Radio România Internațional

Tag: centrul FILIA

  • România la 35 de ani de la accesul metodelor contraceptive pe piața liberă

    România la 35 de ani de la accesul metodelor contraceptive pe piața liberă

    Pentru generațiile anterioare, din perioada comunistă, accesul la metode contraceptive se afla la limita legalității, iar întreruperea sarcinii era considerată o crimă. Care este astăzi relația românilor cu metodele contraceptive? Andrada Cilibiu, activistă feministă pentru Centrul Filia și expertă în drepturi sexuale și reproductive susține:

    „Dat fiind că nu există contracepție gratuită mai ales pentru cele mai vulnerabile dintre noi, nu există informare și nici educație sexuală comprehensivă în școli, evident că rată de utilizare a contracepției va fi mică. Asta este îngrijorător, mai ales din perspectiva a două aspecte: 1) o rată din ce în ce mai mare a infecțiilor cu transmitere sexuală despre care nu prea vorbim, pentru că din păcate, în România tot subiectul acesta asociat cu sănătătea reproducerii și drepturile sexuale rămâne tabu, și un alt aspect este cel al sarcinilor în rândul adolescentelor, al sarcinilor nedorite și al unei societăți care, din păcate, ajunge să echivaleze contracepția cu avortul, ceea ce nu ne dorim.

    Ne dorim ca toate femeile să aibă acces, în primul rând, la contracepție, la informații, la educație sexuală și la întreruperi de sarcină sigure. Dar vedem că, din păcate, în ultimii 10 ani am înregistrat un regres față de cum arăta societate românească acum în deceniu.”

    Andrada Cilibiu descrie cum, în anii 2000, în România s-a înființat o rețea de planificare familială, care oferea acces la discuții individuale cu medici specializați despre metodele de contracepție, despre frici și impasuri emoționale privind relațiile sexuale, sarcină sau alte aspecte ale sănătății reproductive. În plus, adaugă experta, rețeaua oferea metode de contracepție gratuite, iar discuția despre educație sexuală se purta în termeni mai pozitivi. Ce s-a întâmplat, conform expertei, a fost că medicii respectivi au intrat la pensie fără să fi format alți specialiști și fără ca rețeaua să primească alte resurse.

    În plus, anii 2000 au fost marcați de progrese masive ca pregătire pentru intrarea în Uniunea Europeană, care necesita respectarea unor anumite standarde. Republica Moldova, pe de altă parte, este oferită ca exemplu pozitiv, având clinici specializate pentru tineri cu vârste între 10 și 24 de ani, care primesc servicii gratuite de sănătate reproductivă. Întrebată de unde putem lua bune practici, Andrada Cilibiu răspunde:

    „Clar de la modelele de educație sexuală comprehensivă pe care le găsim în țările nordice sau în Regatul Unit sau în Olanda și unde educația sexuală se face, în unele țări, încă începând din primii ani de viață, cu informații pe înțelesul copiilor – mai ales despre consimțământ și despre autonomie corporale — și apoi, ușor-ușor, crescând în vârstă, și cu alte informații despre relații emoționale și sexuale sănătoase.

    Avem exemple de bună practică în ceea ce privește întreruperile de sarcină, care vin tot din Olanda, din Franța, care abia a introdus accesul la dreptul la avort în Constituție. Avem și Spania, de exemplu, cu un program foarte bun de distribuire a contraceptivelor.

    Dar de fapt, majoritatea statelor din UE au planuri naționale de contracepție și oferă contracepție gratuită, mai ales în primul rând adolescenților și persoanelor tinere, dar și grupurilor vulnerabile. România, de fapt, se află în acest cluster de minoritate de țări care nu au deloc, nu oferă deloc contracepție gratuită.”

    În primăvara acestui an, Centrul Filia lansa studiul „Grija pentru democrație. Interesele politice ale femeilor în 2024”, cu un capitol dedicat folosirii contracepției de către femeile din România în zilele noastre. Conform acestuia, 37% dintre respondente au raportat că au folosit metode contraceptive în ultimii 10 ani, 62% au spus că nu au folosit, iar 1% au refuzat să ofere un răspuns. Din grupul femeilor participante la studiu care au folosit o metodă de contracepție, 63% au folosit prezervativul, 55%, pastilele anticoncepționale, 42% metoda retragerii, 38% metoda calendarului, 24% pilula de a doua zi (considerată mai degrabă o soluție de urgență) și în procente mult mai mici metode mai invazive, precum steriletul, legarea trompelor sau implantul contraceptiv.

    La nivelul Europei, Organizația Mondială a Sănătății trage un semnal de alarmă privind scăderea îngrijorătoare a folosirii prezervativului de către adolescenți. Studiul OMS a fost realizat între 2014 și 2022, a inclus peste 240 de mii de adolescenți din 42 de țări europene și a arătat că utilizarea prezervativului de către băieții de 15 ani a scăzut cu 9%, între 2014 și 2022 (de la 70% la 61). În cazul fetelor, procentul a scăzut de la 63% la 57% în același interval de timp. Același studiu arăta că 30% dintre fete și 22% dintre băieții activi sexual din România nu au folosit nici prezervativ, nici vreo altă formă de contracepție la ultimul lor contact sexual.

    Andrada Cilibiu spune:  „Din păcate, văd că mulți dintre tineri folosind mai degrabă pornografia ca sistem de referință despre cum să întreținem relații sexuale în siguranță. E foarte multă confuzie în rândul lor și ajung să creadă o grămadă de mituri și stereotipuri și să aibă o grămadă de anxietăți față de proprie imagine corporală, față de relațiile romantice sau emoționale în care în care intră, față de relațiile sexuale ș.a.m.d.

    Neavând nici în familie și, mai ales, nici la școală o autoritate care să le spună informații validate de știință și care intră în zona asta a informațiilor comprehensive despre educația sexuală, din păcate îi lăsăm de izbeliște pe tinerii noștri și aceștia ajung să întrețină relații sexuale sau să intre în relații în care nu recunosc violența, nu recunosc că, ceea ce i se întâmplă nu e ok.

    În acest sens, avem nevoie mai ales de educație sexuală obligatorie și compresivă pentru toată lumea, fără acordul părinților, de servicii sexuale de sănătate sexuală prietenoasă pentru tineri.”

    La nivel de regiune, un alt studiu publicat în 2022 de către revista medicală britanică The Lancet arăta că, în vreme ce media de alegere a prezervativului ca metodă de contracepție în Europa de Est (de către cei ce aleg să folosească una) este de 37,8%, în România, procentul nu ajunge la 31%. Metoda calendarului, pe de altă parte, este folosită de 19,9% dintre românii care aleg o metodă de contracepție, comparativ cu 5,9% la nivelul Europei de Est. Metoda retragerii este preferată de 12,8% dintre români și de 10% de către respondenții din regiune.

