Tag: Charlottenburg

  • Neue Tierarten in der rumänischen Fauna

    Neue Tierarten in der rumänischen Fauna

    Dank der besonderen geographischen Bedingungen ist die Fauna Rumäniens eine der reichsten und vielfältigsten in Europa. Neben den einheimischen gro‎ßen Raubtieren bevölkerten im Laufe der Zeit auch andere Tierarten die günstigen Ökosysteme, sie passten sich den lokalen Bedingungen an und führten zu einer besseren Biodiversität. Diese Immigranten“ der Tierwelt sind entweder per Zufall oder infolge von Klimaänderungen oder aber auf der Suche nach reicheren Ernährungsquellen nach Rumänien gelangt. Bald wurden sie von den Menschen als Jagdwild entdeckt und begehrt, was zur intensiven Jagd mehrerer Tierarten führte.



    Der europäische Mufflon war bereits in der Antike für sein köstliches Fleisch bekannt. Es ist noch umstritten, ob der Mufflon als Wildschaf Vorfahr des Hausschafs oder ein verwilderter Nachkomme sehr ursprünglicher Hausschafe ist. Früher gab es Mufflons in allen Bergregionen im Mittelmeerraum; zurzeit findet man diese Wildschafart in isolierten Regionen in Korsika und Sardinien, und auch in Kleinasien. In Rumänien wurden Mufflons zur Akklimatisierung in die Dobrudscha gebracht, wo die geographischen und klimatischen Bedingungen dem Mittelmeerraum ähnlich sind. Mehr dazu vom Leiter des Forstamtes Constanța, Ion Bogdan:



    In der Ortschaft Negureni haben wir ein Mini-Reservat zur intensiven Zucht von Jagdwild eingerichtet, vor allem mit Mufflons. Neben Mufflons züchten wir auch Rehe, und demnächst werden wir auch Damhirsche hierher bringen. Zurzeit haben wir etwa 65 Mufflons in unserem 270 Ha gro‎ßen Gehege. Am Anfang, in den 1990er Jahren, hatten wir 15 Mufflons in einem kleinen Gehege von nur 1,5 Ha, und die Tiere fühlten sich nicht wohl. 2004 haben wir das Gehege auf 270 Ha erweitert und 30 junge Mufflons aus Österreich nach Rumänien gebracht. Durch die Paarung mit den existierenden Exemplaren entwickelte sich eine gesunde Mufflon-Herde.“



    Der Damhirsch ist ein mittelgro‎ßer Hirsch. Charakteristisch sind das Schaufelgeweih der männlichen Tiere und das gefleckte Sommerfell. Damhirsche sind tagaktiv und leben bevorzugt in offenen Landschaften, in denen sich kleine Waldpartien mit landwirtschaftlichen Flächen abwechseln. Damhirsche besetzen häufig feste, über Jahrzehnte bestehende Brunftplätze, auf denen sie sich alljährlich einfinden. Ovidiu Ionescu, Prodekan der Fakultät für Forstwirtschaft in Braşov/Kronstadt, bringt weitere Informationen:



