L-a cunoscut pe
generalul francez Charles de Gaulle, a scris peste 50 de cărți, a condus
redacții de ziar, a predat studenților meseria de jurnalist, dar cea mai
frumoasă amintirede tinerețe a profesorului George Coandă (82 de ani) este
întâlnirea cu savantul român, Henri Coandă.
Le président de la France, Emmanuel Macron, et la chancelière allemande, Angela Merkel, ont choisi de signer le traité bilatéral de coopération et d’intégration à Aix-la Chapelle. Le choix n’est pas le fruit du hasard, car c’est dans cette ville située dans l’ouest de l’Allemagne, à la frontière avec les deux pays fondateurs de l’UE, la Belgique et les Pays-Bas, que l’empereur Charlemagne avait installé de cour.
Le nouveau Traité a pour fondement politique et juridique le Traité franco-allemand de lElysée, signé en 1963, par Charles de Gaulle et Konrad Adenauer et qui a mis les bases de la réconciliation historique entre la France et lAllemagne. Il vise à adapter les relations des deux Etats aux défis du XXIe siècle, un accent particulier étant mis sur la cohésion de leurs actions à l’échelle européenne. Le document prévoit également la convergence des politiques économique, étrangère et de sécurité des deux pays, la coopération transfrontalière et la création d’une assemblée parlementaire franco-allemande, composée d’une centaine de députés.
De l’avis des analystes, la signature de ce traité, qui refonde le partenariat franco-allemand, celui même qui représenta la locomotive de l’UE, intervient en pleine crise de l’intégration européenne, engendrée par un Brexit brumeux et par la montée du nationalisme et du souverainisme dans certains Etats membres du centre et de l’Est du continent. Pour la Roumanie, pays qui exerce la présidence semestrielle du Conseil de l’UE et qui a été représentée à la cérémonie par son président, Klaus Iohannis, le moment de la signature du traité revêt de profondes significations européennes.
Le chef de l’Etat roumain a déclaré dans son discours que la signature, le 22 janvier 1963, du Traité d’Elysée avait rendu possible le projet politique intégrationniste le plus grandiose de l’histoire, à savoir l’Union européenne d’aujourd’hui. « La renaissance de « l’esprit de l’Elysée » doit nous redonner l’énergie de poursuivre la vision et les efforts de nos prédécesseurs visant à édifier une Europe forte, unie et cohésive et désormais « l’esprit d’Aix-la-Chapelle » nous inspirera aussi », a encore affirmé le président Iohannis. Et lui d’ajouter que dans le contexte européen actuel, il est absolument nécessaire de renforcer le projet européen, qui repose sur l’unité et la solidarité des Etats membres. Ce nouveau traité, a souligné le chef de l’Etat roumain, n’est pas que le fruit de la volonté de l’Allemagne et de la France d’approfondir leurs relations historiques et spéciales ; il reflète, dans une égale mesure, l’expression sincère de leur engagement en faveur de la consolidation de la construction européenne. Le président Klaus Iohannis a également espéré que malgré certaines divergences de vue inhérentes sur l’avenir de l’Europe, sur le rythme et la direction du développement, la force de la cohésion s’avèrera encore plus forte. « L’esprit d’Aix-la-Chapelle nous accompagnera jusqu’au Sommet de mai 2019, qui sera accueilli par la ville roumaine de Sibiu et où notre message commun devra être celui-ci : nous avons besoin d’une Union forte, inclusive, cohésive et prête à relever tous les défis », a conclu le président Iohannis.