  • Democrația în declin

    Democrația în declin

    Un consorțiu de organizații non-guvernamentale format din Centrul de Resurse pentru participare publică (CERE), ActiveWatch și Asociația pentru Tehnologie și Internet a lansat, recent, cea de-a treia ediție a Raportului despre starea democrației. Analizând situații petrecute în 2023, autorii documentului concluzionează tranșant: „Democrația moare lent. Chiar dacă nu am avut o involuție spectaculoasă în raport cu anii trecuți sau cu alte țări din regiunea noastră, tendințele de îngustare a spațiului civic și atacurile la libertățile cetățenești au continuat, încet, dar sigur.” Concluzia aceasta este completată de Oana Preda, expertă în advocacy în cadrul CERE.

    Am continuat practic un declin care a început acum câțiva ani și cu care deja am ajuns să ne obișnuim. Faptul că am ajuns să ne obișnuim cu asta e un lucru rău în sine, pentru că ne scade din vigilență. De asta noi ne încăpățânăm să semnalăm toate derapajele astea ori de câte ori le vedem și să le punem în rapoartele anuale care ne oferă o imagine de ansamblu. Ca de obicei, urmărim câteva teme pe care noi le vom considera relevante pentru calitatea spațiului civic și a democrației în general.

    Un prim aspect semnalat de Raportul despre starea democrației este libertatea de întrunire. Într-un an în care Europa a fost marcată de numeroase proteste pe diverse teme, în România atmosfera a fost ceva mai calmă, lucru care nu a împiedicat autoritățile să fie excesiv de prudente, consideră tot Oana Preda.

    Am început anul 2023 cu un proiect de modificare a Codului Penal, proiect inițiat de primul ministru de atunci, dl. Nicolae Ciucă și care propunea pedeapsa cu închisoarea de până la 7 ani pentru tulburarea liniștii și ordinii publice. Noi am considerat că ăsta este un pericol, un potențial de abuz și intimidare la adresa oamenilor care ar fi vrut, de exemplu, să participe la proteste sau manifestări publice, nu la tulburarea liniștii publice. Din fericire, după demersurile societății civile și ale mass-media, inițiatorii și-au retras această propunere de modificare și am scăpat. Dar ne-a luat ceva și ar trebui să fim vigilenți și pe fază, pentru că lucrurile astea ajung pe agenda politicienilor când te aștepți mai puțin.

    Dincolo de cadrul legislativ, deși 2023 a fost un an sărac în proteste și manifestări de stradă, totuși am putut să constatăm un exces de zel al forțelor de ordine demn pentru o cauză mai bună. Anul a început, de exemplu, cu intimidarea unor potențiali activiști, oameni care nu prea s-au manifestat zgomotos și care ar fi fost solidari cu victimele războiului din Gaza. Presa a raportat cum foarte mulți dintre ei au fost fie invitați la secțiile de poliție, fie vizitați la domiciliu, să li se pună în vedere că ar fi bine să nu participe la proteste și la manifestări de stradă, să nu pună chestii pe Facebook și, dacă s-ar putea, nici măcar să nu vorbească despre război.

    Ca și în alți ani, și în 2023 libertatea presei a fost amenințată din cauze financiare : fie banii sunt insuficienți pentru a susține un demers jurnalistic, fie ei sunt livrați cu anumite condiții care ar împiedica manifestarea firească a acestui demers. Redacțiile publicațiilor Gazeta Sporturilor și Libertatea au fost nevoite să-și schimbe radical echipele și politica editorială în urma unor ingerințe nefirești ale patronatului. De asemenea, jurnalista independentă Emilia Șercan, cea care a devoalat plagiatele din multe teze de doctorat semnate de politicieni, a fost în continuare hărțuită ca urmare a anchetelor sale. Oana Preda revine cu amănunte

    Fără să generalizez, o bună parte a presei s-a dovedit în anul 2023, cumpărată practic de multe ori din fonduri publice. De exemplu, în anul 2023, partidele au cheltuit pentru presă și propagandă aproape 121 de de milioane de lei. Ceea ce explică de ce multe informații care ar putea să afecteze imaginea partidelor aflate la putere rămân între noi sau doar în bula noastră. Am văzut în 2023 cum independența editorială a fost sacrificată pentru profit. Și avem cazurile cotidianelor „Gazeta Sporturilor” și „Libertatea”. Avem și exemplul jurnalistei Emiliei Șercan, cu dosarul care ar fi urmat să facă lumină în abuzurile suferite în 2023. Acesta a fost brusc clasat, fără niciun fel de explicații. Cum spuneam mai devreme, lucrurile astea explică puțin de ce informațiile astea rămân așa, aici, între noi.

    De altfel accesul la informații publice, reglementat printr-o lege care se aplică de mulți ani, a fost iar îngreunat în 2023, menționează Oana Preda cu ocazia lansării Raportului despre democrație.

    Un instrument extraordinar de important pentru jurnaliști, dar și pentru activiști este accesul la informații de interes public. Colegelor noastre de la Centrul FILIA (organizație feministă), care au solicitat informații cu privire la cauzele ce au avut ca obiect infracțiuni sexuale cu minori, Parchetul le răspunde că, pentru a primi această informație ar trebui ca persoana care a solicitat informația să demonstreze că este membru al organizației și să aducă și o împuternicire cum că are dreptul să să solicite această informație. Mai avem un răspuns primit de la Secretariatul General al Guvernului de către colegii noștri de la Centrul pentru Inovare Publică.

    Era solicitată lista persoanelor în funcție de secretar de stat și consilier de stat. Informația nu a fost furnizată pe motiv că ar conține date cu caracter personal. Astea sunt doar două exemple care arată că instituțiile devin din ce în ce mai inventive în a se prevala de tot felul de excepții pe care legea le prevede. Prin urmare, colegi care monitorizează sistematic anumite categorii de informații, acum nu mai primesc datele pe care înainte le primeau. Nu ne dăm seama, dar lucrurile astea se întâmplă lent.

    Tocmai pentru că situația se deteriorează pe nesimțite, vigilența trebuie să crească nu doar din partea asociațiilor civice, ci și din partea restului cetățenilor.

  • Generaţia Z. Egalitatea de gen

    Generaţia Z. Egalitatea de gen

    În România, Generaţia Z ar putea fi împărţită în două grupuri care, din păcate, se întâlnesc foarte rar. Putem vorbi despre Generaţia Z din oraşele foarte mari, care are acces la informaţii foarte simplu, inclusiv de pe reţelele sociale, dinspre organizaţii feministe… Aceştia sunt mult mai sensibilizaţi faţă de temă. Celălalt grup de GenZ în România este reprezentat de cei care sunt în mediul rural sau în oraşe mai mici. La ei nu ajung informaţii cu privire la discriminarea de gen, egalitatea de gen”. (Andreea Rusu, directoare executivă Centrul Filia)



    Egalitatea de gen este una dintre problemele cel mai des aduse în dezbatere la diferite niveluri — local, regional, naţional sau european, fie că vorbim de factorii de decizie, fie, mai ales, de societatea civilă. Pentru că, din păcate, în ciuda eforturilor care se fac, disparităţile sunt încă mari între femei şi bărbaţi. Este vorba despre decalajul salarial, rata de angajare, pensiile, responsabilităţile familiale, echilibrul de gen în procesul decizional şi în politică… Şi, mai ales, despre violenţa domestică, pe care numeroşi oficiali europeni au catalogat-o drept o problemă importantă de securitate în Uniunea Europeană.



