mea, sum frasin’I, dit vuloagâ…



    Sus, tut ma-n sus — cu perlu neale-n vimtu,

    S-mutrim de-aclo Machidunia vrutâ, –

    Di dorlu-a nostru loclu s-hibâ ţimtu:

    Noi, dol’i — vâsil’eadz pi lumea tutâ !





    Lăi nior

    Lăi nior, di piste munţ, Cari di tine i ma-n sus —

    Cu furtun’ile când ti-alumţ,

    Ruzvuite dit apus !

    Dorlu-a omului, din sin, Zboairâ ş-ma-nclo di ţer —

    Cama troarâ di-un şain,

    Cu areapte di her !



    Vrearea, naparte di lunâ —

    Maşi cu vruta-l’i sâ si-adunâ, –

    Di pi ‘nâ steauâ pi altâ,

    Treaţe ş-di soare, diparte,

    Ma înclo ş-di laia moarte…


  • Seniorii din Homorâciu

    Seniorii din Homorâciu

    Când ești septuagenar sau chiar centenar, ce-ți mai poate oferi viața la țară? Un inimos director de casă de cultură din Homorâciu, jud
    Prahova a avut ideea să înlocuiască tristele așteptări ale vârstnicilor din sat cu activități săptămânale la… Clubul Seniorilor. Cenaclu de poezie și epigramă? Șezătoare tradițională? Atelier culinar? Nimic nu e
    imposibil, la Homorâciu, unde talentul sfidează vârsta.