În urmă cu exact 50 de ani, legendarul preşedinte de atunci al Franţei, generalul Charles de Gaulle, efectua o vizită în România. Era un prim pas al deschiderii pe care Nicolae Ceauşescu o promitea Occidentului, aflată încă în stadiu de tatonare. Deşi s-ar putea crede, văzând produsele propagandei oficiale, că a venit doar ca să se arate în public alături de Ceauşescu, De Gaulle a avut un program foarte plin şi de mare importanţă, fiecare dintre iniţiativele sale având şi o mare încărcătură simbolică. În acel moment, Franţa era partener privilegiat al României, continuându-se o tradiţie de mai bine de un secol. Istoria secolului al XIX-lea cunoaşte numeroase momente esenţiale în care Franţa a sprijinit unirea Principatelor române, consolidarea statului român şi dezvoltarea unei societăţi moderne şi democratice. În 1968, Ceauşescu încerca să se detaşeze de controlul strict realizat de Uniunea Sovietică şi instalat cu forţa după al Doilea Război Mondial, în timp ce De Gaulle impunea o poziţie aparte a Franţei în structurile occidentale, mai ales la NATO.
Vizita istorică fusese stabilită, de fapt, în anul 1964, de către Ion Gheorghe Maurer, liderul comunist, fost avocat capitalist, înainte de război. Era, însă, ultimul an de viaţă al liderului de atunci al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care avea să moară în 1965, lăsându-l pe Nicolae Ceauşescu în locul lui, un neaşteptat nou lider comunist, cel mai tânăr din lagărul ridicat în Estul Europei. De la început, vizita a avut de suferit evoluţiile complexe ale momentului. Fusese programată pentru iunie 1967 şi nu a fost amânată din cauza înlocuirii liderului de la Bucureşti. Când De Gaulle trebuia să vină în România, a izbucnit Războiul de şase zile dintre Israel şi mai multe ţări arabe, Egipt, Iordania şi Siria. Până la urmă, momentul mai 1968 s-a dovedit şi el unul nepotrivit, de această dată din cauza situaţiei din Franţa. Spre deosebire de Ceauşescu care era un necunoscut, inclusiv pentru cei care îl aleseseră în fruntea ţării şi a partidului unic, comunist, De Gaulle era o legendă a istoriei celui de al Doilea Război Mondial şi o figură internaţională de prim rang. Generalul Charles de Gaulle a refuzat să accepte capitularea Franţei în faţa lui Hitler şi a organizat eroica Rezistenţă franceză. La 23 august 1944, când, la Bucureşti, regele Mihai întorcea armele împotriva Germaniei, generalul De Gaulle intra triumfal într-un Paris eliberat eroic. Din 1959, De Gaulle era preşedinte al Franţei, fiind fondatorul unei mişcări politice care a dominat şi a modelat Franţa postbelică. În momentul vizitei sale în România, preşedintele De Gaulle se confrunta cu o contestare în creştere, pornită de la studenţii Sorbonei.
În România, de Gaulle a avut un program încărcat şi divers, au fost discutate strategiile de colaborare bilaterală dar şi situaţia internaţională. În timp, pe măsură ce s-au aflat mai multe despre vizita generalului De Gaulle în România, s-au conturat şi o serie de momente deosebite. Preşedintele Franţei a venit la Bucureşti cu o listă de persoane a căror plecare din România, refuzată de regimul comunist, o cerea personal. În timpul vizitei în România, preşedintele De Gaulle a mers şi la Craiova, unde mai târziu avea să se ridice o fabrică de automobile în parteneriat cu Citroenul francez. S-a desfăşurat o mare adunare populară în centrul Craiovei dar există şi amintiri cu un dejun restrâns când, în timpul prezentării participanţilor, celebrul general francez a bătut pas de defilare şi a prezentat raportul unui militar român a cărei prezenţă nici nu fusese observată. De Gaulle îl recunoscuse pe Polihron Dumitrescu, general român în retragere, care îi fusese coleg şi prieten la Saint Cyr. Cum militarul român fusese şef al clasei în care a învăţat şi De Gaulle, preşedintele Franţei nu a ezitat să îi prezinte raportul, conform regulilor vestitei instituţii militare. Numai că veştile din Franţa erau din ce în ce mai grave, tot mai multe categorii sociale decideau să protesteze şi să intre în grevă astfel că vizita istorică a preşedintelui De Gaulle în România a trebuit să fie scurtată iar generalul să revină în grabă la Paris. Restul este istorie intrnaţională.