    Despre inegalitatea de gen în România, despre cum percep acest fenomen reprezentanţii Generaţiei Z, dar şi despre preocupările la nivel european pentru reducerea inegalităţilor de gen vorbesc sociologul Cristina Raţ, Andreea Rusu – directoarea executivă a organizaţiei feministe Centrul Filia şi europarlamentarul Ramona Strugariu, membră în Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne a Parlamentului European.



  • Cum ne raportăm la hărțuire și abuz sexual

    Cum ne raportăm la hărțuire și abuz sexual

    Despre hărțuire și abuz sexual, de la formele fizice la cele virtuale sau
    online, se vorbește de mult timp și în România ca peste tot în Europa. Iar
    legislația încearcă să țină pasul cu toate manifestările recente ale acestor
    fenomen. Însă există, în continuare, destulă confuzie în opinia publică și în
    regulamentele care ar trebui să sancționeze faptele de tipul acesta. De pildă,
    un sondaj recent realizat de Fundația World Vision România arată că peste 26%
    dintre adolescenți și elevi de gimnaziu mărturisesc că li s-au trimis
    fotografii nud şi li s-a cerut să trimită fotografii nud cu ei. În același
    timp, din aceeași cercetare aflăm că peste 22% dintre elevii chestionați spun
    ca obligarea sau invitarea unui minor să vizioneze imagini pornografice este un
    abuz sexual doar într-o mică măsură sau nu este deloc. Studiul face dintr-un
    proiect mai amplu al fundației, intitulat JUSTinAct, care-și propune să-i
    informeze cât mai bine pe profesori, părinți și copii despre toate valențele
    abuzului sexual și să schimbe mentalitatea potrivit căreia doar violul este un
    delict de acest tip. A-i cere cuiva să
    trimită fotografii nud este tot un abuz, dar multe lume nu conștientizează asta,
    consideră Andreea Bujor, directoare de advocacy în cadrul Fundației World
    Vision:

    În acest sondaj am avut peste 700 de respondenți. Peste un sfert dintre
    ei spun că li s-au cerut fotografii. Deci acest lucru se întâmplă și trebuie să
    discutăm despre el. Copiii noștri au acces la internet, sunt extrem de
    informați și noi considerăm că nu trebuie să discutăm și în continuare privim
    aceste informații drept tabu. Acest lucru nu ar trebui să se întâmple. Îi
    sfătuim pe toți profesorii și părinții să fie atenți la copii, să discute cu ei
    aceste subiecte.



    Tot o
    discuție sinceră ar elimina senzația de jenă pe care o încearcă adolescenții cu
    anumite ocazii surprinse, de asemenea, în sondajul World Vision. Unul din trei
    adolescenţi nu ar avea încredere să vorbească cu părinţii dacă ar trece
    printr-un abuz sexual, din cauza ruşinii, aflăm tot de la Andreea Bujor:

    La școală nu se discută absolut deloc despre
    aceste subiecte, ele sunt considerate a fi tabu în continuare. Victima, în
    continuare, se rușinează și se teme de faptul că nu este crezută, că este
    blamată de către comunitate. Este foarte important să educăm, să vorbim cu
    copiii. În momentul în care în școli s-ar discuta mai mult despre asta, la ora
    de dirigenție, de exemplu, li s-ar spune ce înseamnă abuzul sexual și faptul că
    pot face o reclamație la Protecția Copilului sau la poliție, în momentul acela,
    copilul ar simți că există un spațiu sigur unde poate să reclame aceste lucruri.



    Iar în aceste discuții școala
    trebuie implicată, căci multe dintre abuzuri se petrec chiar în incinta
    instituției de învățământ. Andreea Bujor, directoare de advocacy în cadrul
    Fundației World Vision:

    Peste 17%
    dintre adolescenți spun că la școală au fost atinși într-un mod care i-a
    făcut să se simtă inconfortabil. În cele mai multe cazuri au fost atinși de
    către colegi, dar un procent mai mare proporție, peste 20% spun că, în alte
    contexte, nu de către colegi, au fost atinși într-un mod care i-a făcut să se
    simtă inconfortabil. 51,5% spun că au avut de a face cu priviri insistente
    asupra corpului lor. Iar referitor la reclamații, peste 30% dintre profesori nu
    ar reclama abuzuri sexuale asupra unui minor pentru că consideră că nu ar avea
    suficiente dovezi. Aici aș vrea să fac o precizare care cred că este foarte
    importantă. Nici părintele, nici profesorul nu sunt instanțe de judecată. Așadar,
    instanța de judecată este responsabilă să vadă dacă acest lucru s-a întâmplat
    sau nu. Pentru un profesor sau un părinte, responsabilitatea față de
    respectivul copil este să reclame. După aceea se vor face cercetări și se va
    dovedi ce este de dovedit.


    Trecând de la gimnaziu și liceu
    la facultăți, o altă cercetare indică faptul că nici în mediul universitar
    lucrurile nu stau mai bine. De la Cristina Praz, membră a asociației feministe
    Centrul FILIA, aflăm următoarele:

    Timp de 5 ani universitari, în 52 de
    universități au fost înregistrate doar 15 cazuri de hărțuire sexuală. Și asta
    nu e un lucru neapărat bun, nu înseamnă că aceste cazuri nu există. Înseamnă
    doar că avem poate dificultăți să accesăm aceste mecanisme de raportări, să
    comunicăm cu studenții și să creăm pentru studente și studenți un mediu în care
    se simt în siguranță, să vorbească despre aceste experiențe și să ceară
    ajutorul mai departe. Din păcate, de
    cele mai multe ori, soluționarea reclamațiilor a fost recomandarea unei medieri
    sau clasarea cazurilor din cauza lipsei de probe. Într-un singur caz știm că un
    cadru didactic a fost concediat, dar nu prin decizia Comisiei de Etică a
    universității respective, ci mai degrabă printr-o decizie ulterioară, pentru că
    în primă fază nu s-a întâmplat nimic.


    Aceste
    informații sunt incluse într-un raport amplu realizat de Centrul FILIA despre
    hărțuirea sexuală în mediul universitar, raport precedat de un studiu
    exploratoriu.

    Cristina Praz ne oferă amănunte: Am vorbit pe
    de-o parte cu studentele și studenții și, pe de altă parte, cu cadrele
    didactice pentru a vedea cum au perceput acest fenomen. Peste 30% din
    respondenți au indicat că au trecut prin experiențe de hărțuire, iar aproape
    40% din respondente și respondenți au spus că au fost martori la o faptă de
    hărțuire sexuală. Aș menționa că aceste date într-adevăr nu sunt reprezentative
    pentru că nu au fost luate de la nivelul tuturor universităților, dar sunt
    niște date de început, exploratorii, tocmai pentru a avea un nivel minim de
    informații legat de acest fenomen. Tot în cadrul aceluiași studiu am aflat și
    că una dintre principalele cauze pe care respondenții le-au identificat pentru
    hărțuirea sexuală este lipsa reglementărilor și a unor mecanisme de sancțiune.