    Der Damhirsch ist keine rumänische Tierart, er wurde sozusagen importiert, und er hat eine interessante Geschichte. Ursprünglich war das Vorkommen des Damhirschs wahrscheinlich auf Klein- und Vorderasien beschränkt. Er wurde aber bereits durch die Römer in andere Regionen eingeführt. In vielen Regionen Europas ist er heute beheimatet, weil er vor allem während der Zeit des Absolutismus von Landesherren als weiteres jagdbares Hochwild eingeführt wurde. Die grö‎ßten Bestände an Damhirschen gibt es heute in Gro‎ßbritannien. Nach wie vor wird der Damhirsch in einigen Regionen in gro‎ßen Gattern gehegt. Der Damhirsch kommt mittlerweile auch au‎ßerhalb Eurasiens vor und spielt auch in der Wildtierhaltung zur Fleischerzeugung eine gro‎ße Rolle. Zur Zeit der österreichisch-ungarischen Monarchie wurde der Damhirsch als jagdbares Hochwild in Siebenbürgen und im Banat akklimatisiert. Eine besondere Rolle bei der Verbreitung des Damhirsches in Rumänien hatte der Jagdpark in Charlottenburg (rum. Şarlota) im Banat. Dieser Jagdpark war die Hauptquelle für die Kolonisierung anderer Jagdgrundstücke mit Damhirschen; auf diese Weise bildeten sich mehr als 40 Damhirsch-Populationen auf dem jetzigen Territorium Rumäniens. Während des Kommunismus gab es Damhirschherden in 27 Landkreisen. Die meisten Damhirsche lebten in der Gegend um Scorniceşti. Das war das Heimatdorf von Nicolae Ceaușescu, und dort wurden die berühmt-berüchtigten Jagdpartien des Präsidenten und seiner Gäste veranstaltet. Heute ist der Damhirsch in der rumänischen Fauna vollkommen integriert und lebt in vielen Wäldern in mehreren Regionen des Landes.“




    Im Westen Rumäniens, 44 Kilometer von Timişoara/Temeswar entfernt, befindet sich der älteste und grö‎ßte Jagdgrund in Rumänien, der 1771 von deutschen Kolonisten eingerichtet wurde. Es handelt sich um den Jagdgrund Charlottenburg (rum. Şarlota), der sich über etwa 1.200 Ha Wald erstreckt. 1890 wurde hier eine Jagdhütte gebaut; 1902 begann man mit dem Einrichten des Waldes als Jagdwildpark — anfangs nur auf 18 Ha. Der Park wurde zuerst mit Damhirschen aus Serbien bevölkert; später wurden weitere Exemplare aus Böhmen, Deutschland und Österreich hierher gebracht. Die Aristokraten kamen regelmä‎ßig für Jagdpartien ins Banater Charlottenburg. Nach dem Ersten Weltkrieg wurden der Wald und der Jagdwildpark in Charlottenburg unter staatliche Verwaltung gestellt. Der Damhirsch ist der absolute König der Wälder in Charlottenburg, die von unzähligen rumänischen und ausländischen Jägern besucht werden. Das rumänische Forstamt Romsilva eröffnete neulich das Jagdmuseum des Jagdwildparks im Banater Charlottenburg als Informationsquelle für das interessierte Publikum. Nach dem Modell in Charlottenburg verwaltet Romsilva zurzeit 11 Jagdwildparks in Rumänien, in denen hauptsächlich Damhirsche, Rothirsche, Wildschweine und Mufflons leben.

  • Charlottenburg, le village rond comme une pomme

    Charlottenburg, le village rond comme une pomme

    La colonisation de la province historique roumaine du Banat, au 18e siècle, a été une action d’envergure, systématique et pensée jusque dans les moindres détails par l’administration autrichienne. Sur la planche à dessin, villages, villes et rues ont été tracés en une parfaite symétrie censée illustrer la culture de l’absolutisme dans l’architecture et l’urbanisme de l’époque.



    Situé à seulement 50 kilomètres de Timişoara, ville de l’ouest de la Roumanie, Charlottenburg est l’unique village rond du pays. Il a été fondé vers 1770, par une trentaine de familles de Souabes, amenés par la deuxième vague de colons originaires de Baden – Wurtemberg, de Lorraine et du Tyrol du sud, pendant le règne de l’impératrice Marie Thérèse. Les historiens affirment que ces familles portaient dans leurs bagages les plans du futur village rond.



    «Au milieu du village il y a une fontaine couverte, dont l’eau est très bonne. Derrière les mûriers qui l’entourent on aperçoit les maisons. Dans les cours, on voit des granges et des étables, des jardins avec des vignes. Construites à l’identique, les maisons ont la même hauteur et sont disposées à égale distance l’une de l’autre. Une symétrie sans faille. Il en va de même pour les quatre entrées du village ». C’est ce que Johann Kaspar Steube notait, le 5 mars 1779, dans son volume «Lettres du Banat», à propos du village de Charlottenburg.