Odată cu referendumul britanic, în care au câştigat adepţii ieşirii din Uniunea Europeană, s-ar putea considera că s-a spus totul despre unitatea Vechiului Continent. În 1959, într-un discurs rostit la Strasbourg, preşedintele francez Charles de Gaulle spunea că o Europă de la Atlantic la Urali urma să decidă soarta lumii. Putem vedea în aceasta fie o fantastică previziune, fie o sinteză a politicii legendarului general.
El este cel care a refuzat să accepte înfrângerea, în 1940, şi a lansat Rezistenţa franceză împotriva ocupantului nazist. Apelul la rezistenţă a pornit de la Londra, dar de Gaulle nu a avut cele mai bune relaţii cu anglo-americanii. Nu este el de vină că Marea Britanie nu a participat de la început la proiectul european, cel lansat de planul Schuman. Dar, ulterior, de câte ori a avut ocazia şi atât cât a putut, a împiedicat aderarea Marii Britanii la organizaţia comunitară.
Nici în cadrul NATO, organizaţia de autoapărare a ţărilor vest-europene, generalul de Gaulle nu a fost mai îngăduitor, opunându-se de mai multe ori poziţiilor exprimate de britanici şi americani. Dacă în politica europeană a introdus principiul “scaunului gol”, la NATO a suspendat participarea franceză la comanda militară aliată.
Dar în Europa de la Atlantic la Urali putem vedea şi trebuie să înţelegem inclusiv partenerii americani de pe malul vestic al Atlanticului, Estul european fost comunist sau fost sovietic şi chiar Rusia. Este o formulă geografică, dar numai în aparenţă. Această formulă extinsă reprezintă, de fapt, idealul unităţii europene, cea în care nu limitele continentale dictează comunitatea de principii. În acele momente erau încă puternice amintirile din vremurile ce duseseră la cele două războaie mondiale, astfel că putem citi Europa naţiunilor, propusă de general, ca pe un efort de anihilare a tendinţelor hegemoniste a statelor europene.
Pentru că, în acelaşi timp, şeful Rezistenţei franceze vorbea de o Europă a oamenilor liberi şi a statelor independente. Europa actuală a evoluat enorm de la stadiul imediat postbelic care arată, totuşi, ca un început genial. De fapt, tocmai această evoluţie dă forţa proiectului integrator lansat în 1950. După jumătate de secol, Europa este un continent al păcii şi al bunăstării, al drepturilor omului și solidarităţii.
Departe de a fi o formulă ideală, Europa comunitară este un fenomen de succes, copiat în anumite privinţe şi în alte părţi ale lumii, pe alte continente, unde s-a în înţeles că numai cooperarea economică din ce în ce mai accentuată poate duce la concordie şi progres, dincolo de orice disensiune. NATO, ca structură de apărare inclusiv militară, atrage atenţia asupra faptului că lipsa războiului nu înseamnă neapărat pace şi că războiul contemporan nu arată precum cele din istorie.
Se vorbeşte de spaţiul cibernetic şi de terorism, sunt aduse în atenţie tensiuni din zone geografice neaşteptate sau de acolo unde se credea că a fost clădită o colaborare funcţională, deschisă, modernă. În zilele summitului NATO de la Varşovia, la mai puţin de o lună de la decizia separatistă a britanicilor, ecuaţia europeană se conturează a fi extrem de complexă, ajungându-se la finalul unor evoluţii greu de prevăzut.
Până acum un sfert de secol, Varşovia dădea numele blocului militar al statelor comuniste, opus organizaţiei nord-atlantice. Este vorba, desigur, de Tratatul de la Varşovia. Acum, statele din acest bloc sunt membre ale NATO, precum şi ale Uniunii Europene, iar Europa de la Atlantic la Urali are şansa de a “conduce” lumea, cel puţin prin exemplul personal, cel al unei comunităţi de ţări prietene, care lucrează împreună, deschis şi liber, pentru un viitor comun, paşnic şi sigur, pentru progresul umanităţii.