    Și tocmai modul
    în care este definită și tratată hărțuirea sexuală în codurile etice sau
    regulamentele interne ale mai multor universități a fost analizat de către
    Centrul FILIA. Concluzia ne-o împărtășește Cristina Praz:

    În studiul nostru
    recent am aflat că din cele 85 de coduri analizate, doar 38 menționează
    hărțuirea la un nivel minimal. Și asta nu înseamnă că se oferă o definiție a
    termenului. Mai mult de jumătate din coduri nu pomenesc nici măcar două cuvinte
    despre acest fenomen. Aici avem o problemă. Atunci când nu avem un regulament
    etic clar de unde să aflăm ce înseamnă hărțuirea sexuală, cum este definită, ce
    forme ia acest fenomen, nici studenții, nici studentele, nici cadrele didactice
    sau personajul personalul auxiliar nu au de unde să afle aceste informații și
    să știe cum pot fi sancționate mai departe.


    De altfel,
    acolo unde este abordată hărțuirea sexuală, accentul cade exclusiv pe pedepse,
    nu pe educare sau pe sensibilizarea prin comunicare pentru prevenirea
    fenomenului.

  • Traficul de minore şi violenţa de gen

    Traficul de minore şi violenţa de gen

    Conform Comisiei Europene, între 2015 și 2016, mai mult
    de jumătate (56 %) din traficul de persoane din UE a avut drept scop
    exploatarea sexuală, iar aceasta rămâne forma cea mai răspândită. În acest
    context, cum probabil era de așteptat, femeile și fetele au reprezentat peste
    două treimi (68 %) din victimele înregistrate. Procentul acesta ar urca la 77%,
    dacă am elimina datele statistice referitoare la Marea Britanie care, între
    timp, nu mai este membră a UE. Primele cinci țări europene de cetățenie a
    victimelor au fost România, Ungaria, Țările de Jos, Polonia și Bulgaria.
    Situația nu pare să se fi schimbat prea mult în prezent, România fiind și în
    2018, una din țările sursă ale traficului de ființe umane din Europa, conform Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane,
    iar circa jumătate din numărul
    total al victimelor sunt minore, adică niște copile. Unele din aceste copile
    care reușesc cumva să scape din acest tip de sclavie contemporană ajung în
    îngrijirea activistei Iana Matei, cea care a deschis la Pitești,
    în urmă cu 20 de ani, un adăpost pentru protejarea și reintegrarea în societate
    a victimelor traficului de ființe umane.

    În timp, organizația
    non-guvernamentală înființată de ea, Reaching Out Romania, a ajutat peste 600
    de victime ale exploatării sexuale să-și refacă viața, după cum ne spune chiar
    Iana Matei. Am început cu un
    apartament închiriat, apoi numărul fetelor a crescut. Cred că în anul 2000 a
    fost atins apogeul. La început, fetele au luat-o pe ruta fostelor țări
    iugoslave. Ulterior, am construit un centrul pentru ele, iar anul trecut, am
    construit alt centru cu 6 locuri pentru că nu mai facem față. În total, în cele
    două centre sunt 18 locuri, iar în prezent, la noi sunt 12 fete. Cel de-al
    doilea centru, centru de tranzit cum îi spunem noi, pe care am început să-l
    construim anul trecut nu e gata încă. Și mai avem locuri și într-o fermă de
    lavandă la Craiova, pentru că noi am creat o alternativă pentru fetele care nu
    vor să-și continue studiile. Majoritatea vin din mediul rural și la ferma
    noastră de lavandă le învățăm cum să-și dezvolte propria afacere. Acum fetele
    de la noi din centru au vârste între 12 și 14 ani și din punctul meu de vedere,
    ar trebui să vorbim despre pedofilie, nu despre trafic de persoane. Nu este
    violența împotriva femeii, ci este violență împotriva copilului.


    Dacă la ferma de lavandă, aceste fete au ocazia de a dobândi unele
    abilități necesare găsirii unui loc de muncă sau unei modalități de
    auto-întreținere în afara prostituției, la adăpostul pus la dispoziție de
    organizația Ianei Matei, li se oferă și consiliere psihologică. Traumele
    victimelor sclaviei sexuale sunt specifice, greu de depășit și se hrănesc din
    experiențele dinainte de a fi exploatate. Ele au un deficit de încredere în
    sine cauzat, de multe ori, de lipsa de afecțiune cu care au crescut în familie.
    Aceste probleme pre-existente sunt exploatate de traficanți și ies cel mai bine
    în evidență prin metoda loverboy, una dintre cele mai eficiente căi de
    racolare și păcălire a fetelor în vederea traficării. Prin această metodă,
    traficantul le seduce pe fete şi apoi, exploatând sentimentele lor de iubire,
    le obligă să se prostitueze pentru el. Iana Matei despre traumele dinainte şi
    după perioada când au fost exploatate.

    Prin metoda de recrutate loverboy,
    identitatea copilului este, de fapt, asediată și atacată în întregime. Se
    accentuează lipsa de sine a acestor copile. E vorba de copii care nu știu ce
    înseamnă dragostea și de aceea, sunt foarte ușor de racolat. Din păcate, devin
    dependente de sex. Dacă-și încep viața sexuală la 11 sau 12 ani și au câte
    10/15 clienți pe zi, apare un anumit tip de dependență de care nimeni nu
    vorbește. Mai mult decât atât. Tot aceste fetițe sunt arătate cu degetul. În
    acest context, unora le vine foarte ușor să le judece și să le pună la zid ca
    și cum ele sunt vinovate pentru ceea ce li se întâmplă. Primele trei luni sunt
    extrem de dificile pentru că tot ce vor să facă este să se întoarcă în mediul
    de unde au venit. Instituțiile statului nu ne sunt de mare ajutor în acest
    sens. De pildă, prin lege, orice copil trebuie să meargă la școală. Doar că
    fetele scăpate din sclavia sexuală nu se pot întoarce prea curând la școală


    De
    aceea, este nevoie de o abordare integrată în privința traficului de ființe umane.
    Ministerele educației și sănătății, ministerul de interne, ministerul justiției
    și direcțiile de combatere a criminalității organizate ar trebui să lucreze
    împreună. Iar toate ar trebui să conlucreze cu organizațiile non-guvernamentale
    care cunosc foarte bine situația și nevoile de la firul ierbii, lucru deficitar
    în prezent, consideră Iana Matei. În plus, în mentalul colectiv ale
    comunităților rurale din care provin majoritatea acestor fete, blamarea
    victimei este un loc comun, iar exploatarea sexuală nu este înțeleasă pe deplin
    drept ceea ce este: un tip de violență de gen, îndreptată contra femeilor. Cel
    mai adesea, această atitudine de blamare este întâlnită în cazul victimelor
    unui alt binecunoscut fenomen care afectează femeile: violența domestică.