    L’histoire de ce village ne diffère pas trop de celle de la contrée. Au gré des occupations étrangères, le village a eu des propriétaires hongrois ou autrichiens jusqu’en 1921, lorsque la réforme agraire a remis les paysans en possession des terres. Au début du 20e siècle, un parc de chasse allait être créé à proximité du village. Il fut peuplé de daims amenés de Serbie et de cerfs des Carpates originaires de Bohème. Des parties de chasse y ont été organisées d’abord par le fondateur du parc, le comte Siegfried von Wimpffen, ensuite par la Cour Royale de Roumanie. Plus tard, après la guerre, on y voyait les soldats russes chasser à la mitrailleuse. Puis, ce fut le tour des dirigeants communistes et enfin des chasseurs amateurs venus d’Europe. Le parc et ses environs sont riches en gibier à poil et à plumes: sangliers, chevreuil, renards, loups, lièvres, outardes et cailles.



    La communauté de Charlottenburg demeura relativement fermée jusqu’au lendemain de la seconde guerre mondiale, dans laquelle bien des hommes avaient trouvé la mort. Pire encore, en 1945, 43 des hommes du village ont été condamnés aux travaux forcés et déportés en URSS. Charlottenburg a également subi la collectivisation. Les terres ont été nationalisées et les paysans – obligés de travailler dans les coopératives agricoles de production. Erhard Berwanger, un des villageois de Charlottenburg, a créé un site Internet qu’il a nommé sarlota.de . Il y évoque l’atmosphère des années 60: «Ruga, la prière, était la principale fête que l’on célébrait dans le village à la fin octobre. La famille se réunissait autour de la table. On mangeait du coq rôti avec de la sauce de céleri. Les légumes, on les cultivait, en général, dans notre propre potager. Il ne faut surtout pas croire que l’on menait une vie idyllique. C’était tout le contraire. Les paysans travaillaient dur dans la semaine. Leurs seuls moments de répit étaient les dimanches et les jours de fête. Je me souviens avec plaisir des tilleuls et des acacias fleuris qui embaumaient l’air et puis de l’odeur du foin fraîchement fauché. A la tombée de la nuit, on entendait les mugissements des cerfs du parc de chasse. Plus tard, en automne, les sangliers investissaient les potagers et faisaient de gros dégâts. Pour les tenir à l’écart des cultures, les villageois faisaient exploser avec un bruit infernal du carbure de calcium. Là, dans les champs, devant un taudis construit en paille on se réunissait autour du feu. Des fois, mon oncle Philipp nous racontait sa vie d’antan, sa déportation en Russie, son périple de près de deux ans en Allemagne et le voyage de retour à Charlottenburg ».



    Aujourd’hui il ne reste plus qu’un seul Souabe dans le village de Charlottenburg. Nous avons demandé à Mircea Sârbu, secrétaire de la commune de Bogda, ce qu’était devenue la communauté souabe du village rond : «Après 1990, on ne dénombrait que 5 ou 6 familles ethniques allemandes. De nos jours, il n’y a plus qu’un seul villageois de souche allemande à y vivre. S’il n’est pas parti lui aussi pour l’Allemagne, c’est qu’il se considérait trop âgé pour le faire. Des habitants de Timisoara, dont surtout des intellectuels et des artistes, ont acheté les maisons des Souabes et les ont aménagées en pied – à — terre. Des gîtes ruraux, il n’y en a qu’à Altringen, le village avoisinant, facile d’accès par les routes goudronnées ».



