Drama copilului interior – ataşament şi empatie este titlul dezbaterii
prezentate de către Editura Herald în cadrul proiecţiei filmului german System
Crasher / Copilul-problemă, de la Cinema Muzeul Ţăranului. La nouă ani, Benni
este deja ceea ce asistenţii sociali numesc un copil-problemă. Are un singur
ţel: să ajungă acasă, la mama ei, iar angajaţii de la protecţia copilului încearcă din răsputeri
să găsească un cămin stabil pentru cea mică. Din păcate, astfel de drame nu
rămân la nivelul de ficţiune, fiind şi povestea foarte multor copii din România
şi din lume. Sorin Lucaci, PR Editura Herald:
Specialiştii pe care
i-am ales sunt invitaţi să vă împărtăşească câteva repere practice din teoriile
psihologice şi educaţionale actuale, care ne pot ajuta să avem o înţelegere mai
bună, mai plină de empatie şi compasiune faţă de copiii noştri şi faţă de problemele
lor. O comunicare mai bună, o dinamică mai armonioasă în relaţia părinte-copil.
Despre răni emoţionale, respingere, abandon, frici, traume, vulnerabilităţi şi
revoltă, despre dependenţe şi provocări, conectare, ataşament şi empatie. De
asemenea, vom discuta despre rădăcinile violenţei în copilărie.
Povestea
personajului Benni din filmul Copilul-problemă reflectă o realitate crudă a
societăţii de astăzi. Mii de copii trăiesc anual trauma abandonului, încă de la
vârste foarte mici, şi o foarte mare parte dintre ei suferă răni emoţionale
foarte greu de abordat din partea specialiştilor.
Explică Iulia Feordeanu, psiholog şi psihoterapeut:
Am avut ocazia să
colaborez timp de cinci ani cu direcţii de protecţia a copilului din România.
Am văzut copii cu comportamente asemănătoare cu cel al lui Benni (n.a.
personajul din film), educatori,
psihologi, asistenţi sociali care încearcă ani de-a rândul să facă tot
posibilul să ajute aceşti copii-problemă. Sunt şi realităţi, nu este vorba doar
despre ficţiune. Din păcate, sunt foarte mulţi copii – şi care ajung ulterior
adulţi – care nu au avut parte de suficientă siguranţă în copilărie şi de
suficientă înţelegere a nevoilor din partea adulţilor.
Mediul în care se dezvoltă un copil în primele luni şi primii ani de viaţă
este deosebit de important pentru profilul psiho-emoţional al viitorului adult.
Din păcate, sistemele de protecţie a copilului nu pot asigura recuperarea
copiilor cu astfel de deficienţe, nici în România şi nici în alte ţări. Iulia Feordeanu:
În absenţa unui mediu sigur şi a unor
părinţi suficient de responsabili, copiii nu se pot dezvolta armonios.
Echilibrul lor emoţional este serios zdruncinat. Din păcate, trebuie să spun
că, de cele mai multe ori, nu se recuperează, în ciuda celor mai bune intenţii
ale multor adulţi. Am avut ocazia să lucrez la proiecte de sprijin emoţional
atât în România, cu copiii din sistem, cât şi în alte ţări, inclusiv în ţări
din Asia, dar şi în Ucraina. Peste tot, copiii instituţionalizaţi,
copiii-problemă, copiii abandonaţi, copiii abuzaţi sunt la fel.
Specialiştii în
domeniu fac tot posibilul ca un astfel de copil, care suferă trauma abandonului
repetat, să fie reintegrat, uneori în repetate rânduri, în ceea ce ar putea
deveni pentru el o familie. Din păcate, însă, problemele de ataşament rămân. Cu detalii, Sorina Petrică, psiholog
clinician:
Vindecarea este posibilă doar în relaţie.
Sistemele de protecţie a copilului din întreaga lume reprezintă o soluţie
imperfectă, de fapt, pentru aceşti copii. De cele mai multe ori, ei sunt mutaţi
dintr-o casă în alta şi, ori de câte ori experimentează ruperea relaţiei, ei
reexperimentează abandonul. Este ca şi cum se retraumatizează cu orice relaţie
sau cu orice situaţie în care ei se ataşează, după care pierd acea relaţie.
Sorina Petrică
explică de ce tratamentul şi vindecarea acestor copii este îngreunată tocmai de
către adulţii care nu sunt pregătiţi să abordeze corect o astfel de problemă:
Vindecarea este posibilă doar în cazul în care aceşti copii reuşesc, în
cele din urmă, cu foarte multă strădanie, să se ataşeze de un adult, pentru că
au nevoie de o figură constantă în viaţa lor. În momentul în care acest lucru
se întâmplă, este nevoie nu doar de o figură constantă, ci este nevoie ca
aceşti copii să primească ceea ce nu au primit niciodată: respect faţă de ceea
ce sunt ei ca persoane, nu faţă de ceea ce doresc părinţii lor să fie,
înţelegere, acceptare, iubire necondiţionată. Toate lucrurile acestea sunt
foarte greu de obţinut pentru un copil cu istoric de abandon. Abandonul te
învaţă că nu poţi să ai încredere în ceilalţi, că adulţii sunt o sursă de
pericol. Ei dezvoltă o serie de dificultăţi emoţionale care sunt foarte greu de
gestionat. Trăiesc şi experimentează emoţii de o intensitate foarte mare şi au
foarte mari dificultăţi în a se linişti singuri.
Sabina Strugariu,
psihoterapeut integrativ, despre nevoia
adulţilor de a-şi înţelege propriul copil interior, pentru a putea face faţă
integrării copiilor instituţionalizaţi:
Am o mare problemă cu
această sintagmă: copilul-problemă. Îmi place mult mai mult titlul iniţial,
System Crasher, fiindcă pune accentul pe cu totul altceva, pentru că nu cred că
acel copil este problema. Niciodată copiii nu sunt problema, tocmai datorită
stilului de ataşament, datorită faptului că, atunci când suntem copii, preluăm
stilul de ataşament al părintelui sau al adultului care are grijă de noi şi ne
ajută să ne dezvoltăm. Există acest copil-problemă şi tot ce se întâmplă în
sistem şi acasă cu copiii-problemă care sunt demonizaţi şi de care ne este
frică, fiindcă toate emoţiile lor sunt greu de gestionat. De fapt, asta se
întâmplă de multe ori pentru că noi, ca adulţi, avem acest copil interior care
este la fel de vătămat şi de care ne este frică. Şi atunci, pentru că ne este
dificil să avem grijă de noi, proiectăm asupra propriilor copii ceea ce nu
putem să facem pentru noi.
La sfârşitului
anului 2018, aproximativ o mie de copii erau abandonaţi, lunar, în spitalele
din România, imediat după naştere. Aceştia
ajung, ulterior, la asistenţi maternali sau în centrele de plasament. Procesul
de adopţie se desfăşoară, însă, cu greutate, iar traumele acestor copii au,
uneori, efecte ireversibile.