    Elena
    Samoilă, coordonatoare de programe în cadrul Centrului FILIA, asociație care
    militează pentru drepturile femeilor, ne descrie această mentalitate. Blamarea victimei la nivelul societății este destul de mare. De multe
    ori, victima este învinovățită și pentru faptul că alege să rămână într-o
    relație abuzivă sau dacă trece printr-un episod de violență, agresorului i se
    găsesc scuze, uneori. Trebuie să fi făcut femeia ceva, se zice. În concluzie,
    trăim într-o societate unde femeile sunt blamate pentru suscitarea violenței pe
    care tot ele o îndură. Iar bărbaților, care de cele mai multe ori sunt
    agresori, și le justifică acest comportament


    În
    plus, experţii avertizează deja că în perioada actuală, numărul cazurilor de
    violenţă domestică a crescut în toată lumea, multe femei fiind obligate de
    împrejurări să rămână blocate laolaltă cu parteneri agresivi.

  • Frauengesundheit und Opferschutz: feministische Organisation führt Info-Kampagne durch

    Frauengesundheit und Opferschutz: feministische Organisation führt Info-Kampagne durch

    Es gibt auch Statistiken zu den Folgen des Informationsmangels. Zum Beispiel war jede fünfte rumänische Frau nie im Leben zur Untersuchung beim Arzt, und 20% der schwangeren Frauen gingen während ihrer Schwangerschaft auch nie zum Arzt. Bis zu 10% der frischgebackenen Mütter sind Minderjährige, und Rumänien gehört zu den Ländern mit den höchsten Raten von Brust- und Gebärmutterhalskrebs. Um diese Lage zu bekämpfen, hat die feministische Organisation Centrul Filia ein Projekt namens Bona Dea“ (lateinisch für Gute Göttin“) ins Leben gerufen, das die Gesundheit und Sicherheit von Frauen fördert. Andreea Rusu, Vertreterin des Filia Centers, beteiligte sich an dem Projekt und erzählte uns von den Zielen und was die Organisation seit letztem August erreicht hat:



    Mit diesem Projekt wollten wir Frauen einen sicheren Raum bieten, in dem sie über ihre Probleme sprechen können, aber auch nützliche Informationen von Experten erhalten. Wir besuchten 18 Dorfgemeinden, in denen wir über die Gesundheit von Müttern und Stillen, über die Vorbeugung von Brust- und Gebärmutterhalskrebs sowie über die Verhütung und Bekämpfung von Gewalt gegen Frauen sprachen. Wir waren auch in 6 Städten, in denen wir über dieselben Themen sprachen, aber auch über Diskriminierung von Frauen auf dem Arbeitsmarkt und die Bekämpfung der sexuellen Belästigung. In sechs Monaten haben wir uns mit rund 1700 Frauen getroffen und sind 11000 km gefahren für 85 Treffen. Leider stellten wir fest, dass Informationsmangel nicht nur in ländlichen, unterentwickelten Gebieten, sondern auch in Städten weit verbreitet ist. So ist Rumänien in der EU bei der Prävention von Brust- und Gebärmutterhalskrebs eines der Schlusslichter. Bei der Anzahl der durch diese Art von Krebs verursachten Todesfälle stehen wir an erster Stelle. Dies geschieht auch, weil Frauen nicht wissen, wie sie die ersten Anzeichen für diese Krankheit erkennen können.“




    Als Teil des Bona Dea“-Projekts konnten Vertreter des Filia-Zentrums die Statistiken bestätigen und die Mentalität und Gebräuche dahinter verstehen. Andreea Rusu:



    In Rumänien haben wir immer noch nicht über Sexualität, Verhütung oder gar Sexualerziehung diskutiert. Das ist tabu. Dies geschieht, obwohl nach Angaben von UNICEF das Durchschnittsalter, in dem die Menschen ihr Sexualleben beginnen, bei15,5 Jahren liegt. Viele Frauen haben jedoch keinen Zugang zu Informationen. Zum Beispiel wissen viele nicht, was eine Bauchhöhlenschwangerschaft ist. Im besten Fall hörten sie, dass jemand anderes es hatte, und bekamen Angst. Sie verstehen nicht, warum sie während der Schwangerschaft zum Arzt gehen müssen. Oft sehen sie es als Luxus und verstehen nicht, dass die Gesundheit des Babys von medizinischen Untersuchungen abhängt. Sie verstecken sich hinter einigen Mythen.“




    Dies könnte genau der Grund sein, warum die ersten derartigen Kontakte schwieriger waren, wie von einer anderen Programmteilnehmerin, Elena Samoilă, in Erinnerung gerufen wurde:



    Frauen waren anfangs sehr zurückhaltend. Dies war mein Eindruck, alles kam ihnen seltsam vor, sie kannten uns nicht, sie wussten nicht, was sie zu erwarten hatten und warum sie sich die Zeit nehmen mussten, um zu unseren Meetings zu kommen. Nach dem ersten Treffen zum Thema Gesundheit von Müttern und Stillen, sahen wir jedoch, dass sie an Informationen interessiert waren. Deshalb kamen sie zurück, stellten Fragen und waren in unseren Diskussionen sehr aktiv.“




    Andreea Rusu erzählte uns, dass sie mit der Kommunalverwaltung und der Polizei ganz andere Erfahrungen gemacht hätten:



    Leider sind die Behörden manchmal inkompetent oder unwillig. Auf der positiven Seite haben wir auch einige au‎ßergewöhnliche Menschen getroffen: Sozialarbeiter oder Gesundheitspersonal, die jeden Tag in die Gemeinschaft gehen, die Probleme der Menschen kennen und wissen, wie man ihnen helfen kann. Wir haben au‎ßergewöhnliche Frauen in der Polizei getroffen, die sich wirklich engagierten. Es ist wahr, dass wir einige hässliche Interaktionen mit den Behörden hatten, aber sie verblassen im Vergleich zu den guten Erfahrungen, den Lernerfahrungen für uns.“




    Die Einbeziehung der örtlichen Polizei ist für die Durchsetzung von Gesetzen gegen häusliche Gewalt von entscheidender Bedeutung. In Rumänien wird jede vierte Frau von ihrem Partner oder ehemaligen Partner körperlich oder sexuell angegriffen. Im Jahr 2017 wurden über 20.000 Fälle von Körperverletzung oder anderen Formen von Gewalt unter Familienangehörigen bei der Polizei angezeigt. Im Juli 2018 verbesserte sich die Situation, als in Rumänien Gesetze über einstweilige Verfügungen in Kraft traten, die als vorläufiger Schutz“ bezeichnet wurden. 150 solcher Verfügungen wurden innerhalb von 10 Tagen nach Einführung des Gesetzes erlassen. Andreea Rusu sagte uns, dass die erste Hürde darin besteht, dass sich die Behörden selbst an diese Situation gewöhnen müssen:



    Wenn unter den Behörden die Mentalität besteht, dass der Platz einer Frau »am Herd« liegt, dass allein Frauen die Kinder sauber halten und aufziehen müssen, dann sind die Informationen, die sie verbreiten müssen, verzerrt. Wenn ein Polizeibeamter der Meinung ist, dass eine Frau Prügel verdient hat, weil sie das Haus nicht sauber gemacht hat, dann liegt es nahe, dass dieser keine einstweilige Verfügung erlassen und ihre Rechte nicht schützen wird.“




    Elena Samoilă kennt ihrerseits die Schwierigkeiten, mit denen sich insbesondere Opfer von häuslicher Gewalt konfrontieren:



    Natürlich hat eine Frau, die häusliche Gewalt erleidet, nicht den Mut, sich bei einem Polizeibeamten zu beschweren, um den Schutz zu erhalten, auf den sie Anspruch hat. Dieses Gesetz zur einstweiligen Verfügung wurde eingeführt, damit ein Polizeibeamter es vor Ort ausstellen kann, indem er ein Formular ausfüllt. Mit dieser Verfügung kann der Angreifer für bis zu fünf Tagen aus der Nähe des Opfers entfernt werden. In dieser Zeit hat das Opfer die Möglichkeit, ein Gerichtsverfahren einzuleiten und vom Gericht eine Verlängerung der einstweiligen Verfügung zu erreichen.“




    Das Bona Dea“-Projekt wurde im Sommer letzten Jahres gestartet und wird Ende dieses Monats enden. Die Vertreter des Filia Centers hoffen, dass der Informationsmangel sich dadurch verringern wird.