    Charlottenburg, unique village roumain ayant la forme d’un cercle, a été classé monument historique par le ministère de la Culture et des Cultes, a-t-on appris par Mircea Sârbu : «Aux termes de la loi, les localités ont un statut particulier. Cela suppose que toute activité économique, toute construction doit recevoir l’aval du ministère de la Culture. Puisqu’il est unique en Roumanie, les pouvoirs locaux ont essayé de le protéger tel quel, de lui épargner tout changement d’aspect. Voilà pourquoi nous avons attiré l’attention que le permis de construire sera accordé par les seuls spécialistes et que les nouvelles constructions devront respecter strictement l’architecture spécifique des lieux».



    Rond comme il est, le village ressemble à une pomme. Situées au centre, l’église et l’école sont les pépins symboliques d’une communauté dont le seul souvenir est le cercle presque parfait que décrivent les maisons. Les 199 habitats permanents de Charlottenburg essaient d’en garder l’âme vive. Si vous souhaitez vous y rendre, sachez qu’il y a une petite gare à 2 kilomètres de là et que la téléphonie mobile couvre la localité. Enfin, Charlottenburg n’est pas un village touristique, mais on estime à 20 mille euros les coûts de construction d’une maison, à condition, bien sûr, de recevoir l’approbation de la mairie. (trad. Mariana Tudose)

  • Charlottenburg, satul rotund ca un măr

    Charlottenburg, satul rotund ca un măr

    Colonizarea Banatului în secolul 18 a fost o acţiune pe scară largă, sistematică şi plănuită în minime detalii de administraţia austriacă. Sate, oraşe şi străzi au fost desenate pe planşetă, într-o simetrie care reflecta cultura absolutismului în arhitectura şi urbanistica epocii.



    Situat la doar 50 de kilometri de Timişoara, Charlottenburg este singurul sat rotund din România. A fost înfiinţat pe la 1770, de 30 de familii de şvabi, veniţi în cadrul celui de-al doilea val de colonişti aduşi din regiunea Baden-Wurttenberg, din Lorena şi din Tirolul de Sud din Germania, în timpul Împărătesei Maria Terezia. Istoricii spun că aceste familii au venit cu planurile pentru satul rotund în bagaje. “… In mijlocul satului se găseşte o fântână acoperită, cu apă foarte bună. In jurul fânâinii se găseşte o plantaţie de duzi în spatele căreia se găsesc casele, acestea având în curte grajdul şi şura. Apoi urmează grădina unde se găseşte plantată viţa-de-vie. Nici o casă nu este nici cu un deget mai înaltă ca alta, şi nici cu un picior mai distanţată una faţă de alta, având un stil foarte frumos simetric; la fel şi cele patru intrări în sat – au aceeaşi distanţă una faţă de alta.” Aşa era descris satul Charlottenburg, la 5 martie 1779, de către Johann Kaspar Steube, autorul volumului Scrisori din Banat”.



    Istoria satului nu diferă foarte mult de cea a întregului ţinut. În funcţie de ocupaţia Banatului, s-au schimbat şi proprietarii satului, unguri sau austrieci, până în 1921, când reforma agrară i-a împroprietărit pe ţărani. Chiar la începutul secolului 20, în apropierea satului Charlottenburg a fost înfiinţat un parc de vânătoare, populat cu cerbi lopătari aduşi din Serbia şi cerbi carpatini aduşi din Boemia. Au vânat aici la început fondatorul parcului, contele Siegfried von Wimpffen şi oaspeţii săi, mai târziu curtea regală românească, după război soldaţi ruşi cu mitraliere, apoi, nomenclatura comunistă şi în final vânătorii amatori din Europa. În parc şi împrejurimi s-au vânat şi se vânează şi mistreţi, căprioare, vulpi, lupi, iepuri, dropii şi prepeliţe.