  • Sănătatea femeii şi combaterea violenţei domestice

    Sănătatea femeii şi combaterea violenţei domestice

    În România,
    informaţiile legate de sănătatea femeii şi de combaterea violenţei domestice
    ajung cu greu la cele directe interesate. O dovadă în acest sens sunt şi
    statisticile privitoare la efectele lipsei de informaţii. De pildă, una din
    cinci femei nu au mers la doctor pentru control şi 20% dintre gravidele din
    România nu au fost la medic până la naştere, în condiţiile în care anual, 10%
    din mamele care nasc în ţara noastră sunt minore, iar mortalitatea în urma
    cancerului de sân şi col uterin este printre primele locuri în statisticile
    europene. Pentru a remedia situaţia, organizaţia feministă Centrul Filia şi-a
    propus să dezvolte proiectul Bona Dea destinat sănătăţii şi siguranţei
    femeilor. Andreea Rusu, reprezenta Centrului Filia, a participat la
    acest proiect şi ne vorbeşte despre ce şi-au propus, dar au şi reuşit începând
    cu luna august a anului trecut.

    Prin proiectul nostru, ne-am propus să oferim femeilor un spațiu sigur unde
    să poată discuta între ele despre problemele lor, dar să afle și informații
    utile de la experți. Astfel, am fost în 18 comune unde am discutat despre
    sănătate maternală și alăptare despre prevenirea cancerului de sân și col
    uterin, despre prevenirea și combaterea violenței contra femeilor. De asemenea,
    am fost și în 6 orașe unde am discutat despre aceleași teme la care am adăugat
    discriminarea femeilor pe piața muncii și combaterea hărțuirii sexuale. În șase
    luni, ne-am întâlnit cu aproximativ 1700 de femei și am străbătut aproximativ
    11.000 de kilometri în 85 de întâlniri. Din păcate, am observat că, deși în
    zonele rurale defavorizate, informarea e foarte slabă, aceeași situație se
    poate regăsi, inclusiv, în orașe. De pildă, prevenirea cancerului de sân și de
    col uterin. România stă foarte prost în UE, în privința acestor boli. Suntem pe
    primul loc în privința deceselor cauzate de aceste tipuri de cancer. Asta se întâmplă
    și din cauză că femeile nu știu cum să prevină sau cum să obverse semnele
    timpurii ale instalării acestor boli


    Pe parcursul
    desfăşurării proiectului Bona Dea, reprezentantele Centrului Filia au avut
    posibilitatea să confirme statisticile şi să înţeleagă mentalitatea şi
    obiceiurile din spatele lor. Andreea Rusu. În România, mai avem și această
    mentalitate de a nu vorbi despre sexualitate, despre contracepție, chiar și
    despre educație sexuală. Totul e un tabu. Asta se întâmplă în condițiile în
    care, potrivit UNICEF, vârsta medie de începere a vieții sexuale este 15 ani și
    jumătate. Dar multe femei nu au cum să se informeze. De pildă, nu le-a explicat
    nimeni ce e cu sarcina extrauterină. Eventual, au auzit că a avut o femeie și
    s-au speriat. Nu înțeleg nici de ce trebuie să se ducă la medic în timpul
    sarcinii. De multe ori, văd în asta un lux și nu înțeleg că sănătatea copilului
    depinde de controlul medical. Se ascund în spatele unor mituri


    Poate de aceea primele
    contacte din cadrul proiectului Bona Dea au fost mai dificile, îşi aminteşte
    altă participantă la program Elena Samoilă. Comunitatea de femei a
    fost foarte reticentă, la început. Așa mi s-a părut mie… Totul li se părea
    ciudat, nici nu ne cunoșteau… Nu știau la ce să se aștepte și de ce să-și
    rupă o parte din timpul lor pentru a veni la întâlnirile noastre. Însă după
    prima întâlnire – despre sănătate maternală și alăptare -, am văzut că sunt
    interesate de informații. De aceea, au revenit și la următoarele evenimente, au
    pus întrebări și au fost foarte active la discuții


    Alta a fost
    interacțiunea cu reprezentanții administrației și poliției locale, după cum
    aflăm de la Andreea Rusu: Din păcate, uneori, autoritățile sunt fie
    incompetente, fie răuvoitoare. Totuși, ca să păstrăm o notă pozitivă, am
    întâlnit și oameni extraordinari: asistente sociale și mediatori sanitari care
    străbăt zilnic comunitățile și cunosc problemele fiecărui om și știu cum să-i
    ajute. Am întâlnit și agente de poliție extraordinare care se implicau. E
    adevărat că am avut și experiențe urâte cu autoritățile, dar cred că ele au
    pălit în fața experiențelor bune, din care am avut ce     învăța


    Implicarea
    poliţiei locale este, însă, crucială în aplicarea legislaţiei privind
    combaterea violenţei domestice. În România, una din 4
    femei a fost agresată fizic sau sexual de partener sau de fostul partener.
    Peste 20.000 de fapte de loviri sau alte violențe între membrii de familie au
    fost înregistrate la poliție în anul 2017, iar situaţia s-a mai îmbunătăţit
    odată cu introducerea, în iulie 2018, a ordinului de protecţie provizoriu: în primele 10 zile de la introducerea
    acestei măsuri de protecție provizorie, au fost emise 150 de ordine. Cu aceste
    măsuri trebuie, mai întâi, chiar autorităţile să se obişnuiască, spune Andreea
    Rusu.


    Dacă la nivelul
    autorităților, persistă mentalitatea tradițională de tipul locul femeii e
    acasă unde trebuie să facă curat și să aibă grijă de copii, atunci și
    informațiile pe care trebuie să le transmită sunt distorsionate. Dacă un
    polițist considera că o femeie merita să fie bătută pentru că nu a făcut
    curățenie, automat nici n-o să ofere vreun ordin de protecție și nici nu-i va
    proteja drepturile


    Iar Elena Samoilă
    continuă. Automat nici femeia n-o să aibă curajul,
    atunci când trece prin violență domestică, să apeleze la polițist pentru a
    obține protecția la care are dreptul. S-a introdus această măsură de acordare a
    ordinului de protecție provizoriu care poate fi emis de polițist, la fața
    locului, pe baza unui formular. Dacă acest ordin este emis, agresorul poate fi
    înlăturat din locuință pentru cinci zile. În acest timp, victima are
    posibilitatea să facă demersurile pentru a merge în instanță și a obține un
    ordin de protecție extins de la judecătorie



    Început în vara anului trecut, proiectul Bona Dea se
    va finaliza la sfârşitul acestei luni când reprezentantele Centrului Filia
    speră să poată contabiliza şi o reducere a lipsei de informare.

  • Hărţuirea online a femeilor

    Hărţuirea online a femeilor

    Odată cu accesul din ce în ce mai facil la
    internet, la reţelele sociale online şi la aparatura digitală sofisticată, au
    evoluat şi s-au diversificat şi modalităţile de violenţă şi hărţuire. În
    consecinţă, a apărut şi conceptul de cyber bullying, adică o formă de
    agresiune petrecută online sau de hărţuire informatică. Viteza de propagare a
    internetului şi posibilitatea mesajelor online de a ajunge cât mai repede, cât
    mai departe nu fac decât să ducă la creşterea nivelului violenţei virtuale care
    nu este mai puţin nocivă decât cea reală, ne confirmă Jurgita Peciuriene,
    expertă în cadrul EIGE (Institutul European pentru Egalitate de Gen). Există diferite forme de violenţă online: urmărirea
    online, hărţuirea online/informatică, pornografie nonconsensuală şi atragerea
    sau recrutarea de femei şi fete pentru a fi traficate, ulterior. Mai ales,
    pornografia nonconsensuală, cunoscută şi drept pornografie în vederea
    răzbunării, a devenit foarte răspândită, iar cei care o practică sunt, de
    obicei, foşti parteneri care îşi doresc să umilească, în mod public, fosta
    parteneră. Femeile, dar deopotrivă şi bărbaţii, trec prin aşa ceva. Bărbaţii
    sunt mai mult victimele insultelor online şi ale hărţuirii informatice puţin
    mai blândă în timp ce femeile sunt mai expuse la urmărirea online, la hărţuirea
    sexuală informatică şi la pornografia în vederea răzbunării.


    Potrivit distincţiilor aplicate de EIGE formelor
    pe care le ia cyber bullying, urmărirea online ar însemna trimiterea repetată
    de mesaje online – text sau video – sau de e-mailuri cu caracter ofensator, iar
    hărţuirea informatică se referă la mesajele sau comentariile cu caracter
    explicit sexual, la limbajul insultător şi la ameninţări. Femeile, mai ales
    adolescentele şi tinerele, sunt proponderent victimele acestei forme de
    violenţă informatică. Potrivit datelor din 2014 provenind de la Agenţia
    Europeană pentru Drepturi Fundamentale, 20% dintre femeile între 18 şi 29 de
    ani au trecut prin diverse forme de hărţuire informatică începând de la vârsta
    de 15 ani. În plus, în cazul femeilor, dar nu doar al lor, violenţa din lumea
    virtuală apare în continuarea violenţei sau hărţuirii din lumea reală,
    consideră specialiştii din cadrul Institutului European pentru Egalitate de
    Gen.


    În ciuda gravităţii situaţiei, nu
    există un cadru legislativ european care să încrimineze şi să definească
    hărţuirea informatică, rămânând la decizia statelor-membre de a lua măsuri
    împotriva acestui fenomen. În România, de pildă, nu există nici date statistice
    referitoare, nici legislaţie îndreptată preponderent contra combaterii
    hărţuirii informatice, ne spune Andreea Bragă, directoarea executivă a
    Centrului Filia, asociaţie de activism
    feminist. Din păcate, nu avem o legislaţie specifică pentru a
    defini hărţuirea informatică. Ea ar putea fi, totuşi, încadrată în anumite
    articole de lege. În noul cod penal, este definită hărţuirea în articolul 208
    care prevede, printre altele, şi actele repetate prin care se produce şi se
    vizează intimidarea, inclusiv prin comunicare online. Cyber bullying poate fi
    încadrat legal aici, dar nu este definit stric ca violenţă contra femeilor.
    Există, de asemenea, legiferată şi criminalitatea la nivelul internetului, dar
    acolo nu este precizată hărţuirea, ci pornografia şi furtul de date personale
    care apar între foştii parteneri şi pot constitui mijloace de a şantaja o
    persoană să continue o relaţie.


    Ca şi alte tipuri
    de violenţă sau hărţuire, şi cea informatică este favorizată de relaţii de
    putere care se stabilesc între victimă şi agresor, consideră Andreea Bragă. Dacă faci parte dintr-o minoritate, fie etnică, religioasă sau sexuală,
    inclusiv dacă eşti femeie – deşi ele nu sunt o minoritate, se află totuşi,
    uneori, într-o poziţie de inferioritate faţă de bărbaţi -, eşti mult mai expus
    hărţuirii informatice. Ea este, de obicei, iniţiată de cineva care are măcar un
    capital de putere simbolic cum ar fi copilul cel mai popular sau cool dintr-o
    gaşcă. De aceea, ceilalţi, cei care se întâmplă să asiste la aşa ceva, se
    solidarizează de multe ori cu agresorul. La adolescenţi, bullying se întâmplă
    şi din cauză că martorii, din teamă sau din nevoia de a-l copia pe agresor, se
    solidarizează cu el. În cazul adulţilor, apar tactici repetate de intimidare,
    de lezare, de criticare prin trimiterea de SMS-uri, de mailuri sau chiar prin
    construirea de site-uri defăimătoare la adresa anumitor persoane. Toate astea
    se fac pentru denigrarea şi pentru umilirea cuiva.


    Definirea clară, la nivel legislativ,
    a fenomenului de hărţuire informatică ar ajuta nu doar la pedepsirea
    făptaşilor, dar şi la ajutarea victimelor ca să înţeleagă mai bine ce li se
    întâmplă: modul în care sunt agresate sau umilite nu reflectă valoarea lor
    personală, ci nocivitatea agresorilor. În felul acesta, dramele prilejuite de
    pierderea respectului de sine pot fi reduse. Şi nu doar aceste drame. Andreea
    Bragă: Cyber bullyingul este foarte strâns legat
    şi de sinucideri. Dacă o persoană este supusă mult timp acestei forme de
    hărţuire, ajunge să se teamă, să fie deprimată, să-şi piardă stima de sine. Au
    fost cazuri de adolescenţi şi adolescente care s-au sinucis. Dincolo de
    legislaţie şi dincolo de faptul că nu există un cadru de a amenda această stare
    de lucruri, este nevoie şi de educaţie pentru ca oamenii să înţeleagă ce
    trăiesc



    Nu
    doar victimele trebuie educate în acest sens, ci, mai ales, publicul din
    spaţiul virtual care, observând cazurile de hărţuire online, ar trebui să
    reacţioneze pentru a pune capăt acestei agresiuni.