    Comunitatea a rămas relativ închisă până după al doilea război mondial, când o parte din bărbaţi nu s-au mai întors din lupte iar, în 1945, 43 dintre ei au fost condamnaţi la muncă silnică şi deportaţi în URSS. Satul a trecut şi prin procesul de colectivizare. Pământurile oamenilor au fost naţionalizate şi toţi ţăranii obligaţi să lucreze în Cooperativele Agricole de Producţie. Erhard Berwanger, unul dintre fiii satului, a construit un site pe internet numit sarlota.de, unde evocă atmosfera din Charlottenburg din timpul anilor ’60: Ruga, ţinută la sfârşitul lunii octombrie mi-a rămas în amintire ca cea mai importantă sărbătoare a satului. Atunci se întâlneau toate rudele, se tăia cocoşul, se servea sos de hrean şi friptură. Grădinile caselor, avantajate de topografia satului, erau relativ mari şi permiteau în mare masura autoaprovizionarea. Nu a fost însă în nici un caz o viaţă idilică. Se depunea multă muncă grea, întreruptă numai de duminici şi de sărbătorile religioase. Prin expropierea pământurilor ţăranii au fost loviţi în nervul lor vital. Perioada cea mai frumoasă era cea când înfloreau salcâmii şi teii, când mirosul îmbătător din păduri acoperea satul. Sau vara pe timpul cositului fânului. La apusul soarelui se auzeau din parcul de vânătoare mugetele cerbilor. Mai târziu, în toamnă, grădinile erau invadate de mistreţi si trebuiau păzite culturile. Pentru aceasta se construiau “tunuri” cu carbid care făceau mult zgomot, se stătea la foc în faţa colibei de paie şi, câteodată, unchiul meu Philipp povestea despre cum era “pe vremuri”, despre deportarea în Rusia, despre peregrinarea lui de peste doi ani din Germania, înspre casă, la Charlottenburg.”



    Astăzi la Charlottenburg nu mai trăieşte decât un singur neamţ. Mircea Sârbu este secretarul comunei Bogda, de care aparţine astăzi Charlottenburg. L-am întrebat ce s-a întâmplat cu comunitatea şvabă din satul rotund: După 1990 numărul familiilor de etnie germană a fost redus la 5-6 din care a rămas un singur cetăţean de naţionalitate germană care şi astăzi trăieşte în acest sat. N-a vrut să plece în Germania, având o vârstă înaintată. Astăzi casele vândute de şvabi au fost cumpărate de persoane din Timişoara, de diferite profesii, intelectuali, artişti. Au reamenajat acele case şi locuiesc acolo vara şi în week-end. Nu există pensiune turistică în Charlottenburg, doar în Altringen, satul învecinat. Dar drumurile sunt asfaltate, se poate ajunge.”



    Charlottenburg este singurul sat construit în formă de cerc de pe actualul teritoriu al României. Din acest motiv, întreaga localitate a fost declarată monument istoric de către Ministerul Culturii şi Cultelor, mi-a explicat Mircea Sârbu: Localitatea are un statut aparte conform legii. Orice activitate economică, orice construcţie, nu se poate realiza decât cu avizul Ministerului Culturii. Fiind unicat în România şi noi, autorităţile locale, am încercat să o protejăm, să nu-i stricăm aspectul. Tuturor celor ce ne-au cerut autorizaţii de construcţie le-am atras atenţia că se pot realiza doar cu aprobarea specialiştilor ca această localitate să nu îşi schimbe aspectul pe care l-a avut.”



    Astăzi, satul seamănă mai mult cu un măr. În mijloc sunt biserica şi şcoala, sâmburi simbolici ai unei comunităţi din care nu a rămas decât un cerc aproape perfect de case. 199 de locuitori permanenţi ai satului îl menţin viu în lipsa orăşenilor ce-l vizitează doar pentru odihnă. Există o haltă de tren la 2 kilometri de sat şi acces la telefonie mobilă. Nu e un sat turistic, dar se estimează că pentru a-ţi ridica o casă în Charlottenburg, 20 de mii de euro sunt suficienţi. Aveţi însă, grijă, să primiţi aprobarea primăriei…