  • Hărţuirea sexuală în universităţi

    Hărţuirea sexuală în universităţi

    Pentru români,
    hărţuirea sexuală e, mai degrabă, o noţiune întâlnită în filmele americane
    decât o problemă conştientizată a realităţii în care trăiesc. Cu toate că a
    condiţiona pe cineva să întreţină relaţii sexuale în schimbul unor servicii,
    promovări profesionale sau note mai bune este faptă penală în România, iar
    hărţuirea sexuală este condamnată legal, cazurile reclamate sunt, relativ,
    puţine. De fapt, nici nu există statistici exacte care să indice nivelul
    acestui fenomen şi nici formele sub care se prezintă cel mai des. Centrul
    FILIA, organizaţie feministă care luptă împotriva inegalităţilor de gen, a ales
    mediul universitar pentru a începe cercetarea printr-un studiu exploratoriu
    privind hărţuirea sexuală în facultăţi. Chestionare on-line au fost completate
    de peste 600 de persoane, studenţi, doctoranzi, profesori şi personal auxiliar
    din 42 de universităţi din ţară. Şi chiar dacă nu e vorba de o cercetare
    reprezentativă, răspunsurile ne oferă câteva indicii despre amploarea
    fenomenului precum şi despre atitudinea generală cu privire la el. O primă
    concluzie este aceea că problema există în mediul universitar în acelaşi timp
    cu teama de a depune sesizări împotriva hărţuirii sexuale. În plus, unii din
    respondenţi au evidenţiat nevoia unei definiţii mai clare a
    hărţuirii sexuale în codul etic al universităţilor, cât şi introducerea unor
    sancţiuni proporţionale cu faptele de hărţuire sexuală.

    Detalii ne oferă
    Andreea Bragă, preşedinta Centrului FILIA: Hărţuirea sexuală este definită în legea 202/2002 privind
    egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Acesta este, în mare parte, un act
    normativ care se aplică, mai ales, pe piaţa muncii. Hărţuirea sexuală este
    definită şi în codul penal, dar o definiţie clară, aplicabilă tuturor
    universităţilor nu există. Codurile etice diferă de la o universitate la alta,
    iar în unele, definiţia este mai clară, mai nuanţată pe când în altele se
    menţionează doar că hărţuirea sexuală este interzisă. O definiţie mai amplă sau
    care să ofere exemple mai concrete ar putea simplifica procedurile de sesizare
    a întâmplările şi le-ar încuraja pe persoanele confruntate cu această situaţie
    să o reclame sau să depună sesizare. Unul dintre rezultatele studiului nostru
    indică faptul că atunci când sunt întrebaţi dacă s-au confruntat cu hărţuirea
    sexuală, aproximativ 20% dintre respondenţi răspund afirmativ. Dar, dând
    exemple concrete de hărţuire şi întrebaţi fiind dacă s-au confruntat cu una
    dintre situaţii, procentul celor care răspund da creşte. Cei care iniţial
    spun că nu s-au confruntat cu hărţuire sexuală, atunci când sunt puşi în
    situaţia de a bifa sau nu un exemplu concret, ei bifează unul. Astfel,
    procentul creşte spre 50%. Avem, prin urmare, şi problema asocierii hărţuirii
    sexuale cu cazurile foarte grave care, uneori, apar în mass-media. Aceste
    cazuri includ constrângeri legate de întreţinerea de raporturi sexuale în
    vederea evaluării academice. Trecem cu vederea peste cazurile de hărţuire
    sexuală percepute ca fiind mai uşoare.


    Cazuri mai uşoare
    sunt considerate, de pildă, glumele şi apelativele cu conotaţii sexuale, cazuri
    care, evident, nu se limitează la mediul universitar, ci sunt răspândite în
    societate precum atingerile uşoare din mijloacele de transport în comun.
    Potrivit Andreei Bragă, aceste fapte nu trebuie minimalizate: Ni s-a reproşat că acum nu
    se mai poate glumi pentru că una, două sărim în sus şi facem acuzaţii de hărţuire.
    Dar aceste bancuri cu tentă sexuală pot fi extinse până la glume despre viol şi
    legitimează un anumit tip de comportament ulterior. La fel se întâmplă şi cu o atingere uşoară nedorită. Se spune Hai,
    măi, ce ţi-a făcut? Te-a atins puţin, mare brânză. Dar, până la urmă e corpul
    meu, e intimitatea mea. Mă aflu într-un spaţiu în care trebuie să învăţ, să mă
    dezvolt, nu să mă închid în mine şi să cred că este poate vina mea, fiindcă
    m-am îmbrăcat într-o bluză care îi dă unui bărbat senzaţia că mă poate atinge.


    Dar ce se întâmplă, mai exact, în acest spaţiu de educaţi şi dezvoltare
    personală când lucrurile deviază de la drumul normal? Aflăm din studiul
    realizat de Centrul FILIA şi de la Andreea Braga: La o primă vedere sunt 380 de persoane din 668 care
    au spus că există hărţuire sexuală în universităţi, în general. Dintre aceştia,
    165 de persoane au fost expuse cel puţin o dată la bancuri cu tentă sexuală
    care le-au făcut să se simtă inconfortabil. 129 de respondenţi ai avut parte de
    comentarii cu caracter sexual sau au primit porecle cu conotaţii sexuale. Sunt
    13 persoane care s-au confruntat cu ameninţări şi constrângeri legate de
    evaluarea academică sau profesională de acceptare a unor relaţii de natură
    sexuală.


    Cine este agresorul
    în cele mai multe din aceste cazuri? Andreea Bragă: Majoritatea persoanelor
    indicate de respondenţi sunt un student bărbat şi un profesor bărbat.
    Există şi alte răspunsuri, de genul un doctorand sau o doctorandă sau o
    profesoară, dar cazurile sunt mult mai puţine. În cele mai multe dintre
    răspunsuri se indică un student sau un profesor, ceea ce înseamnă că
    problema există atât în relaţiile dintre colegi, cât şi în relaţia de
    autoritate în care eşti condiţionat pentru evaluare. Poate, în această
    situaţie, ţi-e frică să iei atitudine contra unei persoane de care depinde
    viitorul tău.



    În aceste condiţii, revine universităţilor sarcina de a condamna
    hărţuirea sexuală cât mai explicit şi de a crea un mediu în care celui agresat,
    şi nu agresorului, să i se dea dreptate. Andreea Bragă: Contează
    şi cultura sau mediul în care învăţăm sau lucrăm precum şi reacţia colegilor
    noştri atunci când trecem prin hărţuirea sexuală. Vedem că uneori,
    anumite forme de violenţă contra femeilor sunt minimalizate sau bagatelizatei.
    Iar când vine vorba de hărţuire sexuală este şi mai dificil să ieşi în faţă şi
    să treci prin asta. Există un cumul de factori, iar încrederea că, dacă ţi s-a
    făcut o nedreptate, ea poate fi îndreptată de instituţia în care înveţi, poate
    fi consolidată doar prin nişte politici care să fie adoptate de fiecare
    universitate şi care să presupună modificări ale codului de etică din care să
    se vadă clar că există dorinţa de a îmbunătăţi normele din facultăţi. Toate
    trebuie completate cu programe şi sesiuni de informare privitoare la drepturile
    şi obligaţiile pe care le au studenţii şi profesorii le au între ei.




    Centrul FILIA speră
    ca studiul exploratoriu privind hărţuirea sexuală în universităţi să fie atât
    un semnal de alarmă, cât şi un prilej pentru o cercetare exhaustivă a
    fenomenului.